13/12/2025
Părinte și copil. Copil și părinte. Două semințe care cresc una lângă cealaltă.
Copilul – o sămânță în care stau ascunse multe ingrediente: iubire, dorințe și, poate, așteptări.
Părintele – un adult care își construiește căminul pas cu pas, clipă cu clipă. O ființă care pășește cu curaj și, uneori, cu câțiva stropi de iluzie, creionându-și visele și iubirea spre orizont.
Părintele este un adult care îmbracă, rând pe rând, mai multe roluri. Pe unele le va purta firesc, observând că i se potrivesc perfect. Pe altele le va simți strâmte, sufocante, limitându-i libertatea și, poate, va renunța la ele.
Copilul, între timp, își privește părintele cu ochi mari și cu speranța că acesta este suficient de puternic pentru a-i oferi siguranță, iubire și sprijinul de care are nevoie pentru a crește.
Dar uneori, adultul ia prea în serios alergătura vieții și, fără să-și dea seama, observă lângă el o ființă deja înaltă, cu un chip tot mai apropiat de cel al unui adult.
Copilul are un rol esențial pe drumul său: să învețe de la părinți – stâlpii casei – că iubirea este un sentiment care poate înveli la orice vârstă și poate șterge lacrimi, chiar și pe cele care curg cu sughiț.
Să învețe că nu trebuie să tacă și nici să se comporte impecabil pentru a fi iubit. Pentru că altfel va crește cu credința că doar purtând anumite „haine” este demn de iubire și apreciere, și îi va fi teamă să pună întrebări.
Dependența părinte–copil este o legătură păguboasă pe termen lung.
Părinte, oferă încredere. Lasă-ți copilul să capete autonomie. Așa învață cm să se manifeste sănătos în lume.
Copilule, de cele mai multe ori comportamentul părintelui nu este despre tine. Este despre momentele în care acesta se simte neputincios în fața provocărilor vieții. Iar atunci, visele se pot face țăndări, rănind tot ce se află în jur.
Când vom învăța că fiecare dintre noi este o sămânță, a cărei creștere depinde de lumină, iubire și hrană pentru minte și trup, abia atunci vom înceta să luptăm doar pentru supraviețuire și vom începe să trăim.
