Psiholog Delia Răducă

11/03/2026

Felurile neașteptate în care perimenopauza mi-a afectat viața și ce am făcut pentru a-mi recupera starea de bine 💪

Pe scurt, anul trecut în câteva luni am ajuns să mă simt ca o bătrână de 80 de ani, după ce toată viața m-am simțit ca la 25 (și prin asta vreau să spun: plină de energie, sportivă, flexibilă și în putere).

Pe lung, mai jos.

⏰Întâi au fost menstruațiile neregulate, vreun an. Unele foarte dureroase, unele prea înghesuite unele în altele, iar unele lipsă.

Am luat tot felul de suplimente care au ajutat cât de cât.

🛌🏻Apoi au apărut trezirile la 1 noaptea, după una, două ore de somn. Mă trezeam brusc cu durere vagă de cap și cu senzația că sigur e dimineață. Mai adormeam după 3-4 ore de uitat pe pereți. Noapte de noapte.

🔥La scurt timp au apărut și bufeurile. Călduri bruște, extrem de intense, cu senzație de sufocare. Mă dezbrăcam până la piele, transpirată fleașcă, pentru ca peste un minut să-mi clănțăne dinții de frig. Apoi iar luam foc și tot așa, de 20, 30 de ori pe zi, noaptea mai des.

🍖Cele mai rele însă au fost durerile de oase și de articulații. Într-o noapte m-am trezit plângând, atât de tare mă durea un șold. M-am gândit imediat la cancer. Dar peste o oră m-a apucat durerea de genunchi, și în următoarele luni a fost tot mai rău. Ajunsesem să urc scările susținută de soț și nu mă mai puteam ridica de pe covor decât ajutată.

Precizez că toată viața am fost o fire sportivă și flexibilă, am făcut mulți ani balet în copilărie, în viața adultă am alergat o vreme, de mai bine de doi ani fac sport cu greutăți de 3-4 ori pe săptămână, merg mult pe jos, fac stretching, am făcut și yoga o vreme, am fost mereu mai degrabă slabă, dar mereu cu mușchi.

De anul trecut am simțit că mă usuc și mă fragilizez, ca o crenguță. Durerile de oase erau crunte, mai ales noaptea. Reușeam să adorm doar cu antiinflamatoare. Dar tot mă trezeam la 1, 2 noaptea și adormeam greu la loc.

🍩Apoi a fost și nevoia de a mânca mai mult. Toată viața am mâncat relativ puțin, îmi pun porții mici, pe care nu le termin decât rareori. Mănânc variat și des, dar puțin, nu prea am avut pofte. Dar de vreo jumătate de an, parcă nu mă pot opri din mâncat. Poftesc la dulce și pot să dau gata o ciocolată în zece minute. Parcă mi s-a stricat butonul de STOP. Am pus câteva kilograme în trei luni, pe burtă și șolduri.

Am știut că toate de mai sus (insomniile, durerile de oase, bufeurile, luatul în greutate) sunt simptome de perimenopauză, pentru că citesc despre asta de mulți ani. Au trecut doi ani de când am reușit să aduc în limba română biblia menopauzei, cartea dr. Mary Haver.

De câțiva ani am și început să fac ce trebuie să mă pregătesc.

Ce anume?

✅Sport pentru masa musculară, echilibru și flexibilitate
✅Mese bogate în proteină
✅Igienă mentală cât mai bună
✅Suplimente (Vitamina D cu K2, Magneziu bisglicinat)
✅Suplimente naturale care susțin sănătatea ovarelor

Totuși, de la un punct, când estrogenul a început să fluctueze foarte mult, simptomele au devenit prea mult. Mă simțeam efectiv ca o bătrână gata să își încheie socotelile cu viața. Și am doar 46 de ani!

M-am dus la medic, pentru că știam că vreau să încep substituția hormonală bioidentică.

Ce e asta? E un tratament cu hormoni care au o moleculă identică cu cea produsă de corpul uman, care are două scopuri: cel de a reduce simptomele și (cel mai important) de a oferi corpului și după încetarea menstruației dozele de hormoni necesare pentru a menține un corp cât se poate de sănătos și funcțional, în ciuda înaintării în vârstă.

Pentru că nu e normal ca la 46 de ani să nu mai poți urca scările singură, nici să dormi trei ore pe noapte!

Simptomele de perimenopauză pot dura până la zece ani, eu trăiam așa de câteva luni și deja nu mai voiam să mă dau jos din pat dimineața.

Citisem despre avantajele și riscurile substituției de mult, urmăresc mulți medici care publică frecvent studii și analize despre hormoni, așa că m-am simțit pregătită să merg la medic să cer ajutor.

Sigur că primul medic la care am mers, medicul de familie de aici din Olanda, când i-am spus de hormoni, s-a repezit să-mi prescrie anticoncepționale (nu știa altceva), am refuzat și am cerut trimitere la ginecolog. Mi-a dat un set de analize și am primit o programare peste câteva zile.

Analizele NU au fost hormonale, pentru că hormonii fluctuează mult în perimenopauză, și în consecință analizele nu sunt relevante. Dar am făcut analize pentru a exclude alte cauze pentru simptomele mele (glicemie, tiroidă, inflamații, carențe). Analizele au ieșit bune.

Ginecoloaga la care am nimerit la o policlinică din Amsterdam știa bine ce vorbesc. Am răspuns la câteva întrebări legate de istoricul familial, controale la sân, gineco (fac regulat de mulți ani), apoi mi-a explicat ce este TSH (tratamentul de substituție hormonală) și ce îmi recomandă să iau. Eu știam deja toată teoria, am fost de acord cu tratamentul propus și am început să iau de a doua zi un puf de estrogen (aplicat pe coapsă) și progesteron bioidentic oral seara.

Am continuat să mănânc divers și cu multă proteină, am continuat să fac sport, să mă plimb, să iau suplimentele. La patru zile de la prima doză de TSH au dispărut durerile de oase. Tot atunci am legat și primele cinci ore dormite. După alte câteva zile au dispărut bufeurile.

Am azi cinci săptămâni de substituție și simt că mi-am recuperat viața. E posibil în timp să trebuiasc să modific doza, țin legătura cu ginecoloaga, care mă sună la 6 săptămâni să mă verifice.

Planul meu este să iau substituție pe termen lung, studiile recente arată că dozele moderate de hormoni bioidentici (comparativ cu ce produce corpul nostru, dozele recomandate în TSH sunt mici) luate constant pe termen lung, înainte de menopauză și după, scad mult riscurile pentru multe boli (cardiovasculare, Alhzeimer, osteoporoză, osteopenie).

Din păcate, puțini medici sunt la curent cu noile recomandari și studii. Mulți au rămas în epoca în care menopauza e grea și femeia n-are decât să se obișnuiască.

Dar sunt și tot mai mulți medici care se informează și ne pot ajuta. Vă recomand să îi căutați pe aceia. Informați-vă din surse medicale (las și eu câteva linkuri în comentarii).

Vorbiți cu femeile din jur despre cm e perimenopauza pentru voi, e important să normalizăm informarea și căutarea de soluții, după secole în care femeile s-au resemnat și au așteptat să treacă.

Dacă aveți întrebări, aici sunt. Sper să vă fie de folos.



Ioana Chicet - Macoveiciuc ( Printesa Urbană)

08/03/2026

La mulți ani, femei dragi.

Astăzi ne gândim la felul tăcut și profund în care energia noastră modelează relațiile. De multe ori, noi suntem spațiul în care emoțiile pot fi rostite, liniștea în care cineva își regăsește respirația, privirea care spune „te văd” chiar și atunci când cuvintele lipsesc.

În relații, energia nu vine doar din gesturi mari, ci din prezență: din felul în care ascultăm, din răbdarea de a înțelege, din capacitatea de a rămâne calde chiar și atunci când viața devine complicată. Adesea, din noi începe echilibrul. Din noi se naște siguranța.

Să nu uităm însă ceva esențial: energia pe care o dăruim are nevoie și de locul ei de întoarcere. Avem dreptul la grijă, la liniște, la spațiu pentru noi.

Astăzi este despre noi. Despre forța blândă care ține oamenii aproape și despre inima care știe să creeze legături.

La mulți ani. 🤍

01/03/2026

Primăvara ne amintește, în fiecare an, că renașterea este posibilă.Că după orice iarnă, oricât de lungă sau grea, viața își găsește din nou drumul spre lumină.

Fie ca această primăvară să ne dăruiască puterea renașterii interioare.Să avem încredere în propria noastră înflorire — în ritmul nostru firesc, unic.Nu toate florile înfloresc în aceeași zi… iar noi, la fel, suntem fiecare în propriul proces de creștere și transformare.

Vor mai veni nori. Vor mai fi ploi.Dar, așa cm se întâmplă mereu, soarele va răsări din nou.

Și, odată cu el, și noi.

27/02/2026

Despre cărți, basme, mult roz și balauri

În fiecare săptămână, aud aceeași temere din partea părinților: „Sunt îngrozit de ce îi citește bunica! Noi investim în cărți atât de frumoase, blânde, superbe, cu ilustrații minunate și mesaje pozitive, și totuși bunicii nu înțeleg... le citesc despre lupi care mănâncă iezi, despre mame vitrege și pedepse crunte, ce să mai ziccem - ce ne citeau nouă. O să îl traumatizeze!”. Această tensiune dintre generații ascunde, de fapt, o dilemă psihologică profundă la care m-am tot gândit și recunosc că am emoții în a o lăsa “în lume”: oare e mai bine să îi creștem pe copii într-o „lume de vată roz și pufoasă” sau să îi pregătim pentru „pădurea întunecată” a vieții?

Adevărul este că, oricât de mult ne-am dori să îi protejăm, încercarea de a „igieniza” literatura la care îi expunem ar putea să îi lase pe copii fără „anticorpii” emoționali de care vor avea nevoie mai târziu. Și da, și cărțile sunt o resursă în direcția asta!

Dr. Daniel Siegel explică faptul că sistemul nervos are nevoie de o „fereastră de toleranță” care se antrenează exact ca un mușchi. Când bunica îi citește despre probele lui Harap-Alb, ea nu îi provoacă o traumă, ci îi oferă o „simulare de zbor” emoțională, dacă pot să zic așa. În siguranța brațelor celor dragi, copilul învață cm e să îți bată inima mai tare de frică și, cel mai important, învață că acea frică poate fi stăpânită și învinsă. E ok să simtă orice atunci când nu e singur, să nu uităm asta!

Dacă ne uităm la copiii care cresc hrăniți exclusiv cu aceste cărți „perfecte”, observăm un fenomen îngrijorător de fragilitate. Psihologul social Jonathan Haidt avertizează că supraprotejarea cognitivă îi face pe copii să devină anxioși în fața celei mai mici greutăți. Un copil care nu a „învins” niciodată un balaur în imaginația lui va fi complet dărâmat de prima ceartă la școală sau de primul eșec, pentru că nu are în minte „harta” succesului obținut prin efort. Și în cabinet vorbesc în fiecare săptămână despre această fragilizare a oamenilor, nu doar a copiilor. În fond, copilul, va crede că lumea e „stricată” pentru că nu seamănă cu paginile roz din bibliotecă, ceea ce duce la o neputință dureroasă în fața realității.

Există, desigur, și cealaltă extremă: copilul care cunoaște/aude doar basmele brute, unde pericolul e la tot pasul și răul e omniprezent. Dacă lectura este doar un șir de amenințări fără nicio rază de blândețe, copilul poate dezvolta o stare de „hipervigilență”, învățând că lumea e un loc fundamental ostil.

Psihanalistul Donald Winnicott ne amintește însă că echilibrul stă în integrare: avem nevoie de basmul care să ne arate că există întuneric, dar și de poveștile moderne care să ne arate că există un loc sigur, unde suntem înțeleși și iubiți.

Psihanalistul Bruno Bettelheim (deși eu am un ghimpe împotriva lui pentru că a zis despre mamele copiilor cu autism diverse, o să-l las totuși aici pentru că în analiza psihologică a poveștilor e un nume de referință valoros) a demonstrat că basmele clasice nu traumatizează, ci vindecă, oferind un limbaj simbolic pentru furiile și anxietățile pe care copiii le simt deja în interiorul lor.

Atunci când bunica îi citește despre Zmeu, copilul nu „descoperă” frica, ci descoperă că frica lui are un nume și că ea poate fi răpusă de un Erou. Basmele românești sunt cursuri de supraviețuire psihică, deși e cumva ceea ce nu vrem să auzim, transmise prin generații, în timp ce cărțile superbe de azi sunt adesea doar un pansament estetic care evită să privească „monstrul” în ochi. E cumva o exprimare dură, dar dacă analizăm totul până aici, e nevoie de ea!

Cuvintele dure din poveștile vechi - „a pierit”, „viclenie”, „năpastă” - sunt necesare pentru că ele validează realitatea morală. Expertul în neuro-dezvoltare Dr. Sally Goddard Blythe subliniază că aceste povești antrenează discernământul. Fără un personaj clar negativ, cm e Spânul, copilul nu are cm să își exerseze simțul dreptății. El are nevoie să vadă că faptele rele au consecințe, pentru a prețui cu adevărat bunătatea. Basmul nu îi minte pe copii că viața e ușoară, ci le promite că merită să lupți pentru ce e corect, pentru ce îți dorești, etc.

Poate că bunicii, în simplitatea lor, înțeleg ceva ce noi, în dorința noastră de perfecțiune, am uitat: nu îi protejăm pe copii dacă le ascundem lupul sub preș, sub gem, etc. Îi protejăm cu adevărat atunci când îi învățăm că lupul există, dar că ei au în interiorul lor toată inteligența și curajul necesar pentru a-l înfrunta.

Pe final, aș vrea să las ceva ce toți copiii ne arată și adesea suntem îngrijorați - deși li s-au citit doar cărți despre prietenie, norișori pufoși și empatie, aceștia încep brusc să „împuște” monștri imaginari, să transforme o felie de pâine într-o sabie sau să inventeze răufăcători pe care trebuie să îi învingă. De ce se întâmplă asta dacă totuși au fost expuși doar la bine și frumos?

Răspunsul stă în psihologia dezvoltării. Conform lui Melanie Klein, unul dintre pionierii psihanalizei copilului, mintea celor mici funcționează natural prin mecanismul numit „clivaj” (splitting). Copilul nu are încă maturitatea neurologică de a înțelege că aceeași persoană (sau aceeași lume) poate fi și bună și rea în același timp. Pentru el, totul este polarizat: există „Mama Bună” (care îl hrănește) și „Mama Rea” (care îi pune limite), există „Eroul” și „Monstrul”.

Această luptă interioară între pulsiunile de iubire și cele de agresivitate este o etapă obligatorie. Tot Donald Winnicott explica faptul că agresivitatea la copii nu este „răutate”, ci o formă de energie vitală și de explorare a puterii proprii. Copilul are nevoie să ucidă balaurul simbolic pentru a simți că propria sa forță interioară poate stăpâni haosul emoțiilor sale (furia, frustrarea, frica, etc.).

Aici apare marea confuzie a „cărților perfecte”: ele încearcă să suprime sau să ignore aceste teme arhetipale, dar psihicul copilului le cere cu disperare. Atunci când îi refuzăm basmul clasic (unde conflictul este deja structurat și are o rezolvare morală), forțăm copilul să își gestioneze singur aceste pulsiuni brute, fără o "hartă” culturală.

Psihologic vorbind, basmul nu introduce răul în mintea copilului; răul (sub formă de frică sau furie) este deja acolo, ca parte din procesul de creștere. Basmul doar îi oferă un recipient sigur, o metaforă (Zmeul) prin care copilul poate procesa și „învinge” acele părți dificile din sine, care e firesc să existe. Le avem cu toții.

Dacă noi îi oferim doar „binele” absolut în cărți și nu numai, lăsăm pulsiunile lui agresive fără un personaj negativ asupra căruia să fie proiectate sănătos. Astfel, lupta lui internă devine mai confuză, pentru că el nu găsește în exterior nicio oglindă pentru ceea ce simte în interior. De asta terapeuții de copii se joacă mult de-a luptele, de-a hoții, de-a moartea, de-a monștrii, de-a șefii, etc.

Calea de mijloc este un echilibru între rozul protector și asprimea realității. Avem nevoie de ambele: de blândețea care pansează și de forța arhaică care poate pregăti, dar care și integrează. Dacă le tăiem copiilor aripile de frică să nu cadă, îi condamnăm la o viață doar la sol. Mult mai valoros este să le arătăm că da, zborul presupune risc, dar căderile sunt doar lecții despre ridicare și creștere în final.

🙂Scopul nostru nu este să le garantăm un cer mereu senin, ci să îi creștem capabili să navigheze cu încredere chiar și prin cel mai adânc întuneric!

🗨Las trei cărți extrem de valoroase, dacă vreți să aprofundați subiectul:

"Cinematerapia prin desene animate" - Virginie Lemaire de Bressy (Editura Trei)

"Psihanaliza basmelor" - Bruno Bettelheim (Editura Univers)

"Vrăjitoarea trebuie să moară. Psihologia basmului" -Sheldon Cashdan (Editura Trei)

🌼Și ceva ce vreau eu musai să citesc chrând e această carte:

"A fost odată ca niciodată... Eseuri de psihanaliză a basmului românesc" - (Editura Trei)

Pe curând și cu alte povești cu zâne și balauri,

Monica💚

Sursă photo: pinterest

24/02/2026

Bună seara, dragilor 🤍

Vă invit mâine seară la un eveniment de suflet, de la ora 19:00, la Cărturești Argeș Mall. Intrarea este liberă.

Voi vorbi despre conflictele în cuplu — nu doar despre ce ne desparte, ci despre ce încearcă ele să ne spună, despre nevoile nerostite, despre rănile care cer să fie văzute și despre posibilitatea reală de a ne regăsi unul pe celălalt dincolo de apărare, tăcere sau distanță.

Va fi o întâlnire despre înțelegere, prezență și curajul de a privi relația cu mai multă blândețe și profunzime.

Vă aștept cu drag!

13/02/2026

Sunt subiecte despre care vorbim greu.
Pentru că ne apasă. Pentru că ne e teamă să nu greșim. Pentru că uneori nici nu știm de unde să începem.

Alimentația copiilor e unul dintre ele.
Poate ai un copil care mănâncă pe fond emoțional. Poate evită mesele sau, dimpotrivă, mănâncă haotic. Poate mănâncă în fața televizorului – că doar așa mânca de când era mic…
Te înțelegem, nu e ușor să hrănești un copil mofturos sau foarte selectiv.

Am ales mereu să vorbim deschis despre subiecte care pentru mulți rămân grele, încărcate de rușine sau vinovăție. Am făcut-o în trecut alături de echipa Din grijă pentru copii și o facem din nou acum.

Vreau să vă povestesc despre un proiect pe care comunitatea noastră îl susține, un proiect făcut cu mult respect pentru copii și părinți, fără rușine, fără expunere, fără soluții magice.

„Mic cu mic se face MARE" este un program de intervenție psiho-nutrițională pentru copiii care se confruntă cu obezitate sau exces ponderal – și pentru familiile lor.

Nu vorbim aici despre diete.
Ci despre a înțelege ce stă în spatele obiceiurilor care s-au instalat încet, zi de zi.
Despre mâncatul emoțional, despre presiune, despre plictiseală. Despre relația cu farfuria, dar și cu ceea ce o înconjoară: emoțiile, dinamica din familie, ritmul zilnic.

Programul este condus de medici și specialiști care lucrează cu copilul și părintele împreună – pentru că schimbarea nu se întâmplă în cabinetul unui psiholog sau nutriționist, ci acasă, la masă, în viața de zi cu zi.

De ce contează?
Până la 80% dintre copiii cu obezitate vor rămâne adulți cu obezitate dacă nu se intervine timpuriu. Iar impactul nu e doar fizic – e vorba despre stima de sine, despre izolare socială, despre cm se construiește copilul pentru viața de adult.

Cum funcționează?
8 ateliere pe parcursul anului, fiecare dedicat unui grup nou de copii și părinți.

Fiecare parcurs include: o întâlnire fizică copil-părinte, o sesiune online de ghidare și o comunitate dedicată cu monitorizare lunară.

‼️E foarte important de menționat: acest program nu presupune costuri din partea părinților.

Primul atelier are loc chiar săptămâna viitoare.
📅 Joi, 19 februarie
🕕 18:00 – 20:00
📍 Hotel Sheraton, București

Vă las la subsol pagina întregului program să citiți pe îndelete, să vedeți ce medici și ce echipă cordonează acest proiect îndrăzneț și, bineînțeles, să vă înscrieți.

Dacă vă regăsiți sau cunoașteți familii pentru care asta ar conta, fiți generoși și dați mai departe. Ajută, de asemenea, și orice reacție sau comentariu pentru ca vestea acestui program să ajungă la cei care chiar au nevoie de el.

Susținem cu bucurie și speranță programul „mic cu mic se face mare”, ajută-ne și tu dacă simți că e util.

09/02/2026

Dragii mei, ca psiholog, vă spun lucrurilor pe nume:

În ultimii 15 ani, am văzut prea mulți copii care au avut regrete maxime că au început să consume și să se distreze la un bal, cu un anturaj negativ, influențați de "prieteni", iar ulterior au devenit dependenți de alcool și droguri.

Am văzut prea mulți părinți care au avut regrete că au fost "prea buni și permisivi " cu copiii lor, unii ajungând la psihiatrie, alții la Penitenciarul Aiud sau Craiova.

Un copil de 13–14 ani nu are ce căuta toată noaptea la un „bal” unde se bea alcool, se fumează, se dau bani pe dedicații pe manele, vin raperii care glorifică înjurăturile, sexismul, excesele, violența și ilegalitățile.

Vă spun clar: asta NU e distracție. Asta e pericol, iar dacă îi lăsăm, suntem complici.

1. Alcoolul și tutunul le fură copilăria. Ce pare „cool” azi le poate ruina sănătatea fizică și emoțională pentru ani întregi. Să începi să consumi de la 12, 13, 14,15 ani e o mare problemă!
Astăzi, mai mult ca oricând lucrez cu adolescenți DEPENDENȚI DE ALCOOL, TUTUN SI DROGURI.
Copii de 16 ani care au cel puțin 5,6 ani de consum constant.

2.Valorile greșite se învață rapid. Banii, excesele, muzica care glorifică ilegalitatea devin modele. Pentru ei, devin „normale”.
Școala nu mai reprezintă o valoare. Sibiul e plin de droguri.
In comentariile de astăzi, părinții au avut replici de tipul " ce doreai să le cânte Irina Loghin". Tăticule, intre Irina Loghin și manelistul Lele sunt 65 de carieră artistică, nu mai vorbim de calitatea muzicală.

3.Siguranța lor este în pericol real. Aglomerare, alcool, fumat, influențe toxice – copiii nu au puterea să se apere. Totul poate degenera într-o clipă. Si noi stăm acasă pe Facebook sau Netflix sau dormim.
Cum poți dormi la 3 dimineața când stii unde ți-ai lăsat minorul și cand el vine rupt de beat la zorii zilei ?
Asta numești iubire? Sau educație ?

4. Părinți, treziți-vă:
Când minorii sunt expuși la alcool, tutun și excese e vorba de maximă iresponsabilitate.
Ce pare distractiv astăzi poate lăsa cicatrici emoționale și fizice pentru tot restul vieții.

5. Ce dacă ei insistă să meargă. Si copiii mici insistă să se joace cu focul si totuși nu ii lăsăm.
Dacă nu permitem unui minor să conducă o mașină pentru că este ilegal si își pune viața în pericol, de ce i-am permite să consume alcool, să fumeze și să fie participant la spectacolele cu maneliști și raperi infractori ?!
De la 18 ani, ești liber băiete, dar până atunci am obligația să te educ.

6. Copiii noștri merită siguranță, limite și iubire, nu tutun, alcool și modele toxice.

Și adevărul care doare: tu, ca părinte, ai obligația legală și morală să le conduci viața, nu doar să fii prietenul lor.

7.Fii adultul responsabil. Fii reperul lor. Înainte de muzică, înainte de distracție, înainte de orice „cool”, vine grija ta. Protecția ta. Viața lor.
Nu aștepta să fie prea târziu. Fii părintele care le salvează copilăria.

Mihai Copaceanu

05/02/2026

Eu cred ca merita să mergi la terapie de cuplu chiar și atunci când simți că „problema” e mai mult la partener. Știu cât de tentant e să spui: „El/ea trebuie să meargă la terapie, nu eu”. Dar realitatea e că, relația voastră are nevoie de terapie, într-o relație, nu trăim unul lângă altul, ci unul în celălalt, emoțional vorbind.

Adevărul e că orice relație funcționează ca un sistem. Chiar dacă unul rănește mai mult, celălalt reacționează într-un fel, se închide, critică, evită, se apără… și așa se creează un cerc. Nu pentru că cineva e „defect”, ci pentru că doi oameni cu răni diferite se activează reciproc. Terapia de cuplu nu e despre a arăta cu degetul, ci despre a înțelege dansul dintre voi. Iar când vezi dansul, poți să-l schimbi. Când vezi doar „vina”, rămâi blocat.

Și mai e ceva foarte important: de multe ori, partenerul care pare „mai problematic” e, de fapt, cel care suferă foarte tare pe interior. Doar că durerea lui iese la suprafață sub formă de furie, control, critică, retragere… comportamente care rănesc. Dacă merge singur la terapie, da, poate înțelege ce i se întâmplă. Dar dacă durerea lui nu e văzută și de tine, tu poți rămâne în poziția de judecată.

În terapia de cuplu se întâmplă ceva foarte puternic: începi să vezi durerea din spatele comportamentului, nu doar comportamentul. Și când vezi durerea, e mult mai greu să critici. Începe să apară empatia. Iar empatia schimbă tot. Pentru că nu ne vindecă faptul că cineva „are dreptate”, ci faptul că ne simțim înțeleși și văzuți.

Terapia de cuplu nu e despre „a-l repara pe celălalt”. E despre a crea un spațiu în care relația însăși se poate vindeca. Unde învățați să vorbiți fără să vă răniți, să vă ascultați fără să vă apărați și să fiți de aceeași parte, nu în tabere diferite.

Așa că, chiar dacă pare că unul duce greul problemei, mersul împreună spune ceva profund: „Nu renunț la noi. Vreau să înțeleg, nu doar să am dreptate.”
Și de aici încep, de obicei, schimbările reale.

27/01/2026

https://www.facebook.com/share/16zkFM3fG7/

27/01/2026

https://zyxbooks.ro/blog/Societate/catalina-dumitrescu-psihoterapeuta-si-psiholog-clinician-o-societate-matura-nu-se-razbuna-pe-copiii-ei?utm_source=site%20blog&utm_medium=FB&utm_campaign=Catalina%20Dumitrescu%20despre%20crima&utm_id=C%C4%83t%C4%83lina%20Dumitrescu%20despre%20crima&fbclid=IwdGRzaAPlu5hjbGNrA-W1XmV4dG4DYWVtAjEwAGJyaWQRMEVWcHFtVXRBR3VGTDZ4Y2tzcnRjBmFwcF9pZBAyMjIwMzkxNzg4MjAwODkyAAEejxcuxjGYx7mXaxBeG8aua4YD6cGKBonF6TaQa89RJvzN2tstbHIv5fFSLMM_aem_zQdOnwIdRZxXqc1P9TYrnQ&sfnsn=mo

Pornind de la un caz extrem, Cătălina Dumitrescu, psihoterapeută, psiholog clinician și autoarea cărții „Prețul libertății”, explică de ce violența severă în rândul minorilor nu apare din senin, de ce explicațiile simpliste eșuează și de ce soluțiile puni

22/01/2026

🕯️ Când copiii rănesc alți copii – despre ce nu vrem să vorbim

În fața unei tragedii în care un copil este ucis de alți copii, prima reacție este șocul, furia și întrebarea: „Cum au putut?”
Ca psiholog, știu că această întrebare ascunde una mai dureroasă:
„Ce s-a rupt atât de profund în acești copii?”

Copiii nu se nasc violenți.
Violența este, adesea, limbajul disperării învățate.

Mulți copii cresc:
- în abuz fizic sau verbal trăit repetat,
– umilire, frică, amenințare ca mod de educație,
– părinți prinși în dependențe de alcool, substanțe, jocuri
– medii familiale instabile, imprevizibile, haotice
– fără a fi văzuți
– fără a fi auziți
– fără ca emoțiile lor să conteze
– fără un adult care să poată conține frica, furia, rușinea, durerea

Un copil care este lovit, strigat, terorizat sau ignorat învață un lucru profund:
👉 lumea nu este sigură
👉 relațiile sunt periculoase
👉 puterea înseamnă control și forță

Neglijarea emoțională nu lasă vânătăi vizibile, dar lasă rupturi interne.
Un copil căruia i se spune constant „exagerezi”, „nu e mare lucru”, „descurcă-te”, „nu am timp” învață că suferința lui nu contează.
Iar când durerea nu este recunoscută, ea se transformă.

👉 În furie.
👉 În disociere.
👉 În comportamente extreme.

Ruptura copil–părinte nu apare brusc.
Ea se construiește în timp, prin absență emoțională, prin lipsa de dialog, prin relații în care copilul este hrănit material, dar înfometat emoțional.

A vorbi despre aceste lucruri nu înseamnă a scuza crima.
Înseamnă a înțelege pentru a preveni.

Dacă vrem mai puțină violență, trebuie să vorbim mai mult despre:
– atașament
– reglare emoțională
– nevoile reale ale copiilor
– relația ca spațiu de siguranță

Copiii au nevoie de limite, dar și de legătură.
De reguli, dar și de prezență emoțională.
De adulți care nu doar controlează comportamente, ci văd suferința din spate.

Această tragedie nu este doar despre „niște copii răi”.
Este despre copii care au crescut in disperare, fără să fie ținuți emoțional.

🖤 Prevenția începe acasă.
🖤 Și continuă în fiecare relație adult–copil.