31/01/2026
CAND OPRIM TRATAMENTUL CU AGONISTI GLP-1?
Agoniștii receptorului GLP-1 reprezintă în prezent una dintre cele mai eficiente clase terapeutice pentru tratamentul diabetului zaharat de tip 2 și al obezității, acționând asupra mecanismelor neuro-endocrine care reglează apetitul, sațietatea și homeostazia glucidică. Din perspectiva fiziopatologică, aceste terapii nu induc vindecarea bolii, ci determină un control farmacologic al unor axe hormonale alterate, motiv pentru care problema întreruperii tratamentului trebuie abordată în contextul bolii cronice.
În general, tratamentul cu agoniști GLP-1 nu ar trebui oprit arbitrar după atingerea unei ținte ponderale sau metabolice, deoarece normalizarea parametrilor este consecința directă a intervenției farmacologice. Datele provenite din studii clinice randomizate arată că întreruperea tratamentului este asociată, în majoritatea cazurilor, cu recâștig ponderal progresiv și deteriorarea controlului metabolic, sugerând caracterul dependent de tratament al beneficiilor obținute. Astfel, în absența unor motive medicale clare, continuarea terapiei pe termen lung este justificată, similar altor tratamente cronice, precum cele antihipertensive sau hipolipemiante.
Există totuși situații bine definite în care întreruperea tratamentului este indicată. Apariția unor efecte adverse semnificative — precum intoleranța gastrointestinală severă și persistentă, pancreatita sau alte reacții adverse majore — impune oprirea imediată a agonistului GLP-1. De asemenea, tratamentul trebuie întrerupt în cazul apariției unor contraindicații noi, cm ar fi sarcina sau modificări ale statusului clinic care schimbă raportul risc–beneficiu. O altă situație acceptată este lipsa eficacității, definită în mod uzual prin absența unei scăderi ponderale clinice relevante (sub 5 %) sau a îmbunătățirii parametrilor metabolici după 3–6 luni de tratament la doză optimă.
În practica clinică modernă, oprirea tratamentului, atunci când este luată în considerare, ar trebui realizată gradual, prin reducerea progresivă a dozei și integrarea unor strategii non-farmacologice consolidate, pentru a limita efectul de rebound ponderal. Abordările actuale favorizează conceptul de terapie de menținere, cu doze minime eficiente sau administrare pe termen lung, adaptată profilului individual al pacientului.
În concluzie, întreruperea tratamentului cu agoniști GLP-1 nu reprezintă regula, ci excepția, și trebuie decisă pe baza unei evaluări clinice riguroase. Aceste terapii trebuie privite ca intervenții cronice, orientate spre controlul unei boli cronice, iar nu ca tratamente temporare destinate exclusiv scăderii în greutate.