23/10/2025
https://www.facebook.com/share/p/1CjYwzpu44/
Și ultima parte, să mai și vindecăm, nu doar să vedem potențial de pericol
Azi vreau să extind ideea menționată ieri de relație ca vector de vindecare. Nu ne putem vindeca în relații perfecte(nu există astfel de relații, dar asta e o altă poveste), ne putem vindeca doar acolo unde ne sunt activate mecanisme de autoapărare.
Tot aud asta cu ne vindecăm unde primim iubire și înțelegere și unde suntem ocrotiți. Poate ne vindecăm așa dacă ne ia cineva în adopție, în relațiile adult-adult, avem responsabilitate reciprocă de a contribui la procesul de vindecare și da, ajută să ne primească cineva așa cm suntem, asta e iubirea, în același timp nu impunem asta, nu o vârâm pe gâtul nimănui și îi acceptăm și noi așa cm sunt ei.
Specific încă un aspect important, noi NU ne vindecăm DOAR în relații de iubire, eu am vindecat mult în relații de prietenie, de parteneriat, relații cu copiii(nu am primit de la ei, am vindecat oferind eu cât am știut, că sigur se putea și se poate încă, mult mai bine).
Dimineața asta am să o dedic relațiilor care ne vindecă, relații care, culmea, nu arată nici ele așa cm ne imaginăm, line, ușoare, fără conflicte, cu parteneri care sunt permanent monumente ale echilibrului și vindecării, sau care sunt crescuți gata vindecați :)
Cum identificăm sau, cm decidem noi, dacă putem face asta în relația noastră?
Relația care devine spațiu real de vindecare, poate să ne ajute să vindecăm ceva atunci când noi intrăm în contact cu declanșatorul “bâzâit”, deoarece doar așa ni se reactivează mecanismele defensive, iar tocmai această activare ne oferă materialul necesar al schimbării autentice. Traduc, vreau să lucrez la biceps, nu mă uit pe YouTube, merg la sală și pun brațul la treabă, lucrând FIX acel mușchi. La fel și cu rănile, cu emoțiile, dacă pietricica din pantof provoacă o rană, nu umblu doar cu celălat picior, ci elimin pietricica, apoi vindec rana.
Cum ar zice un celebru filozof al zilelor noastre, pe care îl citez eu des, schimbarea se face ”nu pe vorbe, pe fapte. Adică trebuie să știi ce să vorbești”(Gică Hagi)
Acum, eu știu că nu vă pot zice”nu faceți asta acasă”, așa că am să vă zic cm să NU faceți asta acasă :)))
Scopul vindecării noastre nu este transformarea partenerului într-un subiect de analiză și al relației în laborator de experiment, scopul este trăirea unor experiențe corective prin care ceea ce altădată s-a rupt se poate reface și întări printr-un mod nou de a rămâne în contact. Conceptul de „experiență emoțională corectivă” are relevanță tocmai pentru că descrie procesul prin care trăirile vechi se rescriu, iar sistemul nervos învață o altă ieșire din tensiune. Pentru asta, e nevoie ca celălalt să știe ce se întâmplă și să fie deacord să participe activ. Nu decidem noi să folosim relația ca scenă și partenerul ca recuzită, în vindecare.
O relație devine vector de vindecare în momentul în care DOI interlocutori dezvoltă capacitatea de a reflecta asupra propriilor stări și reacții, nu doar asupra comportamentului vizibil al celuilalt. Aceasta se numește funcție de mentalizare în acțiune și arată cam așa: eu observ cm mă simt, îmi recunosc gândurile care însoțesc emoția, văd cm se manifestă asta în reacțiile mele, iar celălalt face același efort conștient. Modelele de intervenție bazate pe mentalizare au arătat că această practică reduce impulsivitatea defensivă și crește flexibilitatea relațională. Nu este teorie, este un antrenament al răspunsului matur: 1- numesc emoția, 2-formulez clar o nevoie, 3-primesc un răspuns suficient de sigur, 4-metabolizez experiența în loc să o neg sau să o proiectez. Adicătelea, fiecare e responsabil de felia lui de pizza și de propria vindecare, nu de rol de cenzor sau analist și își face treaba, fără să țină scor. Am greșit, am reparat, mi-am asumat, îmi vad strict de mine și de ceea ce fac și aduc eu, celălalt face la fel.
Există o teorie, a rupturii și a reparației. Este extrem de evidentă, se rupe, se repară, cam asta ne zice teorie aceasta, no rocket science. Teoria rupturii și a reparației descrie modul în care relațiile se dezvoltă și se consolidează prin alternanța naturală dintre momentele de deconectare emoțională și cele de reconectare autentică. Ea arată că rupturile sunt inevitabile în orice relație apropiată, însă ceea ce determină stabilitatea legăturii este felul în care partenerii reușesc să repare contactul pierdut. Reparația apare atunci când ambii interlocutori recunosc fisura și vulnerabilitatea, își exprimă emoțiile și reiau legătura într-un mod sincer și empatic. Un fel de I have you night not dar te iubesc, opusul lui"te iubesc, dar nu pe tine". Astfel, teoria susține că siguranța emoțională nu se formează prin absența conflictului, se formează prin capacitatea de a reveni în contact după fiecare întrerupere a acestuia.
Pe scurt, e important să revenim în conexiune, autentic, asumat.
Cum știm dacă reparăm au ba?
Semnele că o relație susține procesul de vindecare se văd în ritmul zilnic, în acțiune, nu în teorie și declarații.
Vezi asta: receptivitatea partenerilor crește, răspunsurile față de celălalt devin atente și congruente, previzibile, se restabilește un echilibru de homeostazie stabilă. În același proces, reparațiile apar fără umilire, fără a simți că se pierde ceva, iar alunecarea în dispreț sau defensă este oprită mai devreme(nu se ajunge la ceartă nasoală, jigniri, luptă de putere). Studiile despre dezvoltarea relațională arată că lipsa reparațiilor prefigurează destrămarea, în timp ce reparațiile consecvente mențin legătura vie chiar în prezența diferențelor, divergențelor, certurilor ș.a.m.d. Nu zic că e ok să trăiești dor cu năbădăi, zic că e mai bine cu ele, decât fără. Conflictele din relații sănătoase, nu dispar, însă se transformă în spații de învățare, pentru că progresul autentic se măsoară prin felul în care tensiunea dintre noi nu dispare, doar devine sănătoasă.
Cum se simte asta? Tensiunea devine suportabilă pentru amândoi, nu doar pentru unul.
Există însă un prag clar între relația complexă, care e vector în vindecare și relația abuzivă, iar acest prag nu se stabilește printr-un moment emoțional singular, se stabilește foarte clar prin repetiția unui tipar.
Cum? Păi uite așa: când se instalează controlul coercitiv, prin izolare, intimidare, supraveghere sau restricționarea libertății cotidiene, nu mai vorbim despre dezvoltare comună, vorbim despre subminarea autonomiei, când cineva distorsionează realitatea celuilalt pentru a-i produce confuzie, fenomenul cunoscut drept gaslighting, rezultatul este pierderea încrederii în propriile percepții. Aceste comportamente nu sunt simple diferențe de stil, ci criterii clare ale abuzului psihologic, iar persistența lor nu oferă spațiu de reparație, ci doar confuzie și teamă.
Dacă lipsa de siguranță se amestecă cu gesturi intermitente de afecțiune, se formează o legătură traumatică greu de întrerupt, menținută prin alternanță imprevizibilă între răsplată și pedeapsă. Acest mecanism prinde rădăcini pentru că amigdala învață să anticipeze pericolul, iar sistemul de recompensă caută alinare exact în brațele care au rănit iar ceea ce pare atracție intensă este adesea un ciclu de condiționare emoțională care epuizează discernământul și slăbește voința, bine ai venit în relație sindrom Stockholm, codependență, etc. etc.
Pe scurt: dacă vindecăm, e palpabil și se vede clar, progresiv, schimbarea dinamicii, nu doar se vede, se simte, avem conflicte, le putem gestiona, avem conexiune după reparație și același nivel de încredere.
Dacă nu vindecăm, tiparul nu scade in frecvență și intensitate, dimpotrivă, devine tot mai mare erupția și mai dificilă reparația, iar interlocutorii nu pot să reintre în conexiune după reparație și se corodează încrederea.
Din nou, aici nu e literă de lege, sunt puncte schematice ale unor mecanisme mult mai complexe. Scriu cu un mix de cm știu, cm pot și cm vreau, luați doar ceea ce vi se pare util, restul, lăsați pentru alții 🙂
🤗❤️
