Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală

Home
Romania
Roman
Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală

"Babeș-Bolyai" Cluj Napoca);
- curs 'Psihologia trezirii și evoluției conștiente' - lect. dr. psih. Ovidiu Brazdău;
- absolventă a Facultății de Chimie (Univ.

Consilier pentru dezvoltare personală și transpersonală, trainer, formator
- Lucrez 1 la 1 și cu grupuri
- Însoțesc oamenii în procese integrative de clarificare emoțională, regăsire de sens, reconectare cu sine și relaționare conștientă. - consilier pentru dezvoltare personală acreditat de Autoritatea Națională pentru Calificări, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - cod COR 242324;
- consilier în Psihoterapie Pozitivă - formare recunoscută de WAPP - World Association of Positive Psychotherapy;
- formator acreditat de Autoritatea Națională pentru Calificări, Ministerul Educației Naționale, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - cod COR 242401;
- absolventă a cursului postuniversitar 'Consiliere și Orientare' de la Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației (Univ. "Al.I.Cuza" Iași);
- doctor în Fizică (Univ. "Al.I.Cuza" Iași). "Istoric"..
- 17 ani dedicați cunoașterii, studiului conștiinței, experienței conștiente, psihologiei trezirii, evoluției umane și curentelor spirituale mai vechi și mai noi;
- participări la numeroase conferințe și workshop-uri susținute de traineri români și străini. Experiență profesională (în dezvoltare personală și transpersonală):
- Trainer profesionist: de 13 ani;
- Ore de seminar/curs/workshop livrate: peste 2500;
- Sesiuni de consiliere individuală și de grup: peste 3000.

22/03/2026

Există un copil în fiecare dintre noi care, în foarte puține cazuri, ajunge cu adevărat să se maturizeze. Un copil care continuă să caute afecțiunea și validarea mamei, care continuă să compare, să simtă lipsa sau plinul unei relații în funcție de relația care ne-a format mai mult decât ne dăm seama: relația cu mama.

Nu a fost o relație ușoară pentru mine. Mi-amintesc că la vreo șase ani când i-am spus mamei că probabil m-a înfiat deoarece nu simt că mă iubește. Știam ce înseamnă "înfiat" deoarece aveam o vecină care avea copil înfiat, iar în mintea mea de atunci (fără să-mi spună nimeni) era logic că nu poți iubi un copil străin ca pe copilul tău.

Privind cu ochii de acum, pot spune clar că nu am trăit nimic grav (comparativ cu poveștile oamenilor cu care am lucrat sau lucrez în consiliere). Adică nu am fost abuzată în nici un fel, ba chiar totul a fost ok.

Am crescut încercând să consider că iubire înseamnă grijă, stabilitate, siguranță și "tot ce trebuie". Chiar dacă simțeam că ceva esențial lipsea. Și chiar dacă nu eram deplin conștientă ce lipsește.

Acum știu că afecțiunea, apropierea emoțională - e acel ceva esențial. Acel ceva care nu poate fi înlocuit cu grijă, stabilitate, siguranță, și, uneori nici cu acel "m-am sacrificat pentru tine" - nici chiar atunci când știi că asta e adevărat.

Am avut șansa ca în ultimii ani de viață ai mamei mele să vorbim despre lucrurile astea. Cu calmul și răbdarea vârstei. Cu detașare și luciditate. Fără să mă victimizez, fără să o învinuiesc sau să îi reproșez ceva. Pentru că, deja vedeam altfel lucrurile.

Într-o astfel de discuție calmă, mi-a amintit că în adolescența mea când vorbisem tot pe tema asta, ea mi-a povestit copilăria ei, doar că eu atunci nu am ascultat prea atent. Poate pentru că atunci aveam senzația că își caută scuze că nu a putut să-și manifeste afecțiunea pe care mi-aș fi dorit-o.

Imediat cm mi-a spus, mi-am amintit exact cuvintele folosite: "Dacă eu nu am primit afecțiune, de unde să știu ce să-ți dau?" Și chiar avea dreptate, mi-a spus-o demult, doar că eu atunci nu am avut urechi de auzit.

Așa că am înțeles-o. A făcut tot ce a putut cu resursele emoționale pe care le-a avut.

Apoi, dacă am înțeles-o, am crezut că e suficient să fiu bine.

Totuși, în momentele în care mai reacționam în alte contexte, cu alți oameni în anumite feluri - care știam că s-au format ca tipare în relația cu mama - îmi dădeam seama că nu e suficient că am înțeles-o.

Mult timp nu am știut exact ce caut. Dar, odată cu maturitatea, a apărut o nevoie clară - nu doar de a înțelege, nu doar de a ierta, ci mai mult decât acestea la un loc. Nevoia de a o iubi. De a simți acea căldură a iubirii în pieptul meu pentru ea. Dincolo de toată experiența.

A fost mai mult decât o alegere rațională. A fost ca un dor. Ca o chemare interioară care nu se liniștea.

Și, până la urmă, la un workshop, s-a întâmplat să simt. Să simt cu toată ființa că o iubesc și că îi sunt recunoscătoare pentru tot.

Relația cu mama nu rămâne în trecut. E ceva ce ducem cu noi în fiecare relație pe care o avem sau pe care o construim, chiar și atunci când credem că am lăsat-o în trecut.

Pentru că relația cu mama nu este doar o relație din trecut. Este prima noastră Relație, prima formă de întâlnire cu lumea relațională și cu lumea însăși.

În relația cu mama se formează, fără să fim conștienți, felul în care ne raportăm la apropiere. De acolo vine senzația de cât loc ni se cuvine într-o relație și tot acolo se așază, de timpuriu, dacă emoțiile noastre pot fi arătate sau trebui să fie ținute mai mult pentru noi.

Și, fără să ne dăm seama, ducem mai departe aceste tipare în toate relațiile noastre: în iubire, în prietenie, în felul în care ne apropiem sau ne retragem, ne deschidem sau evităm cu orice preț deschiderea.

Vindecarea relației cu mama NU înseamnă negare și nici să rescriem trecutul sau să spunem că totul a fost bine. Înseamnă, mai degrabă, să începem să privim relația din mai multe unghiuri. Nu doar din unghiul victimei.

Nu toți oamenii pornesc din același loc și nu au aceleași resurse interioare. Știu că e ceva evident, dar, nu știu de ce, când interacționăm, uităm aproape întotdeauna asta.

Unii au învățat să-și arate iubirea mai degrabă prin grijă decât prin apropiere sau afecțiune, iar în spatele acestor feluri de a iubi sunt, întotdeauna, propriile lor povești - copilării în care nici ei nu au primit ținerea în brațe sau căldura de care ar fi avut nevoie.

Într-un fel dureros și, în același timp, profund uman, fiecare generație duce mai departe ce a primit - de cele mai multe ori inconștient.

De aceea, vindecarea relației cu mama nu este doar despre trecut. Este despre întreruperea unui lanț.

A firului invizibil care leagă felul în care am fost iubiți de felul în care iubim mai departe. Despre firul pe care-l dăm mai departe copiilor noștri.

În momentul în care începem să ne uităm cu mai multă înțelegere la ce am trăit, fără să ne grăbim să judecăm, când reușim să stăm un pic și cu durerea noastră, dar și cu povestea celuilalt, abia atunci se produce o schimbare reală, profundă și sustenabilă.

Copiii noștri nu-și doresc perfecțiune. Ei își doresc ceva care pentru ei e mai valoros: un spațiu mai conștient, mai cald, mai viu, își doresc prezență și atenție în care ei la rândul lor să nu mai repete tiparele, ci să construiască relații pe baze noi, armonioase.

Vindecarea relației cu mama nu schimbă trecutul. Dar, în timp, poate aduce o formă de liniște interioară diferită, una în care relațiile nu mai sunt trăite doar prin prisma a ceea ce lipsește, ci și prin lentila unei înțelegeri mai largi a oamenilor și a limitelor lor.

Iar asta poate contribui în mod esențial la a da mai departe copiilor și nepoților un model de relaționare mai conștient și mai armonios, în care fiecare om din acea relație se simte văzut, auzit și înțeles.

Dacă testul acesta a atins ceva sensibil în interiorul tău, poate că nu e întâmplător.

Pentru cei care simt nevoia să ducă înțelegerea relaționării la următorul nivel, am organizat următoarele întâlniri alături de prof. Jure Yoram Biechonski:

🔴Pe 24 martie va avea loc un webinar GRATUIT online pe Zoom: "Vindecarea emoțională prin conexiune".
🔗 Detalii și înscriere aici➡️ https://forms.gle/6ebX64cRy7DfGMHW9

🔴În weekend-ul 3, 4, 5 aprilie, la Iași - "Workshop intensiv: Arta de a crește împreună. Vindecarea emoțională prin conexiune" - în care vom explora aceste procese într-un cadru mult mai aplicat, mai profund și interactiv.
🔗 Detalii și înscriere aici ➡️ https://forms.gle/tWnz6QzZ6vQs58bN9

Lucrurile se așază mai ușor când avem susținere și suntem împreună.

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗

17/03/2026

Jane era într-o relație frumoasă. Dar un singur comentariu a ajuns să schimbe totul. (*caz real, povestit cu acordul clientei; numele a fost schimbat).

Partenerul ei era un bărbat atent, o iubea, o ajuta cu lucruri practice și nu uita să îi spună din când în când că o apreciază.

Într-o seară au ieșit cu niște prieteni la cină la un restaurant.
Conversația a fost plăcută, au râs mult, iar printre alte subiecte s-a vorbit și despre cât de punctual este fiecare în viața de zi cu zi.

Amuzat, partenerul ei a spus în treacăt: "Jane are un talent special să ajungă mereu cu cinci minute mai târziu."

Cei de la masă au râs. Și Jane a zâmbit atunci. Dar în interiorul ei ceva s-a blocat.

Pe drumul spre casă, mintea ei a început să ruleze scena iar și iar. Dar, gândindu-se la asta, nu mai vedea nici seara plăcută, nici gesturile de grijă pe care el le făcea de atâta timp. Focusul era doar pe acel comentariu.

Și imediat, în gândurile ei, lucrurile au început să capete altă formă: "M-a făcut de râs", "De fapt nu mă respectă", "Cred că așa vorbește mereu despre mine când nu sunt de față" și altele din aceeași gamă.

În zilele următoare, Jane a devenit distantă. Gesturile din partea lui care altădată i s-ar fi părut drăguțe au început să treacă neobservate.

Pentru ea, relația începuse să pară nesigură. Pentru el, schimbarea era bruscă și imposibil de înțeles.

Un singur moment ajunsese să umbrească sute de interacțiuni pozitive.

O sută de lucruri bune pot deveni invizibile în fața unuia singur care doare. Și, fără să ne dăm seama, acest lucru îl face automat mintea noastră.

Una dintre operațiile gândirii pe care le face automat și care contribuie la interpretarea realității este abstractizarea.

Abstractizarea este capacitatea minții de a reține ceea ce este esențial într-o situație și de a lăsa în plan secund detaliile pe care le consideră mai puțin relevante. Iar acest proces nu este unul conștient ci automat.

Prin această simplificare, mintea poate înțelege realitatea, poate generaliza și poate construi modele mentale care ne ajută să luăm deciziile în viață.

Abstractizarea presupune filtrare și selectivitate, adică să filtreze corect, să cântărească cât mai bine ce e cu adevărat important și ce nu. Automat, nu conștient.

Aici intervine ce e mai important nu doar pentru noi înșine și calitatea vieții noastre ci și pentru relațiile pe care le avem: anume erorile de gândire, numite și distorsiuni cognitive.

Erorile de gândire apar de cele mai multe ori în situații de stres când emoțiile sunt extrem de intense și viciază procesul pe care îl face mintea noastră. Desigur, un rol important îl au și experiențele din trecut.

Iar eșecul acestei operații fundamentale alterează profund percepția noastră asupra evenimentelor, relațiilor și întregii lumi interioare și exterioare.

Abstractizarea corectă presupune să reținem esențialul dintr-o situație, eveniment sau interacțiune socială.

În filtrarea mentală eronată, mintea izolează un singur detaliu negativ și „colorează” întreaga realitate cu el, ignorând toate aspectele pozitive.

Cu alte cuvinte, ceea ce este minor devine central, iar ceea ce este important ajunge să fie ignorat.

Lucrând în consiliere, am întâlnit situații în care efectele acestor erori de gândire asupra persoanelor și relațiilor acestora sunt devastatoare.

Am cunoscut și cazuri în care interpretarea eronată a interacțiunilor (implicit a dialogurilor) și evenimentelor de viață a modificat extrem de mult percepția asupra vieții și a distrus relații de cuplu, de prietenie și de serviciu.

Ce este însă cel mai dificil în astfel de situații este faptul că omul aflat în propriul „film” interior nu poate vedea că perspectiva lui este distorsionată. Lentila prin care privește realitatea pare atât de convingătoare, încât orice altă interpretare devine aproape imposibil de acceptat.

De aceea, înțelegerea acestor mecanisme ale minții nu este doar un exercițiu teoretic. Este o formă grijă față de noi înșine, de sănătatea noastră mintală, față de deciziile și felul în care ne raportăm la viață, și nu în ultimul rând, față de relațiile de care ne pasă.

Despre astfel de procese ce se întâmplă în mintea noastră când interacționăm, despre proiecții, distorsiuni și cm afectează acestea modul în care relaționăm - vom vorbi în întâlnirile pe care le vom avea în perioada următoare împreună cu prof. Jure Yoram Biechonski.

🔴Pe 24 martie va avea loc un webinar GRATUIT online pe Zoom
🔗 Detalii și înscriere aici➡️ https://forms.gle/6ebX64cRy7DfGMHW9

🔴Iar pentru cei care doresc să lucreze profund la relațiile lor, între 3–5 aprilie, la Iași, va avea loc un workshop intensiv în care vom explora aceste procese într-un cadru mult mai aplicat, mai profund și interactiv. 🔗 Detalii și înscriere aici ➡️ https://forms.gle/tWnz6QzZ6vQs58bN9

Dacă ți-ai dat seama că îmbunătățirea relațiilor este o parte importantă din procesul de transformare interioară și a vieții noastre, aceste întâlniri pot fi un bun prilej de reflecție, explorare și vindecare.

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗

08/03/2026

Despre intuiție și emoții blocate - cu prof. Jure Biechonski, plus un foarte simplu, în stilul său, pentru conștientizare 🤗

07/03/2026

Unele oportunități trec pe lângă noi o singură dată.🤗
Pentru tine e momentul unei transformări a relațiilor?
Poate aceste evenimente sunt ceea ce ți-a trimis Universul ca răspuns la căutările tale.

Am pus la cale trei surprize împreună cu prof. Jure Biechonski (din Estonia).

Dacă nu îl știi deja, îți voi spune mai întâi de am ales să fac acest proiect cu el.

Este un om care te face să simți acel spațiu sigur lipsit de judecată din prima interacțiune. Și are deschiderea de a se autodezvălui, povestind și despre experiențele lui personale atunci când acest lucru este necesar.

Este Om înainte de a fi profesorul care a susținut cursuri și seminarii în peste 70 de țări din lume. Iar asta se simte și nu e puțin lucru, cel puțin în opinia mea.

Și mi-a plăcut cm lucrează, anume:
- simplitatea metodelor lui de lucru,
- ușurința și simplitatea cu care explică mecanismele din subconștient
- rapiditatea cu care ajunge la cauzele traumelor cu o intuiție pe care nu am mai întâlnit-o,
- limbajul simplu folosit în orice tip de eveniment,
- generozitatea cu care oferă informațiile și
- generozitatea cu care lucrează (inclusiv în webinariile gratuite), fără să se uite la ceas.

Din punct de vedere profesional:
Jure Yoram Biechonski este profesor la TEADLIK MINA Școala de hipnoterapie transpersonală-psihologie, fondator și creator al THA (Transpersonal Hypno-Analysis), vicepreședinte al Asociației Europene de Psihologie Transpersonală (EUROTAS), specializat în Psihoimunologie, Integrarea lucrului corporal și a stărilor extinse de conștiință în procesul terapeutic, Activarea resurselor interioare, etc.
Este licențiat în psihologie, filosofie, istorie, educație și literatură franceză. Până în prezent, Jure a ținut cursuri regulate în 8 țări diferite, workshop-uri și conferințe în peste 70 de țări din întreaga lume. Vine în acest evenimente cu peste 35 de ani de experiență ca psihoterapeut.

Am conceput împreună cu el două webinarii GRATUITE (pe 10 și 24 martie) și un workshop intensiv de trei zile la Iași (3, 4, 5 aprilie) - toate trei având ca temă principală relațiile - de la cauzele pentru care ajungem să trăim relații disfuncționale până la modul în care relațiile se pot transforma devenind un spațiu de vindecare emoțională.

În toate trei evenimentele vom lucra pe următoarele direcții:
✅Conștientizare – recunoașterea momentelor în care reacțiile emoționale sunt amplificate de experiențe mai vechi și înțelegerea tiparelor de atașament.
✅Oglindire – relația ca spațiu de reflecție și responsabilitate personală, dincolo de vină și defensivă.
✅Vindecare – vulnerabilitatea și exprimarea nevoilor emoționale ca experiențe corective reale.
✅Evoluție – construirea unui spațiu relațional sigur, autentic, matur și sustenabil.

Toate cele trei evenimente vor fi practice în sensul că peste 80% din timp va fi dedicat exercițiilor practice, proceselor ghidate și lucrului aplicat.

✅Ce câștigi participând la aceste evenimente:
- mai multă claritate asupra propriilor tipare relaționale,
- o înțelegere mai profundă a rănilor de atașament,
- experiența unor exerciții de reflecție, comunicare și relaționare,
- instrumente practice de aplicat în relațiile importante din viață,
- o perspectivă mai conștientă asupra vindecării emoționale, conexiunii și intimității.

Iată coordonatele evenimentelor cu Jure Biechonski:

🟠 Webinar GRATUIT Online 10 martie, ora 19.00 - Arta de a crește împreună
link de înscriere -> https://forms.gle/VbrDpAyP66rutbaF8

🟠 Webinar GRATUIT Online 24 martie, ora 19.00 - Vindecarea emoțională prin conexiune
link de înscriere -> https://forms.gle/Vj7WtmsTvjdQxhpj8

🟠 WORKSHOP intesiv la IAȘI trei zile: 3, 4, 5 aprilie - Arta de a crește împreună. Vindecarea emoțională prin conexiune
link de înscriere -> https://forms.gle/tWnz6QzZ6vQs58bN9

🔴După completarea și trimiterea formularelor vei primi pe mail link-urile de participare pe Zoom (în cazul webinariilor gratuite), respectiv detalii pentru participarea fizică (în cazul workshopului de la Iași).

Te aștept cu drag la evenimentele despre care ți-am vorbit mai sus,
Să fim sănătoși și să ne fie bine 🤗❤️

01/03/2026

Dezamăgirea în relații nu este ceea ce credem.
Dar dacă dezamăgirea are, uneori, o cauză la care nu ne gândim aproape niciodată?

Am avut parte de multe experiențe în care am simțit dezamăgire. Senzația aceea de gust amar, apăsătoare, sentimentul că "ceva nu e cm ar trebui să fie". Dar când încercam să-mi explic motivul, nu reușeam să găsesc un fapt concret de care să mă pot agăța.

Pe parcursul timpului, observându-mă, am început să sesizez că uneori nu reacționam la ceea ce făcea celălalt în mod concret, ci la faptul că ceea ce făcea cel din fața mea era diferit de imaginea pe care mi-o formasem despre el. Și nu a fost o descoperire confortabilă pentru mine.

Cred că noi, oamenii, intrăm în relații aducând cu noi o istorie emoțională formată din experiențele noastre trecute și modul în care am învățat să ne apropiem de ceilalți plus nevoile pe care le-am purtat poate ani de zile fără să le formulăm clar. Toate acestea influențează felul în care îl vedem pe omul din fața noastră, relația noastră cu el. E ca o lentilă deja formată prin care îl privim pe Celălalt.

Și dacă privim în urmă cu răbdarea care să ne permită o analiză onestă, ne dăm seama că multe neînțelegeri nu pornesc din lipsă de bunăvoință sau din intenții greșite, ci din faptul că fiecare vede altceva într-o situație dată.

La începutul unei relații, nu avem cm să cunoaștem cu adevărat omul din fața noastră. Cunoaștem doar fragmente: câteva conversații, anumite reacții, impresii care par promițătoare sau pe care, din entuziasm, le considerăm promițătoare. Restul se leagă în interiorul nostru, în mintea noastră, aproape de la sine.

E ca un puzzle în care am completat doar câteva piese. Dar mintea noastră este construită astfel încât să formeze imagini coerente despre orice, încearcă să creeze o imagine coerentă și să anticipeze. Nu este ceva ce alegem conștient, ci un proces automat care se întâmplă în orice situație pe care trecem, nu doar în relații.

Astfel, mintea umpre spațiile goale -piesele de puzzle lipsă- cu lucruri care nu aparțin realității din prezent ci provin din experiențele anterioare.

Exemplu de dialog între două prietene: F1. "Bărbatul pe care tocmai l-am cunoscut e tot un mincinos." F2. "Cum ți-ai dat seama de asta așa repede, te-a mințit cu ceva?" F1. "Nu, dar are privirea aceea, știi tu..și oricum, toți bărbații mint."

În acest caz a fost o generalizare negativă din trecut transferată în prezent. O generalizare care a viciat procesul de cunoaștere firească dintre cei doi, posibil l-a și oprit prematur. Dar la fel rău ar fi făcut și o generalizare pozitivă adusă din trecut. E ca și cm am face în mintea noastră un film care, în final, are foarte puțină legătură cu realitatea.

Nu putem spune că facem această denaturare a realității din rea voință. Pentru că de fapt e un proces automat, nu unul conștient. Proiectăm pe celălalt uneori nevoia de siguranță, alteori pe cea de a fi înțeleși sau speranța noastră că "de data asta" lucrurile vor merge lin sau altfel de cm a mers data trecută.

Astfel, fără să observăm, ajungem să avem o relație cu imaginea pe care ne-am construit-o în mintea noastră și nu cu omul real din fața noastră.

Caz în care considerăm că știm deja cm e el (valabil și reciproc), ce vrea, ce-i place, cu ce e de acord, cu ce nu, etc. și ajungem să NU ne mai spunem explicit lucruri și să considerăm că se subînțeleg: "Dar ce, nu-și dă seama..?" (= avem așteptarea ca el/ea să știe deja filmul care rulează în mintea noastră).

În timp, lucruri care la începutul relației erau presupuneri/ipoteze ajungem să le considerăm adevărate și nu ne mai îndoim de ele, considerând că acela este adevărul despre Celălalt. Adică ipotezele se transformă în așteptări. Și, cu cât mai importantă relația, cu atât proiecțiile noastre sunt mai puternice și mai hrănite cu speranță.

Iar acestea ajung să modeleze și să modifice felul în care îl percepem pe Celălalt, omul din fața noastră și relația noastră cu el.

Mi-au trebuit multe dezamăgiri, până să mă satur de eșecuri și să mă uit cu onestitate și răbdare la acest proces. Astfel, într-un final, am reușit să observ clar că multe dintre așteptările mele nu se sprijineau pe lucruri discutate sau confirmate, ci pe presupuneri care deveniseră, în timp, în mintea mea, certitudini tăcute.

Iar, când considerăm că știm deja cm e cel din fața noastră, rămânem blocați în imaginea interioară formată din proiecții și departe de realitate. În plus, în acest caz, vom avea parte de multe dezamăgiri care nu sunt neapărat provocate de Celălalt ci de diferența dintre filmul din mintea noastră despre el (ce credeam că este) și ceea ce este el de fapt.

Cu timpul, am învățat să nu mai las prima impresie, nici pe a doua sau a n-a, să-mi spună că deja cunosc o persoană. Acum știu că toate impresiile care se formează în capul meu sunt doar presupuneri ale minții și e posibil să nu aibă nimic de-a face cu cine e de fapt persoana din fața mea.

Am învățat să rămân deschisă și dispusă să cunosc omul din fața mea și a trebuit să accept că procesul de cunoaștere reciprocă nu se termină niciodată. A fost momentul în care am început să văd persoanele reale mai clar, dincolo de imaginea pe care mi-o construisem în minte.

A fost momentul în care am înțeles că deși simțeam dezamăgirea ca pe o pieredere, era doar pierderea imaginii false din minte și nu a șansei de a-l cunoaște pe Celălalt.

Ce am putea face ca din cauza dezamăgirii să nu pierdem și omul din fața noastră și relația?

În primul rând să avem disponibilitatea și răbdarea să vedem dincolo de imaginea pe care i-am atribuit-o din mers, automat. Să facem un pas în spate și să distingem între ceea ce știm cu adevărat și ceea ce am presupus.

Iată și niște întrebări care ne pot însoți, de preferat cât mai des:
- Ce cunosc cu adevărat despre această persoană?
- Ce am presupus când mi-am format o imagine despre această persoană?
- Ce parte din așteptările mele vine din experiențele mele mai vechi?

Și, după ce ne vom fi clarificat, e posibil să ajungem la concluzia că dezamăgirea nu e sfârșitul unei relații ci începutul unei înțelegeri și unei cunoașteri mai profunde.

Și, dacă vrei să înveți mai multe despre cm putem să ne îmbunătățim relațiile, te invit la webinarul gratuit din 10 martie ora 19.00 care va avea loc online pe Zoom. Eu și Jure Yoram Biechonski te așteptăm cu drag să explorăm practic cm putem transforma relațiile dintr-un spațiu al durerii într-un spațiu al creșterii și sensului 🤗

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤

12/09/2025

În societatea contemporană, unde competiția pare a devenit regula jocului, suntem asaltați constant de "manuale" sau ghiduri care promit să ne învețe - cm să lucrăm mai rapid, să ne creștem eficiența, să devenim mai creativi și să atingem succesul.

Totuși, ceea ce se discută rareori este, cred, mai relevant: dincolo de aceste „rețete” pentru progres individual, rămâne o întrebare fundamentală - 🔴prin ceea ce facem zi de zi, reușim cu adevărat să aducem un beneficiu autentic celor din jurul nostru?

Istoria omenirii ne spune că, indiferent cine suntem sau unde trăim, supraviețuirea și progresul nostru ca specie nu a depins de acțiunile individuale luate separat, ci de comunitate. Singuri, suntem fragili. Împreună, devenim de neînvins.

În vremuri de demult, un om singur în fața unui tigru nu avea nicio șansă. Dar un grup unit, bazat pe și pe valori comune, putea să înfrunte imposibilul. Aceasta este lecția care ne-a adus până unde suntem azi: nu trăim pentru noi înșine, ci unii prin ceilalți.

Dar ce face ca o comunitate să fie puternică? Nu numărul de oameni, nu bogățiile și nici măcar cunoștințele acumulate. Ci ceva mult mai simplu și mult mai prețios: .

Încrederea e genul ăla de legătură invizibilă care ne ține aproape, chiar și când pare că totul se clatină sub noi. Când ai încredere, parcă ai mai mult curaj să încerci lucruri noi, să te aventurezi în necunoscut. Știi că, dacă dai de greu sau cazi, ai pe cineva lângă tine care sigur o să te ridice. Este senzația aceea că nu ești singur, că nu trebuie să porți toată povara vieții doar pe umerii tăi.

Și atunci când apare încrederea, apare și curajul. Un om care trăiește în frică nu va încerca niciodată să inoveze, dar un om care simte că are spatele asigurat de o comunitate va avea curaj să aibă vise mărețe. Încrederea este combustibilul evoluției și, în același timp, brațul care te prinde atunci când aluneci.

Dar cm se naște încrederea? Nu din promisiuni respectate la milimetru și nici din perfecțiune. Încrederea se naște din autenticitate. Din acele gesturi și cuvinte prin care arătăm lumii cine suntem cu adevărat. Fiecare alegere, fiecare detaliu al comportamentului nostru este un simbol. Iar oamenii "citesc" aceste simboluri instinctiv.

Dacă suntem sinceri, atragem în jurul nostru oameni care cred ceea ce credem și noi. Dacă încercăm să purtăm măști, atragem doar suspiciuni și oameni care de asemenea poartă măști. Poate de aceea, atunci când ești într-o altă țară și întâlnești un necunoscut care vorbește limba ta, între voi se creează instantaneu o legătură. Pentru că recunoști un semn, o apartenență, o parte din tine.

Încrederea se clădește sau se ruinează uneori prin cele mai mărunte gesturi. Pentru că gesturile mici sunt cele care arată cu adevărat cât de mult ne pasă de cei din jur.

Încrederea nu se construiește prin discursuri retorice sau afirmații grandioase, ci, mai degrabă, prin subtilitatea și atenția de a ține cont de nevoile celuilalt.

Cu toate acestea, observăm că societatea contemporană este tot mai mult orientată spre sine; accentul cade obsesiv pe „eu”: cm pot eu să fiu mai fericit, cm pot eu să am mai mult succes, cm pot eu să devin mai puternic.

Literatura de dezvoltare personală abundă în rețete pentru fericire și împlinire individuală. Totuși, deseori ne scapă din vedere adevărul esențial: ❗️împlinirea autentică nu rezultă din ceea ce acumulăm doar pentru noi înșine, ci din ceea ce oferim altora.

Atunci când alegi să susții pe cineva fără să urmărești vreun beneficiu personal, apare în noi un sentiment autentic de împlinire, unul pe care nu-l putem obține prin nici un alt mijloc și care nu seamănă cu nici un alt sentiment de împlinire personală.

Probabil, această capacitate de a dărui dezinteresat este parte din ADN-ul nostru, din natura umană, și există tocmai pentru a ne stimula cooperarea, crearea de conexiunile profunde și viața în comunitate. De aceea, fericirea de moment este trecătoare, dar împlinirea pe care o obținem prin dăruire rămâne.

Poate de aceea atât de mulți oameni nu se simt împliniți în munca lor. Nu pentru că salariul ar fi prea mic, nu pentru că jobul ar fi lipsit de provocări, ci pentru că am uitat să ne sprijinim unii pe alții. Am transformat colaborarea într-o succesiune de tranzacții, când, de fapt, cheia este să fim acolo unii pentru ceilalți.

Încă o dată, asta ne conduce către ideea de încredere. Pentru că aceasta nu este doar ceva opțional în relațiile dintre noi, ci este chiar lor. Este precum aerul necesar comunităților și evoluției umane. Fără ea, nu există nici curaj, nici creativitate, nici generozitate. Cu ea, imposibilul devine posibil.

În plus, fiecare dintre noi a ajuns să fie cine este azi datorită unor oameni care au dăruit din experiența lor, din lecțiile lor de viață, din cunoașterea lor, din timpul lor și, mai ales, din ceea ce sunt. Cred că, la un moment dat, ne vine și nouă rândul să dăruim ce-am învățat celor din jurul nostru, nu-i așa?

În acest context, întrebările pe care ar fi necesar să le purtăm în gând cât mai des sunt: ❓Ce am dăruit azi comunității? Am fost autentic/ă sau m-am ascuns după o mască, după o scuză? I-am ajutat pe cei din jur sau m-am gândit doar la mine? Am construit punți sau ziduri❓

Da, știu, e pasul cel mai greu în ceea ce numim evoluție spirituală, un pas pe care mulți oameni îl ignoră sau consideră că pot sări peste el.

Dar, la final, nu va conta cât de mult am acumulat (material sau în aria cunoașterii), ci câți oameni au putut spune că s-au simțit mai puternici, mai curajoși și mai încrezători pentru că noi am fost acolo să-i susținem.❤

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗 ,
, , , , , , , , , ,

24/07/2025

Liniștea care nu depinde de lume ❤

De câte ori pe zi te surprinzi dorindu-ți ca realitatea să fie altfel decât este?

„Oamenii ar trebui să fie mai amabili.”
„Copiii ar trebui să se poarte frumos.”
„Partenerul ar trebui să mă înțeleagă.”
„Eu ar trebui să fiu mai slabă. Mai conștiincioasă.”
„Ar trebui să avem politicieni mai patrioți.” etc.

La o primă vedere, aceste gânduri par firești. Aproape că par expresii ale grijii, ale dorinței de bine. Și totuși… dacă le privești cu sinceritate, ele ascund o luptă tăcută cu ceea ce este. O respingere a momentului prezent așa cm este el. O tensiune între realitate și așteptările pe care le avem.

Această luptă, oricât de justificată ne-ar părea uneori, este foarte obositoare și, mai ales, zadarnică. E ca și cm am încerca să ținem valurile în loc cu palmele — dar ele continuă să vină, exact așa cm sunt. Nu pentru că ne sfidează, ci pentru că nu poate fi altfel.

Și poate că, în loc să ne străduim să schimbăm valul, putem învăța să ne schimbăm poziția față de el. Să învățăm să stăm în el. Să-l privim. Să-i înțelegem curgerea. Să-l lăsăm să fie, fără să ne pierdem în lupta de a-l schimba.

Adevărata începe în momentul în care renunțăm să ne mai certăm cu — și începem să o primim exact așa cm se așază ea în fața noastră, clipă de clipă.

➡️ Întrebările pe care ți le dăruiesc astăzi: Care gând al tău s-a opus azi realității? Ce s-ar fi schimbat în tine dacă ai fi încetat să-l mai crezi?
***
Mi-am amintit azi de un articol pe care l-am scris acum 9 ani în care am dat mai departe un material cu "Lucrarea" lui Byron Katie. Las link-ul în primul comentariu, pentru o mai bună înțelegere a ce am vrut să spun aici. Găsești acolo câteva lucruri importante la care e bine să reflectăm atunci când avem impulsul de a-i schimba pe ceilalți.

Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗 ,
, , , , , , , ,

Address

Roman

Website

https://adinaamironesei.blogspot.com/, https://www.youtube.com/@AdinaAmironesei

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Adina Amironesei - Dezvoltare Personală și Transpersonală:

Shortcuts

Want your practice to be the top-listed Clinic in Roman?