Echilibru pentru Suflet

12/12/2025

Să știți că pe mine încă mă uimește cum, din lucruri aparent banale (o pauză de 10 secunde înainte de a răspunde, niște gânduri scrise pe o foaie sau pe telefon) se pot schimba, încet-încet, tipare de gândire - simțire - comportament. Vezi cum, în timp, reacționezi altfel: nu te mai aprinzi la fel de repede, poți să rămâi în contact cu tine chiar și atunci când treci prin momente mai tulburi.

Săptămânal aud: „Nu știu cum, dar parcă în ultima vreme nu m-am mai pierdut așa ușor…” Însă eu știu cm și le și spun: prin munca făcută pas cu pas, repetitivă (uneori plictisitoare), care în aparență nu pare mare lucru, dar transformă lucrurile din interior.

De asta eu obișnuiesc să le setez niște așteptări realiste clienților, încă de la prima ședință. Le spun că vom începe treptat, pas cu pas, că este nevoie de răbdare până reorganizăm lucrurile pe interior. Oricât ne-am dori, nu putem grăbi procesul terapeutic. E nevoie de timp ca mintea (și corpul) să aibă un nou mod de a reacționa. Dacă lucrurile în terapie s-ar întâmpla prea repede, dintr-o dată, ar fi… copleșitor. 😵‍💫 (De aceea „metodele revoluționare” din psihologie nu sunt recomandate - și, de fapt, nu există cu adevărat.)

De asemenea, în practica mea nu lucrez cu tehnici complicate. Mă bazez pe dezvoltarea unor abilități simple și ancorate în realitate: curiozitate, întrebări care invită la deschidere (nu care încurcă) și exerciții pe care omul le poate aplica în viața lui de zi cu zi. Pe el asta îl interesează: să vadă schimbări în viața lui de zi cu zi și să reafirme controlul în viața sa. Eu chiar cred că schimbarea vine din lucruri mici, repetate și nu din metode „spectaculoase”.

Deci, da, terapia uneori e mai „meh”. Însă doar în „banalitățile acestea” putem construi libertatea interioară. 🥰

09/12/2025

În această perioadă a sărbătorilor, îmi doresc să aduc mai aproape de voi câteva articole pe care le-am scris acum câțiva ani, relevante pentru sezonul în care ne aflăm. Și, poate, să vă inspire să trăiți altfel de aceste Sărbători de Iarnă. ✨🎄

Astfel că, pentru început aș vrea să discutăm despre alegerea cadourilor. Ce spune psihologia despre asta? Cred că știți deja că experiențele împărtășite cu ceilalți contează mai mult decât obiectele primite în dar. De ce? Pentru că experiențele aduc conectare emoțională, generează mai multe emoții pozitive și amintiri împreună. Un cadou se poate uita (sau strica), dar o amintire rămâne și se poate reactiva emoțional la nesfârșit.

La urma urmei, cadourile nu trebuie să ne amintească despre cât costă, ci despre cât DIN NOI se vede în ele.
De Sărbători, merită să oferim ceva ce nu se poate împacheta: prezență, timp, emoție, afecțiune.

Nu în ultimul rând, cel mai potrivit cadou e cel ce servește unei nevoi reale. 💛

Că tot e vremea sărbătorilor și cadourilor, iar adesea suntem în pană de idei sau suntem grăbiți, v-am pregătit câteva sugestii de cadouri mai „psihologice".

06/12/2025

Îmbrățișările, pupicii, atenția și afecțiunea nu sunt răsfăț pentru că ele nu creează dependență, ci siguranță emoțională și încredere în lume. Un copil devine mai puternic pentru că se simte văzut, ascultat și important. Iubirea îl învață pe copil că este valoros. Afecțiunea îl ajută să se regleze emoțional (îl liniștește). Iar atașamentul sănătos formează autonomia copilului. 💛

Și atunci ce e răsfățul?
O iubire fără structură, fără limite și fără toleranță la frustrare fragilizează copilul (iar mai târziu, adultul).

Răsfățul apare când:
- copilul NU mai aude „nu”
- dorințele lui devin ordine
- părintele se simte vinovat când pune limite
- copilul nu tolerează așteptarea, refuzul, pierderea
- adulții îi reduc orice disconfort

Cu alte cuvinte, copilul este protejat nu doar de pericole, ci și de realitate.
Care este problema?
Viața NU va face același lucru. 😵‍💫

Psihologia dezvoltării ne spune că un copil are nevoie de limite la fel de mult cm are de afecțiune. De ce? Pentru că iubirea fără limite creează copii nesiguri, nu copii fericiți (așa cum, poate, am avea tendința să credem).

Psihoterapeutul D. W. Winnicott în cărțile sale explică foarte frumos despre ~ frustrare optimă ~, adică acele frustrări mici și suportabile, care îl învață pe copil că nu primește totul imediat, că viața nu e mereu convenabilă și că emoțiile neplăcute sunt o parte inevitabilă a vieții.

Dar de ce au părinții tendința să răsfețe?
Pentru că vor să fie iubiți, poate se tem să nu fie „părinți răi”, poate au răni emoționale nerezolvate, confundă autoritatea cu abuzul sau, pur și simplu iubesc, dar nu știu cm să „structureze” iubirea.

Iubirea adevărată nu presupune să nu suferi niciodată, ci să înveți că poți suporta ce doare și, în același timp, să știi că ești iubit. Asta e valabil și pentru noi, ca adulți.

Așadar, nu te întreba „Cum îl fac fericit acum?”, ci întreabă-te „Ce adult vreau să cresc?” 🪴

📚Vă recomand:
D. W. Winnicott - „Copilul, familia și lumea exterioară”
Alfie Kohn - „Parenting necondiționat”

01/12/2025

Sunt oameni care, prin natura lor, sunt (mai) suspicioși, geloși, lipsiți de încredere atât în propria persoană, cât și față de partener sau față de oamenii din jur. Cauzele pot fi multe, inlcusiv o mare rană de abandon. Motivul de gelozie nu e dat de partenerul de cuplu, ci, de multe ori, sunt experiențe dureroase din copilărie și adolescență (pe care părinții nu au știut să le gestioneze corespunzător).

Gelozia patologică (care nu este fondată pe realitate), din păcate nu poate fi tratată decât dacă cel care suferă cere ajutor, iar asta se întâmplă foarte rar. Se poate ajunge ca, în relație, partenerul „acuzat” să își consume tot timpul și energia pentru a-l asigura pe celălalt, pentru a nu-l provoca, pentru a-l mulțumi, ceea ce nu se întâmplă niciodată.

O gelozie excesivă poate duce, în timp, la violență verbală și fizică. Persoana care are în permanență sentimentul de gelozie, în loc să construiască o relație, face prizonier din persoana cu care este în cuplu. Oamenii care simt și realizează că au aceste probleme de gelozie au nevoie de un proces psihoterapeutic care să îi poată ajuta să gestioneze (spre binele lor și al cuplului) aceste excese de gelozie.

Gelozia patologică poate fi tratată cu succes, dar e un proces lent și dificil. Mulți ajung în terapie abia când relațiile lor sunt deja tensionate sau când comportamentele lor au ajuns la limită, ceea ce face schimbarea și mai grea. Realist vorbind, unii abandonează pe parcurs pentru că se confruntă cu multe frustrări sau pentru că nu sunt (încă) pregătiți să își asume pe deplin responsabilitatea emoțională. Pentru cei care rămân consecvenți, terapia le oferă șansa de a construi relații mai sigure, de a-și gestiona trăirile și de a-și recăpăta libertatea emoțională. 💛

28/11/2025

Noi, ca psihoterapeuți, învățăm ani de zile cm să NU dăm sfaturi.

Așa cm un chirurg învață ani de zile ce să taie și, mai ales, ce să NU taie, noi, ca psihoterapeuți, învățăm ani de zile când să vorbim și când să tăcem, când să oferim mai mult spațiu sau când să venim cu întrebări de reflectare.

Știu că termenul de „consiliere” vine de la „conseil” din lb. franceză, dar nu înseamnă a oferi sfaturi, ci a fi alături de cineva în procesul în care își descoperă busola interioară și propria voce. Învățăm, în schimb, cm să ghidăm persoana, cu deschidere, curiozitate și răbdare, să își descopere propriile răspunsuri, din interiorul său.

Consilierea nu presupune că eu, în rol de psiholog „îți spun ce e bine pentru tine”, ci „te ajut să descoperi ce are sens pentru tine”. De fapt, nimeni nu știe ce e mai bine pentru altul, asta e o iluzie. Nimeni nu poate ști ce e potrivit pentru altcineva în lipsa trăirii lui interioare. Și chiar și dacă ar ști, asta nu-i dă dreptul să împingă sau să forțeze o decizie. De ce? Pentru că nu știi dacă celălalt are suficiente resurse interioare pentru a lua acea decizie, dacă și-o dorește cu adevărat, dacă și-o asumă până la capăt… Mai ales dacă vorbim despre decizii majore de viață (ex. divorț).

De fapt, în terapie nu găsim soluții, ci le construim pas cu pas, astfel încât oamenii să ajungă să trăiască mai împăcați cu propriile alegeri. Psihologul nu impune un drum, ci face lumină asupra terenului. Clientul, mai apoi, decide, în libertatea sa, ce dorește să facă (și ce-și asumă).

Spun asta pentru că am impresia că multă lume crede că poate face o consiliere psihologică sau că a face asta este ceva „instinctiv”. Parcă e minimalizat rolul real al psihologului care pentru asta s-a pregătit ani de zile… Când toată lumea „face consiliere”, cu greu se mai vede diferența dintre o conversație bine intenționată și un proces terapeutic, făcut pe bune.

Noi, ca psihoterapeuți, nu ne dăm cu părerea despre poveștile oamenilor. Asta poate face oricine. Noi știm CE să ascultăm, CUM să ascultăm și mai ales ce NU e potrivit să spunem.

În spatele unei ședințe reușite stau ani de formare, multe ore de practică, supervizare, intervizare, studiu, etică. Ca psihoterapeuți, ne dezvoltăm capacitatea de a recunoaște mecanismele de apărare, distorsiunile cognitive, dinamica interioară a clientului (și a relațiilor sale), nu doar povestea pe care ne-o spune.

Un psihoterapeut nu e doar „un om empatic cu diplomă” sau „talentul de a spune vorbe frumoase”, e muuult mai mult decât atât.

25/11/2025

Acum 2 ani am susținut acest webinar despre „Bebelușii și ecranele”, în cadrul campaniei „Copiii și ecranele. Cum să creștem copii echilibrați și sănătoși în era tehnologiei” 🧸

Webinarul nostru a fost foarte interesant și e printre cele mai apreciate webinarii din acea campanie. 💚

Îi invit pe toți cei cu copii mici (fie părinți, fie bunici) să urmărească acest clip. Chiar dacă grupa de vârstă a fost 0-1 ani, nu ne-am putut limita doar la asta, astfel că am ajuns să discutăm și despre vârste mai mari.

Sergiu a punctat foarte bine ce se întâmplă în industria IT în legătură cu diverse aplicații și gadget-uri pentru copii care pretind că susțin „dezvoltarea” lor, iar eu am vorbit despre partea psihologică a dezvoltării copilului și a legăturii părinte-copil. Către final am venit cu recomandări punctuale despre cm pot părinții să-și susțină copilul în dezvoltarea sa.

Așa cm am spus și în video, copiii nu au nevoie de experiențe WOW, ci au nevoie de noi, să fim prezenți și conectați la ei.

Ne-am propus să oferim informații corecte pentru a seta așteptări realiste și de a genera soluții pentru părinții care doresc să-și schimbe modul de educație. Bineînțeles, decizia finală este la fiecare părinte.

Eu chiar cred că putem fi o generație de părinți care își pot crește copiii cu respect, cu iubire, cu empatie, cu limite ferme și responsabilitate! 💛

💻 Video aici:

"Bebelușul și ecranele. Gadgeturi și activități în primul an de viață" - Webinar din cadrul campaniei de conștientizare Parenting 2.0 “Copiii și ecranele. Cu...

21/11/2025

Ce credeai despre tine la 15 ani nu e același lucru cu ce ai crezut la 25, și cu siguranță nu e același lucru cu ce începi să descoperi la 35. Dacă rămânem agățați de „așa sunt eu și cu asta basta”, ne blocăm.

Uneori e sănătos să punem sub semnul întrebării lucrurile pe care le considerăm cele mai sigure. Să verificăm cu noi: „Oare mai sunt adevărate acum?”. Pentru că „adevărul” evoluează odată cu noi.

… Iar noi nu evoluăm liniar, rațional (doar din înțelegere intelectuală), ci uneori chiar făcând pași înapoi, ca să putem înainta altfel.

Greșelile (inevitabile) pe care le facem sunt un pas în procesul nostru de a ne orienta în viață, de a ne găsi locul și direcția. Noi adesea exagerăm importanța greșelii când ne simțim nesiguri, criticați sau în competiție. În schimb, atunci când ne simțim sprijiniți și valorizați, ne percepem greșelile ca pe un experiment (nu ca pe o condamnare).

Te invit să vezi greșeala ca pe o chemare interioară, ca pe un semnal al minții tale care vrea să se întregească. Te invit să o vezi ca pe o etapă firească în drumul tău spre competență și creștere.

De ce?
Pentru că greșelile ne obligă să ne mai oprim, să ne întrebăm, să căutăm, să ne reconfigurăm.
💛 Creștem prin încercări, ratare, ajustare și revenire. 💛

17/11/2025

Aș vrea să vă împărtășesc si punctul meu de vedere și experiența mea. 😊

Unii au început psihoterapia venind, firește, la cabinet. Apoi, când au apărut schimbări (pandemie, un program mai aglomerat, apariția unui copil, mutarea în alt oraș / altă țară) am continuat online. Și, surprinzător pentru mulți, psihoterapia a fost la fel de utilă. 💻

Alții (mai ales cei din străinătate sau alte orașe mai îndepărtate) m-au cunoscut doar online. Probabil nici nu vom ajunge să ne cunoaștem față în față vreodată. 😅 Și deși nu ne-am întâlnit niciodată față în față, relația noastră terapeutică s-a construit firesc, cu la fel de multă căldură și naturalețe. De asemenea, au fost și persoane care erau inițial sceptice pentru terapia online (și știu cm e, căci și eu aveam rețineri acum câțiva ani). Dar după primele ședințe online au văzut că interacțiunea noastră a fost la fel ca și față în față.

Să știți că una nu o exclude pe cealaltă și unii clienți chiar aleg un model hibrid de psihoterapie, în funcție de disponibilitatea fiecăruia (a lor sau a mea).

Fie că vorbim de terapie online sau la cabinet, aș vrea să ne amintim că…
Psihoterapia are ca scop atenuarea suferinței emoționale și promovarea bunăstării. Parcurgerea unor ședințe de psihoterapie ne poate ajuta să ne descurcăm mai eficient în propria viață și să găsim sens, în ciuda necazurilor.

Atunci când îți alegi modalitatea de a face terapie reamintește-ți că investești în tine, în mintea ta, în viața ta și nu e tot una cui îi împărtășești amintirile tale si cele mai intime aspecte ale vieții tale. 💚

15/11/2025

Schimbarea personală este un proces.

De multe ori, oamenii caută soluții rapide: o tehnologie inovatoare, un curs de „reprogramare mintală”, un retreat (în Bali, dacă se poate) care promite „resetare emoțională”. Știu că toate sună bine, dar ele nu ajung acolo unde e nevoie: la felul în care ne raportăm la noi înșine, la ceilalți, la suferință, încât să susțină o schimbare pe termen lung.

Într-o lume care funcționează pe repede înainte, în care mulți vor soluții rapide, un aparat care promite vindecare fără disconfort pare să fie inovator.

Realist vorbind, lucrurile nu funcționează așa, mai ales în sfera umană, psihologică.

Într-o relație terapeutică ești VĂZUT, ASCULTAT și ÎNȚELES. În cadrul unui proces psihoterapeutic prind contur decizii care chiar îți pot schimba viața. Nu o spun doar eu, ci asta ne arată experiența clinică, experiența alor psihoterapeuți, și, nu în ultimul rând, STUDIILE, de-a lungul a zeci de ani de cercetare. Psihologia și-a dovedit științific eficiența: mii de studii arată, constant, că RELAȚIA TERAPEUTICĂ și PROCESUL în sine produc schimbări reale în creier, în emoții și în comportamente. Rezultatele se văd în viața reală: relații mai sănătoase, anxietate redusă, capacitatea de a-ți gestiona emoțiile, de a te bucura de viață, de a trăi cu mai multă asumare și curaj.

Te invit să reflectezi:
Tu cm ai prefera? Să te conectezi la un aparat care promite minuni (dar nu are dovezi) sau să investești într-o relație terapeutică ce te ajută să îți schimbi felul în care gândești, simți și trăiești?

Eu cu siguranță aleg cea de-a doua variantă. 🤭 💛

P.S. Las în comentarii câteva studii serioase pe tema asta, ca să vezi pe ce ne bazăm când vorbim despre intervenții validate științific (nu pe părerile unora sau altora).

07/11/2025

Bullying-ul e un subiect complex și apăsător…

Studiile arată că bullying-ul încetează în 10 secunde în 60% din cazuri dacă un coleg intervine verbal sau prin simpla prezență. Aici contează enorm educația emoțională: copiii trebuie învățați cm să fie aliați, nu doar observatori speriați. Când un copil zice: „Hei las-o în pace, nu-i amuzant!”, el trimite un mesaj care oprește agresivitatea.

Un copil nu devine agresiv din neant. Mulți copii care fac bullying au în spate un model de rușinare și control emoțional dur, prin părinții autoritari, critici sau complet absenți emoțional. 😔 Dacă acasă se cultivă rușinea, critica, ideea că emoțiile trebuie ascunse, „ținute în frâu” sau competiția pentru atenție, copilul duce mai departe același scenariu.

Bineînțeles că ar fi nevoie de intervenție psihoterapeutică în cazul părinților copiilor care manifestă comportamente de bullying. Însă mulți părinți sunt refractari la asta pentru că intervenția terapeutică îi confruntă cu propriile neputințe și vinovății. Li se activează convingerea că „am greșit ca părinte” sau că „psihologul o să-mi spună că eu sunt de vină”. Iar defensivitatea se traduce prin negare, minimalizare sau proiecție: „E vina școlii, a celorlalți copii, a societății în care trăim, nu a lui”, „Așa-s băieții, se mai iau între ei”, „Psihologii ăștia exagerează”.

În curând voi publica și un articol despre asta.

01/11/2025

Dacă ar fi să spun un singur lucru despre doliu, ar fi că acesta nu e ceva ce „trece”. Doliul nu se termină nici după un an, nici după 5. El mereu se schimbă, se așază, se transformă.

La început e ca un hău, o ruptură ce pare că înghite tot. Apoi devine un gol (puțin) mai mic, dar prezent… Iar, în timp, poate fără să-ți dai seama, începi să trăiești cu el (nu împotriva lui).

Unele despărțiri nu se încheie niciodată, doar se transformă într-un altfel de legătură. 💔

„E nevoie să accept că lumea nu este așa cm vreau să fie, iar acest lucru implică un doliu care trebuie procesat.
E nevoie să accept că lumea este așa cm este și că am nevoie să mă împac cu faptul că nu este astfel.
E nevoie să accept că drumul meu drept nu presupune să am tot ceea ce visez. Poate trece pe unde nici măcar nu mi-am imaginat…”
(Jorge Bucay, psihoterapeut)

Mai multe despre gestionarea doliului puteți citi aici:
http://www.echilibrupentrusuflet.ro/article/doliul-cum-sa-gestionezi-suferinta

26/10/2025

Dpdv antropologic, mamele nu au fost NICIODATĂ menite să traverseze singure perioada de creștere a copiilor mici. În toate comunitățile tradiționale, maternitatea era un proces COLECTIV: femeile nășteau, alăptau, creșteau copiii și se sprijineau una pe alta. Împărțeau somnul, mâncarea, grija și chiar și frica. Nu există conceptul de „mamă singură acasă cu bebelușul 24/7”. Astăzi, femeia care naște e lăudată pentru cât de bine „se descurcă SINGURĂ”. Asta e una dintre cele mai triste realități ale maternității moderne…

Iar dpdv psihologic, izolarea postnatală e un factor de risc imens pentru anxietate și depresie. Multe mame nu se plâng pentru că nu vor să pară nerecunoscătoare, dar își duc greul singure sau cred că așa ar trebui să fie.

Consider că dacă vrem o lume mai sănătoasă emoțional, acesta ar fi un bun punct de plecare: să reconstruim „tribul” în jurul mamelor, să normalizăm sprijinul (nu performanța) și să le ținem aproape. 🫶🏻

În psihologie, noi știm că mintea umană se liniștește prin contact. Prin gesturi mici, prin prezență și ajutor concret (practic / fizic) ajutăm mamele să se regleze emoțional.

Aș îndrăzni să spun că să ajuți o mamă e un sprijin emoțional și social care poate face diferența între o mamă care copleșită și o mamă care se bucură de viață alături de puiul ei. 👩‍🍼

Împărtășiți postarea și altora și haideți să facem puțină psihoeducație și în această zonă de mare interes. 💌