23/05/2022
Pe cât de amuzantă mi s-a părut această postarea…, m-a dus cu gândul la relația dependentă părinte-copil, (în special mama), relație care ar trebui să se reconfigureze undeva în primii ani de viață, însă acest lucru nu se întâmplă de fiecare dată și rămânem legați de părinți într-o relație dependentă/ nesănătoasă din care are de suferit autonomia noastră/independența de adult!
Ce se întâmplă defapt?!
Adulți fiind, ne trezim în situația în care verificăm totul cu părinții, căutăm aprobare pentru deciziile luate sau pe care urmează să le luăm, ajungem să punem pe primul loc nevoile și sentimentele lor înainte de ale noastre, uneori chiar învățăm să avem nevoi și dorințe similare. Dezavantajul este că nu vom avea curajul să “desfacem nodul ce ne leagă”, ne vom simți vinovați dacă încercăm să facem asta și cel mai probabil, ni se va reproșa acest lucru, ni se va reaminti câte sacrificii s-au făcut pentru noi și care sunt datoriile și responsabilitățile noastre. Problema devine apăsătoare când acest bagaj plin de incertitudini, vinovății, datorii și așa mai departe, pe care îl cărăm după noi peste tot prin viață devine tot mai mare și dăunător!
Apare intervenția părinților în relația de cuplu, acest lucru se întâmplă deseori, aceștia gândesc “că știu ce este mai bine să facă sau să nu facă propriul copil” - așa cm știau când era mic! Intevenția lor este din dorința de a-și „proteja” în continuare copilul, negându-i, astfel autonomia, dreptul de a lua propriile decizii, fie ele și greșite.
“Autonomia este nevoia de libertate a copilului, permisiunea de a explora, cu curiozitate, mediul înconjurător, de a face greșeli și de a învăța din ele, de a descoperi singur lucrurile care îi plac, de a refuza, de a pune limite, de a se defini pe sine. Este totodată siguranța copilului că din explorările sale se poate întoarce oricând are nevoie la mamă, că ea este acolo, prezentă, disponibilă pentru el.
