31/10/2025
Câți dintre voi mai știți cm se simte foamea adevărată?
Nu pofta.
Foamea.
Aia din stomac, nu din minte.
Că azi toată lumea mănâncă din emoții, nu din nevoi.
Deschidem frigiderul de parcă acolo am lăsat sensul vieții.
Și când nu găsim ceva bun, începem să ne certăm cu noi înșine.
Mâncarea a devenit terapeutul de serviciu.
Doar că e un terapeut perfid — te ascultă, te adoarme, și te trădează încet.
Am ajuns o generație de oameni care nu mai știu ce înseamnă să se simtă bine în propriul corp.
Ne e foame de ceva, dar nici noi nu știm de ce.
Ne e foame de liniște, de sens, de bucurie.
Dar tot ce găsim la îndemână e o pungă, un ambalaj și o scuză.
Ne-am învățat să ne „răsplătim” cu exact lucrurile care ne fac rău.
„Am avut o zi grea, merit ceva dulce.”
„Lasă, că doar azi, nu se întâmplă nimic.”
Dar „azi” se adună.
Și când te trezești, e deja o viață.
Ți-ai dat seama cât de fidelă e mâncarea?
Nu te ceartă, nu te lasă, nu te judecă.
E acolo mereu, la doi pași.
Singura relație toxică pe care o întreținem cu zâmbetul pe buze.
Mănânci când ești trist, mănânci când ești bucuros, mănânci ca să treacă timpul.
Și într-o zi îți dai seama că nu mai mănânci ca să trăiești,
ci trăiești ca să mănânci.
Acolo începe ruptura adevărată.
Nu de la stomac, ci de la respectul față de tine.
Am avut și eu momentul meu de „destul”.
Nu din vreo carte.
Dintr-o dimineață în care am înțeles că pofta mea nu era despre foame.
Era despre lipsă.
Despre golul ăla mic, dar constant, care nu se umple cu nimic din exterior.
Și atunci am înțeles că adevărata despărțire nu e de mâncare,
ci de dependența de alinare prin mâncare.
Industria știe totul despre noi.
Știe că suntem stresați, obosiți, singuri.
Știe că vrem ceva care „să ne facă să ne simțim bine”.
Și ne vinde iluzia fericirii la cutie.
Cu etichetă frumoasă, reclame cu oameni zâmbitori și un gust care durează 10 secunde.
Dar după aia…
rămâne balonarea, oboseala, vina și cercul care se tot repetă.
Ne-au prins în lanțuri moi, din zahăr și aditivi.
Și le purtăm de bunăvoie.
Cu bon fiscal și livrare rapidă.
Și când cineva încearcă să-ți spună adevărul,
te superi.
Te agăți de mituri și justificări:
„Dar fructele sunt sănătoase!”
„Dar și bunica mânca pâine!”
Da, doar că bunica ta nu mânca plastic colorat cu zahăr în fiecare zi.
Ea avea o sapă în mână, nu un card contactless.
Noi am moștenit obiceiurile, dar am pierdut contextul.
Și acum le aplicăm într-o lume care ne îngrașă și ne îmbolnăvește sub pretextul progresului.
Cea mai mare minciună modernă e că boala vine „de la stres”.
Nu.
Stresul e efectul unui corp care nu mai știe să funcționeze normal.
Un corp care trăiește sub asediu alimentar permanent.
Și când celulele tale urlă de inflamație, tu le răspunzi cu încă o gustare.
Și vine doctorul.
Îți dă pastile.
Și tu pleci acasă liniștit.
Dar corpul tău tot urlă.
„Nu vreau tratament. Vreau respect.”
Respectul pentru propriul corp începe cu sinceritatea.
Să nu mai cauți scuze.
Să nu mai mănânci ca să-ți amorțești gândurile.
Să nu mai spui „nu contează” atunci când știi foarte bine că totul contează.
Când începi să spui „nu” din claritate, nu din frică,
se schimbă tot.
Nu mai e nevoie de voință.
Apare discernământul.
Unii zic că exagerez.
Că viața e scurtă, hai s-o trăim.
Da, dar o viață în care te târăști obosit, balonat, cu glicemia în nori și nervii la pământ,
nu se numește trăit.
Se numește supraviețuit.
Și nu trebuie să fii specialist ca să vezi că omul modern e tot mai bolnav și tot mai rupt de el.
A normalizat durerea, oboseala, digestia proastă.
Oamenii nu mai știu ce înseamnă să se simtă bine.
Și nici nu mai cred că se poate.
Adevărata schimbare începe când vezi clar.
Când îți asculți corpul și nu-l mai ignori.
Când nu mai mănânci pe fugă, pe nervi, pe întuneric.
Când nu mai confunzi pofta cu nevoia.
E simplu, dar nu ușor:
să spui „ajunge” fără ură,
dar cu fermitate.
Să mănânci ca un om care se respectă.
Nu ca unul care se pedepsește.
Pentru că, în final, nu mâncarea e problema.
Ci felul în care ne raportăm la ea.
Felul în care am înlocuit emoția cu digestia.
Și liniștea cu ronțăitul.
Adevărata vindecare începe în clipa în care spui:
„Nu-mi mai amorțesc viața cu gust.”
Și înveți, încet, să o trăiești treaz.
Respirați adânc.
E gratis.
Încă.
Text de Ovidiu Vasii.
🎉🎉🎉
