20/11/2025
Joi.🍀
Ziarul Ploiestii.🎩
Răbdare multă.
Și vreo două cești de cafea, nu una.
De asta aveți nevoie pentru a citi articolul meu de astăzi, pentru că e luung.
L-am scris cu litere fierbinți care m-au ars pe suflet, însă nu mai rău decât au făcut-o alți oameni dragi, în multe momente din viața mea.
Nu dețin adevăruri sau rețete universal valabile, dar chiar îmi doresc să fie cu folos și să însemne ceva ...măcar un pic...acolo unde trebuie.
Să fie despre ALEG să schimb și să mă schimb, nu despre "aștept să se schimbe alții, eu sunt bine așa."
Spor la citit și dacă atinge măcar un colț din sufletul vostru, m-aș bucura să împărtășiți lucrul ăsta, într-un comentariu.
🙏🤗
Articol 20 Noiembrie 2025
⚜️
Veninul ”dulce” din paharul toxic...al familiei
⚜️
Ați auzit vreodată expresia ”Circ și pâine”?
Bineînțeles, doar suntem și urmași ai romanilor, iar nouă ne place să ducem mai departe tradițiile, indiferent dacă sunt bune sau ...numai bune de îmbunătățit și adaptat la vremuri noi.
Expresia în sine este veche de când lumea și pământul.
Bine, exagerez un pic, dar vreo 2000 de ani tot are și este folosită cu succes și astăzi.
Pentru ce? Pentru a da populației motive de discuții inutile, dar aprinse, majoritatea în contradictoriu, sfâsiindu-se în tabere, de preferat online, dar fiecare primind hrană cât să trăiască, fără un interes real și activ în treburile statului, care teoretic și practic, este ”hrănit” de oameni.
Oare ce ar zice poetul latin, Decimus Juvenalis, dacă ar ști că expresia lui a dăinuit peste milenii, și că gradul de degradare a societății este direct proporțional cu evoluția tehnologiei, iar circul și pâinea sunt servite prin antene parabolice și fibră optică, dimineața, la prânz și seara, tocmai pentru a distrage atenția maselor de la lucrurile cu adevărat grave și profunde?
Ce să mai zică săracul, se răsucește la 180 de grade acolo unde este, și își continuă somnul de veci.
Se pare că și anul ăsta a fost bogat în dileme și probleme, scandaluri și cancan-uri, crize și schimbări, pierderi și catastrofe care mai de care, că nu știu ce planete au intrat în retrograd, umbră deasă sau spumele mărilor și oceanelor, și evident ne-au întunecat judecata, care oricum nu era mereu foarte luminată, mi ales de la COVID încoace.
Fiidca sunt prea mică și neînsemnată pentru probleme macro, prefer să împletesc cuvintele, cât pot eu de bine, și să mă împiedic de subiecte mai din popor, dar la fel de tabu.
Aaaaa! Nuu, nu despre s*x, acolo nu mă bag, las experții să-și spună părerea.
Chiar și eu mai am de tras cu urechea și de învățat, poate chiar experimentat și de echilibrat, până să dau sfaturi la alții.
Hai că v-am tot întors ca la Ploiești, dar ajung și la subiectul pe care astăzi, vreau să-l scot din ape tulburi, și care are legătură cumva ...și cu circul.
Un circ la care ne trezim spectatori, fără să fi cumpărat bilet, un circ în care nu ne regăsim, dar ne regăsim scriși fară voie pe afișul cu distribuția.
Veninul "dulce" din paharul toxic...al familiei sau cm să stai la altă masă, fără să te simți înlănțuit de cordonul ombilical... al vinovăției.
Da, știu, familia este un spațiu în care, ideal vorbind, ne naștem fără să alegem conștient, ne formăm rădăcinile, învățam să iubim, ne simțim în siguranță, trăim sentimentul de apartenență, creștem frumoși și înalți că brazii, senini și buni ca Făt Frumos cu părul de aur...dar bătut de Greuceanu.
Nu, intenția mea nu este să arunc cu pietre, roșii stricate sau ouă crude, ci să răstorn paharul ăla plin al familiei ideale, unde au fost înecate toate rănile emoționale sau nevoile ignorate și iubirea condiționată de control, vinovăție și rușine.
Paharul relațiilor de familie poate fi umplut și cu venin ”dulce”, adică vorbe frumoase, povești spuse doar pe-o singură voce, de obicei manipulatoare, gesturi frumoase alese cu grijă, dar care te strâng de gât și te sufocă în timp, și uneori o loialitate impusă, bolnăvicioasă, nu conștientă, construită, meritată.
Ce înseamnă „veninul dulce”?
Clar e ceva toxic, care te învăluie ca un cântec de sirenă, ce-ți promite nemurirea, printr-un contract teoretic nescris, dar practic, mai dureros și greu de respectat ca orice altă provocare a vieții, ca o boală care macină încet și pervers în interior, din minte până-n suflet:
• Supunerea și obediența sunt îmbrăcate în straiele aurite ale afecțiunii fără margini , un fel de ”Te iubim, dacă faci cm vrem noi, că știm mai bine, avem experiență, tu nu”.
• Orice ajutor vine la pachet mai devreme sau mai târziu cu un clopoțel al controlului și datoriei pe viață : ”Îți dăm dacă meriți și să nu uiți că ne datorezi respect, și musai o cană de apă la bătrânețe”, ”Suntem o familie, trebuie ne suporți, ne datorezi viața”.
• O grijă constantă izvorâtă din propria anxietate, care se transformă subtil în critică și un băț imaginar prin gard:”Eu iți vreau binele, nu vreau să suferi, îți spun clar că nu vei reuși, e prea greu”.
• Invalidarea emoțiilor și negarea lor: ”Exagerezi”, ”Ce motive ai să fii trist/a, ai tot ce-ți trebuie, te-am ajutat mereu”, ” Nu mă lași niciodată să vorbesc”.
• Ideea de sacrificiu impus în numele iubirii, ca o punte șubredă și bolnavicoasă între generații.
• Conceptul de rușine, rostogolit că un bulgăre ce se face din ce în ce mai mare: ”Să nu cumva să ne faci de râs!”. (Dar voi de ce o faceți?!)
Și lista poate continua ...dar poate fi completată de fiecare ...pe persoană fizică, cu pasaje din propria poveste.
Ce face de-a lungul timpului, veninul ăsta dulce, ascuns în justificări bine conturate și aparent pline de iubire?
Ne afectează încrederea în sine, ne sabotează vocea interioară , ne face să ne simțim împovărați și ne trag frâna de mână a propriei dezvoltări, mai ales emoționale.
Dați timpului...timp și uitați-vă un pic în jurul vostru, în cercul foarte apropiat, fie că este vorba de familie, mai restrînsă, mai lărgită sau prieteni. Ușor ușor veți identifica minim două persoane dragi care, cu voie sau fară voie, vă sapă adânc la temelia sănătății mintale, turnând regulat venin emoțional în paharul cu care ciocniți la aceeași masă.
Psihologic vorbind, odată conștientizate anumite lucruri, fie ele și dureroase, avem puterea de a face alegeri conștiente și sănătoase pentru confortul nostru emoțional, chiar dacă la început senzația este de durere sfâșietoare.
Dacă simțiți că anumite persoane apropiate, vă epuizează cu negativismul lor, se victimizează constant, nu vă respectă limitele, vă șantajează emoțional, vă manipulează și vă condiționează iubirea, poate ar fi bine să faceți doi pași în spate sau de ce nu, mai în față sau în lateral, și să vă ascultați instinctul, apoi să vă prioritizați, fără nicio urmă de vinovăție.
Eu, tu, el, ea, noi, voi, ei,ele...toți avem dreptul să creștem și să ne dezvoltăm în ritmul nostru, iar cei care în spatele unui ”Te iubesc!”, pun și fapte, nu doar vorbe, vor fi mereu inspirație, motivație și susținere, nu obstacole emoționale, presărate cu neasumare și ghimpi ai reproșurilor.
Din păcate în ultima perioadă am simțit pe pielea mea toxicitatea veninului ”dulce”, că nu a fost de ajuns lecția cruntă de la jumătatea anului, când am văzut cu ochii mei cm arată durerea supremă pe pământ, alaturi de prietenii care de patru luni au un înger și un copil... nu doi copii.
Ce efecte psihologice a avut asupra mea și asemenea se poate întâmpla oricui?
• Burnout emoțional și somatizari diverse – corpul tace ...până liniștea doare.
• Vinovăție cronică pentru decizii radicale și schimbări de comportament
• Frica de a fi etichetată ca nerecunoscătoare sau egoistă
• Atragerea altor tipare disfunctionale în relațiile personale: prietenii toxice sau colaborări eșuate
• Dificultăți în stabilirea unor limite sănătoase
• Ignorarea instinctului de ”fată mare” și a intuiției feminine în anumite contexte relaționale
• Lupta cu o anxietate generalizată și dorința de a mă înscrie pe lista de pasageri pentru Marte. (noroc că n-am atâția bani pentru bilet).
De felul meu sunt optimistă, chiar daca viața mi-a dat câteva motive să mă convertesc la pesimism, dar le-am tratat cu indiferență și am ales să văd altfel lucrurile, vorba bancului: ”ce vede un pesimist într-un cimitir? Dar un optimist? Simplu.
Pesimistul vede cruci. Optimistul vede plusuri”.
Cam așa și eu, mi-a plăcut matematica până la un punct ,și am colecționat plusuri, apoi m-am agățat de curcubeu și merg înainte, dar n-a fost ușor și mai întâi am scotocit prin cufărul cu lucruri de schimbat, modificat sau chiar aruncat:
• Am conștientizat tiparele care-mi sugeau energia și am recunoscut formele de manipulare sau abuz emoțional.
• Am stabilit limite – uneori cu blândețe, alteori cu fermitate, prin comunicarea clară a nevoilor personale, chiar dacă poate au provoacat disconfort.
• M-am separat emoțional – îmi iubesc familia, dar nu vreau să mă mai pierd în povesti care mă duc la limita AVC -ului.
• Am făcut terapie individuală sau de grup, și m-am înconjurat de oameni solari, inteligenți și cu energie bună.
Din păcate, familia nu este întotdeauna ce pare.
Dacă suntem sinceri cu noi, recunoaștem că uneori, în spatele zâmbetelor și al „iubirii” se ascund nevoi neîmplinite, frici transmise din generație în generație și tipare toxice.
Dar, chiar dacă nu putem alege familia în care ne-am născut, putem alege cm să ne raportăm la ea. Și mai ales, cm să ne protejăm sufletul, ca să nu mai doară mai ceva ca degetul mic, când îi facem cunoștință cu colțul de la pat.
Maturitatea nu este dată de CNP -ul din buletin, ci înseamnă să spui: „Te iubesc, dar nu mă mai las rănit(ă).”
Nu scriu din cărți, ci inspirată de poveștile din cabinet și din viață.
Da, chiar și a mea. Dincolo de ușa cabinetului sunt un om. Câteodată mă simt chiar ca o furnică, ce se pierde în haosul unui mușuroi prea mare și plin cu ”traume transgeneraționale”.
Norocul meu că mă adun repede și mă concentrez pe lucrurile cu adevărat importante, unele pe care le pot lăsa moștenire copilului meu și care nu se trec în titluri de proprietate, ci în minte și suflet, și altele care vor încăpea cu siguranță la final, într-o groapă de 2 metri: amintiri, experiențe, lacrimi, bucurii, greșeli și împliniri.
”Când alții te cred fericit și tu crezi că nu ești, ia-te după ei!” (Raymond Ruyer)
Vă îmbrățișez cu sufletul,
Psih. Cristina-Irina Budurin
🌈
