Psihoterapeut Monica Popa

02/02/2026

Miturile pe baza cărora acționăm atunci când vine vorba despre maternitate sunt nocive și ne împiedică să cerem ajutor.
Nu trebuie să le faci pe toate singură și a cere ajutorul nu te face mai puțin bună, dimpotrivă. E un semn de maturitate emoțională. ✨
Hai să schimbăm împreună percepțiile greșite și să susținem mamele din preajma noastră. 🙏

31/01/2026

Dumitrescu, psiholog clinician și psihoterapeut, explică foarte bine mecanismele abuzului. De citit!

“Când un bărbat aflat într-o poziție de putere (șef, mentor, profesor, figură publică, etc) inițiază o relație cu o femeie mai tânără/vulnerabilă și apoi se dezice de ea, vorbim de un act traumatic care anulează victima ca și cm aceasta nu există, mesajul fiind „tu nu contezi”.

Acest tip de relații pornesc dintr o asimetrie de putere, problema nu este dată de diferența de vârstă, ci de putere, de statut, reputație, resurse, acces la oportunități, control asupra cadrului profesional/social. Literatura despre abuz descrie coerciția subtilă (presiuni implicite, ambiguitate intenționată), dependența (carieră, validare, protecție, apartenență), consimțământul viciat (alegerile victimei apar libere la suprafață, dar sunt modelate de risc, frică și dezechilibru de consecințe).

Victima poate spune ulterior: Am acceptat, sunt responsabilă și vinovată, dar ceea ce a acceptat a fost într-un câmp relațional în care costul refuzului era mai mare decât costul conformării. Reacția tardivă care vine după niște ani de tăcere, e tipică și necesita să fie înțeleasă corect deoarece în momentele de presiune, corpul intra în starea de freeze (îngheț, imobilitate, blocaj de limbaj), sau sarea de fawn (conformare/împăcare ca strategie de a reduce pericolul) sau starea de disociere (deconectare afectivă),ceea ce duce la gândirea toxică de învinovățite și rușine copleșitoare.

Trebuie luat in calcul atașamentul traumatic al victimei, dar și confuzia dintre grijă și control pe care agresorii o fac, deoarece aceștia alternează validarea victimei prin apropiere intensă de ea cu retragere, pedeapsă și tăcere. Această stare de alternanță produce confuzie, iar victima va munci tot mai mult pentru un semn bun, pe care agresorul îl oferă cu intermitentă pentru a-și menține puterea.

Victima pe lângă frică trăiește și o fractură morală prin faptul ca admite ca a participat la ceva care a degradat-o, neapărându-si demnitatea, lucru ce duce la o stare și mai mare de blocaj și rușine.

Agresorii de acest gen atunci când se plictisesc sau simt ca există riscul de a fi dezvăluiți se dezic brutal („n-am cunoscut-o”, „a fost o interpretare”, „exagerează”) lucru care destabilizează și mai tare femeia vulnerabilă și o aruncă în haos emoțional și mai mult, făcând-o să se îndoiască de adevăr. O stare de confuzie internă la care se adaugă uneori și învinovățirea ce vine din partea celor din jur (victim blaming) care e una dintre cele mai grele forme de violenta psihologică cu care victima unor asemenea agresori are de-a face.

Dacă agresorul are familie oficială, un statut public vizibil, acesta prin dezangajarea morală rescrie realitatea și utilizează un mecanism clasic după ce a folosit relația, minimizând („n-a însemnat nimic”), deumanizează victima(„e instabilă”) și reîncadrează moral („eu doar am ajutat-o,”).

Când agresorul se dezice, victima descrie exact ce spune una dintre victime în podcast: „m-am simțit ștearsă”, lucru care se numește invalidare radicală, adică victimei i se contestă realitatea adevărului. Dezicerea agresorului e o strategie de ștergere pentru a-și salva imaginea care contestă existența adevărului identitar al victimei în ochii lumii.

Traumatizare secundară este când comunitatea judecă, iar în loc de sprijin, victima primește: de ce ai stat/tacut?, ai știut în ce te bagi!, de ce ai revenit și ai acceptat, etc…Asta e blaming-ul social care are două funcții colective: protejează iluzia lumii drepte („dacă i s-a întâmplat, sigur a făcut ceva”) și protejează sistemul și ierarhiile („nu zgudui reputația omului puternic”).

Pentru victimă, e o a doua rană, rușinea publică peste rușinea traumatică. Vinovăția victimei e adesea un mecanism de control și paradoxal, psihicul preferă uneori vinovăția (care dă iluzia puterii) în locul adevărului dureros ca a fost folosită și ca nu a exista nicio simetrie de putere.

Când victima începe să vorbească post trauma, se activează simultan nevoia de adevăr și reparație, frica de represalii și discreditare, dar și doliul pentru timpul investit și pentru sinele fragil de atunci. În multe cazuri, recuperarea psihologică înseamnă a numi vina și rușinea simțite ca nedrepte, a reconstrui narațiunea cu martori siguri (terapie, prieteni de încredere), a internaliza la nivel corporal (pentru că trauma rămâne somatică) și a-și relua demnitatea înapoi prin a spune adevărul.”

30/01/2026

Cred cu tărie că sănătatea unei societăți e dată și de modul în care tratăm mamele și femeile, în general.
E ușor să recunoaștem eterna tendință de a devaloriza mamele și de a minimiza sau chiar anula rolul lor extrem de important, pe motiv că “doar stau acasă și cresc copii”. Da, cresc copii, care sunt viitorii adulți, ce vor forma societatea de mâine. Putem constata cu toții în lumina tragicelor evenimente recente ce important e modul în care ne creștem și ne ghidăm copiii. Mamele au cel mai important rol în felul cm va arăta viitorul.

Apariție tv la Televiziunea M9, în cadrul emisiunii “Educație cu vocație”, realizată de Carla Padurean.

30/01/2026

Am ascultat aseară, mi-a venit rău.
Prădător sexual intens mediatizat, promovat ca expert, invitat peste tot. Voce blândă, caldă, calmă, figură paternă, profesie de așa-zis “terapeut”, notorietate națională, mediu de lucru izolat (terapie 1-1), cliente femei VULNERABILE.
Contextul ideal pentru ca un asemenea prădător să nu fie demascat ani de zile și să poată liniștit nenoroci pe viață niște femei. Le spuneam unor colege psihoterapeut că mie privirea lui îmi dă pur și simplu fiori. Păcat că profesia noastră e încă o dată decredibilizată.
Felicitări și Popovici Luiza pentru munca depusă!
Când jurnalismul de investigație de calitate declanșează cercetări penale, mai avem o șansă să facem curățenie într-o societate atât de confuză și aflată într-o criză profundă.
Iar tuturor celor care invitați specialiști la podcasturi și emisiuni, AVEȚI RESPONSABILITATEA să verificați temeinic dacă oamenii aceia chiar au titlurile pe care susțin că le au. Se pare că doar la noi oricine poate să fluture în vânt, în mod fals, zeci de ani, un titlu de “expert” în ceva, doar pentru că nimeni nu a fost niciodată curios și nu și-a făcut timp să îl verifice.
O ultimă concluzie tristă: cel mai ușor de abuzat sunt persoanele aflate într-un moment sau într-o situație vulnerabilă, în căutare de răspunsuri, soluții și vindecare. Alegeți cu multă grijă în fața cui vă deschideți sufletul.
Respect pentru toate femeile care și-au găsit curajul și resursele interioare să vorbească, în ciuda traumei suferite…

Sursă foto:

30/01/2026

Am ascultat aseară, mi-a venit rău.
Prădător sexual intens mediatizat, promovat ca expert, invitat peste tot. Voce blândă, caldă, calmă, figură paternă, profesie de așa-zis “terapeut”, notorietate națională, mediu de lucru izolat (terapie 1-1), cliente femei VULNERABILE.
Contextul ideal pentru ca un asemenea prădător să nu fie demascat ani de zile și să poată liniștit nenoroci pe viață niște femei. Le spuneam unor colege psihoterapeut că mie privirea lui îmi dă pur și simplu fiori. Păcat că profesia noastră e încă o dată decredibilizată.
Felicitări PressOne și Popovici Luiza pentru muncă!
Când jurnalismul de investigație de calitate declanșează cercetări penale, mai avem o șansă să facem curățenie într-o societate atât de confuză și aflată într-o criză profundă.
Iar tuturor celor care invitați specialiști la podcasturi și emisiuni, AVEȚI RESPONSABILITATEA să verificați temeinic dacă oamenii aceia chiar au titlurile pe care susțin că le au. Se pare că doar la noi oricine poate să fluture în vânt, în mod fals, zeci de ani, un titlu de “expert” în ceva, doar pentru că nimeni nu a fost niciodată curios și nu și-a făcut timp să îl verifice.
O ultimă concluzie tristă: cel mai ușor de abuzat sunt persoanele aflate într-un moment sau într-o situație vulnerabilă, în căutare de răspunsuri, soluții și vindecare.
Respect pentru toate femeile care și-au găsit curajul și resursele interioare să vorbească, în ciuda traumei suferite…

Până la anchetele jurnalistice publicate de PressOne, numele lui Cristian Andrei a fost sinonim în spațiul public din România cu expertiza în domeniul psihot...

29/01/2026

Faceți tot ce puteți ca să rămâneți conectați emoțional cu copiii și adolescenții voștri. Aveți grijă de sufletele lor fragile și de mințile lor imature. Aveți grijă de nevoile lor emoționale. 🙏
Țineți minte că noi suntem ADULȚII, așa că noi suntem responsabili de bunăstarea lor emoțională.

29/01/2026

Vă rog mult să citiți ce spune un medic psihiatru pediatru, care e foarte aproape de suferința emoțională a copiilor și adolescenților. Și vă rog să rămâneți cât puteți de conectați emoțional cu aceștia. Țineți cont de un principiu foarte important: CONECTARE înainte de corectare. Fie ca asemenea tragedii să nu se mai petreacă. 🖤

28/01/2026

CUM AJUNGE UN COPIL DE 13 ANI CRIMINAL
Cateva reflectii despre invidie

Sunt consilier scolar, de profesie psiholog, cu licenta in Psihologie judiciara si competente in Psihologie clinica. In acest context, as vrea sa imi exprimm si eu parerea legat de crima de la Cenei.

În acest caz, motivația centrală NU este furia spontană. Este invidia.

Mario avea haine de firmă. Avea papuci „smechei". Avea trotinetă electrică.
Avea vizibilitate socială.

În psihologia adolescenței, asta înseamnă statut.

Invidia la copil NU arată ca la adult
La adulți, invidia este mascată in ironie, dispreț, retragere.
La copii și adolescenți, invidia este crudă, directă și explozivă.

Pentru un copil crescut într-un mediu dezorganizat, lipsit de resurse emoționale și simbolice, obiectele devin identitate.
Un fel de "Nu vreau trotineta. Vreau ce ești tu pentru că o ai."

Si aici poate aparea distorsiunea cognitivă fatală:
„Dacă el dispare, poate eu nu mai sunt inferior.”

Când invidia nu este reglată de empatie, victima este dezumanizata.
Mario nu mai este copil.
Nu mai este persoană.
Devine reprezentarea frustrării.

Crima a fost în grup pentru că invidia are nevoie de validare.
Singură, e rușinoasă.
În grup, devine justificată.

„Și tu ai observat?”
„Și pe tine te enervează?”
„Nu e corect să aibă doar el.”

Fustrarea ESTE VALIDATA de anturaj.
Nu mai e invidie personala. Devine „dreptate”.

Obiectele contează enorm de mult la 13 ani.
Pentru că la această vârstă:
– identitatea e fragilă
– comparația socială e obsesivă
– statutul e totul.
Hainele, papucii, gadgeturile nu sunt lucruri. Sunt mesaje:
„Contezi.”
„Ești cineva.”

Invidia este una dintre cele mai comune emoții umane.
Iata pe scurt, mecanismul crimei.

1. Invidia „normală” apare, doare, trece.
Este conținută si reglata de rușine, empatie, reguli, relații semnificative.

Invidia letală nu este corectată.
Copilul rămâne singur cu ea. O rumegă. O repetă. O transformă în resentiment.

„Nu am ce are el” → „Nu e corect” → „Trebuie să dispară.”

2.Ceea ce oprește majoritatea copiilor din a face "rau" nu este legea, ci capacitatea de a simți durerea celuilalt.

Dar când empatia este erodată (prin violență, neglijență, expunere constantă la agresiune), invidia nu mai întâlnește obstacole.
Victima nu mai este „un copil ca mine”.
Devine un obiect al frustrării.

3. Invidia benignă vine cu o rușine sănătoasă:
„Nu e ok să gândesc asta.”
Invidia periculoasă vine cu rușine toxică sau deloc:
„E vina lui că are.”
„Mă face de râs.”
„Merită.”

4. Un copil cu invidie reglată sau continuta are măcar un adult care:
– îl vede
– îl limitează
– îi pune emoția în cuvinte
– îi spune „nu e voie”.

Copilul care ajunge la violență extremă este, aproape fără excepție, nevăzut psihologic.
Nu neapărat singur fizic. Ci singur în emoțiile lui.

5. Copiii care nu ucid au o limită internă.
„Asta nu se face, indiferent ce simt.”

Copiii care ucid au limite doar externe.
Iar când limita externă lipsește (vârstă, lege, control, supravegherea familiei, principii morale, valori, orice forma de autoritate), orice devine posibil.

Crima de la Cenei a fost o crimă cu un motiv profund uman și profund prezent in povestile noastre (Cain si Abel, Miorita): invidia neprocesată într-un creier imatur, lipsit de empatie, nevazuta si nereglata de familie, dar validata si incurajata de anturajul asemanator.

Tragic este ca niciunul din cei 3 criminali, la auzul planului de omor, nu a fost oripilat, ingrozit, panicat de idee, nu s-a dat un pas in spate, nu a anuntat pe nimeni, fapte pe care si psihologia esueaza in a le explica.