28/01/2026
Era să nu mai fiu. Pe bune.
Ultima dată (când am fost conștientă de asta) pe 17 ianuarie 2025.
Prima dată s-a întâmplat în clasa a 8-a. Eram tare mândră că învățasem să merg pe bicicletă, bine de tot, fără să țin mâinile pe ghidon și alte scheme de-mi imaginam eu la acea vreme că sunt cool. Așa că dobândisem curaj și mă aventuram pe străzile principale pe unde la acea vreme treceau și basculante, tiruri, etc.
La o intersecție, culoarea semaforului s-a schimbat și tirul din fața mea a oprit brusc. Am apucat să pun frână, dar eram prea aproape de el, așa că am plonjat ca-n filme sub el depășind roțile din spate ale acestuia, cam până la jumătatea lui dedesubt.
Mi-amintesc că șoferul mașinii din spate a coborât repede să vadă ce-i cu mine, apoi s-a dus în fugă la șoferul tirului să-i spună să nu pornească chiar se făcuse verde la semafor.
Nu am pățit nimic, m-am ales doar cu o ceartă acasă deoarece roata din față se făcuse „opt” când căzusem (le-am spus alor mei că doar am căzut). Și nu m-am mai gândit la asta nici peste o zi și nici în anii care au urmat.
A doua oară s-a întâmplat în clasa a 9-a. Era să nu mai fiu și nici nu aș fi știut că nu mai sunt deoarece m-am intoxicat cu monoxid de carbon de la o sobă. Și eu și părinții mei. Atunci mama, așa amețită cm era, a reușit să deschidă ușa și a telefonat la salvare.
M-am trezit la spital cuplată la oxigen și alte tuburi despre care nu știam nimic. A trecut și asta. Și tot așa, nu m-am mai gândit la asta până în ultimul an.
A treia oară a fost în clasa a 12-a. Eram în camera mea și învățam pentru bac. Și brusc, o explozie a împins ușa dintre bucătărie și camera mea până lângă mine.
Eram atât de șocată încât înțepen*sem în cadrul ușii cu mâinile pe tocul ușii care ardea, dar fără simt nimic. Pentru că toată atenția mea o căuta pe mama care observam că nu e în bucătărie.
Mi-amintesc că în acele momente de șoc care au părut o eternitate, am auzit ca prin vis, destul de târziu, glasul mamei care mă striga să ies afară. O aruncase afară suflul exploziei cu tot cu ușa de la intrare.
Explodase doar furtunul dintre două butelii. Spun doar, deoarece dacă ar fi explodat buteliile, trei în total, pompierii au spus că nu ar fi rămas nimic pe o rază de cel puțin 50 de metri. Iar în fața casei, la nici 8-9 metri, se adunase o mulțime de oameni să vadă nebunia. N-ar fi rămas nici ei.
A durat ceva până să-mi revin, dar a trecut și asta peste mine, fără vreo conștientizare.
Au mai fost, dar sar direct la 2025.
Era vineri, 17 ianuarie 2025. Mă întorceam din oraș și, când am intrat în casă, am observat că mirosea a gaz pe holul de la intrare unde e centrala. M-am uitat la ceas să-mi dau seama dacă dl. inginer care se ocupă de centrală mai are program. 16.45. Nu credeam că va răspunde, dar am sunat și i-am spus. A spus că vine într-un sfert de oră, chiar dacă programul era la final. Între timp am deschis ușa larg și geamurile.
A venit, a scos detectorul și am auzit cm beep-urile s-au înmulțit pe măsură ce s-a apropiat de centrală. Îl aud: “Wow, dar ce-i cu furtunul ăsta?” (cel de la gaz), “Cine vi l-a desfăcut?” Răspund șocată: “Nimeni. Nu avea cine.” Continuă: “Păi, dacă nu simțeați mirosul, ar fi căzut pur și simplu de-aici, că e aproape de tot desprins, iar detectorul de gaz e pus prea jos să reacționeze în timp util.” Am simțit cm îmi paralizează maxilarul.
Nu am mai putut vorbi, doar l-am ascultat. Nici după ce a plecat nu eram foarte funcțională. Nu am putut să plâng. Am simțit doar un ceva imens și negru care mă înghite. Mai știu că mi s-au muiat genunchii și că mergeam prin casă destul de greu, nesigur.
După câteva ore am simțit că îmi revine rațiunea. Dar am păstrat atenția în corp. Pentru prima dată în astfel de situații am ales să las să mă pătrundă ce simt și să trăiesc toate senzațiile declanșate de frică. Nu am mai fugit de ele. Am vrut să explorez conștient tot întunericul din acea frică pur instinctivă.
A doua zi am petrecut-o gândindu-mă la ce mi-ar părea rău că nu am spus sau făcut dacă aș muri. Și am constatat că, deși în ultimii ani mi-am propus să trăiesc viața din toată inima (așa cm o descrie Brené Brown în "Darurile imperfecțiunii"), tot mai am lucruri pe care nu le-am spus/făcut. Sau mai precis: pe care nu consider că le-am spus/făcut destul (în raport cu cât mi-aș fi dorit).
A treia zi m-am dus la o prietenă apropiată să-i povestesc ce-am trăit. Și zic: "- Draga mea, era să mor." "- Cum așa?" Și îi spun tremurând, cu nodul în gât, cm s-a întâmplat. Și pe măsură ce-i spuneam, când am ajuns la partea cu ce nu am făcut destul sau nu am apucat să fac, au început să-mi curgă lacrimile într-o descărcare sănătoasă.
Printre lacrimi, o aud râzând: "Păi cum? Nu te bucuri? Ai scăpat! De ce mai plângi? Bucură-te și gata, treci peste! "
A fost momentul când mi-am dat seama brusc că, deși perspectiva ei mi se părea acum total străină, aceasta e determinată de o chestie care e în cultura noastră: când se întâmplă câte un accident sau vreun eveniment din care omul scapă teafăr, există obiceiul să "scuipăm în sân" (mai mult sau mai puțin metaforic) și să trecem foarte repede "peste" - ca să nu simțim emoții inconfortabile, ca să nu ni se moaie genunchii de frică sau ca să nu cumva să devenim conștienți că suntem muritori.
I-am răspuns că am trecut "peste" prea ușor și de prea multe ori. Și i-am zis și de ce consider că nu e de folos să trecem "peste" atât de ușor în astfel de situații. E doar un aparent folos: acela că nu trăim emoții inconfortabile.
Dar nu e de folos pe termen lung deoarece DOAR conștiența efemerității, mă face să realizez zi de zi cât de prețioasă e fiecare clipă, cât de mult contează fiecare clipă.
Doar fiind conștienți de efemeritatea noastră putem să ne bucurăm de ce avem fiecare în viața noastră, doar așa putem să ne bucurăm pentru lucrurile simple, acelea pe care le luăm automat drept “normale” și fără valoare - așa că le trecem la “păi e firesc, cm să mă bucur de așa un lucru/fapt "nesemnificativ?".
Iubesc Viața. O iubesc cm nu pot descrie în cuvinte. Iubesc faptul că sunt. Iubesc faptul că pot iubi oamenii.
Nu pentru ce am din punct de vedere material, nu pentru ce am devenit sau pentru vreo poziție socială. Ci pentru simplul fapt că exist. Și pentru că acum pot să simt totul: și bucurie și tristețe și tot ce poate simți un om care s-a deschis spre "a simți".
Pentru că acum știu că toate fac parte din Viață și e nevoie de toate ca să ne construim și să fim întregi.
Și mai știu acum că suferința vine doar din faptul că ne opunem curgerii realității, din faptul că nu acceptăm că ea nu se mulează de fiecare dată dorințelor noastre. Adică suferința e doar ceva ce ne producem singuri și putem învăța să nu n-o mai facem.
Și poate că asta e, de fapt, tot ce avem de făcut: să nu mai fugim. Să rămânem. Cu frica, cu acel cutremur pe care îl produce în interior, știind că la final vine darurile: bucuria și recunoștința.
Pentru că nu conștiența efemerității ne ia din viață, ci uitarea ei.
Nu am scris asta ca să sperii pe cineva sau să dramatizez. Am scris pentru că am înțeles că a trăi din toată inima nu înseamnă să fii în siguranță, ci să fii prezent. Deschis.
Am scris pentru că poate cineva care va citi astăzi aceste rânduri va reuși să privească ziua de azi ca pe un dar.
Iar dacă citești asta acum, înseamnă că ești. Și poate că nu e nimic mai important, astăzi, decât să FII aici, pe deplin.
Îți mulțumesc,
Să fim sănătoși și să ne fie bine ❤🤗
