What are the opening hours?

Monday 09:00 - 20:00 Tuesday 09:00 - 20:00 Wednesday 09:00 - 20:00 Thursday 09:00 - 20:00 Friday 09:00 - 20:00 Saturday 09:00 - 14:00

Razvan Biris. Psiholog, Sibiu (2026)

26/04/2026

Mic îndreptar de igienă... olfactivă :)) :
„Vaaaai, ești nesimțit!” sau despre libertatea unui pârț

Duminică seara. Toată gașca e în living, atmosfera e relaxată, poate rulează un film sau pur și simplu stăm la povești. Și deodată... liniștea e spartă de un sunet inconfundabil venit din pantalonii celui mic. 💨

Reacția clasică? Mama se înroșește, iar bunica, de cele mai multe ori, sare ca arsă: „Vaaaai, ești nesimțit! Ieși afară!”. Dincolo de logica amuzantă a expedierii „vinovatului” la aer curat în timp ce acuzatorii rămân să inspire „mireasma” în spațiu închis, mesajul transmis este unul de o duritate inutilă: corpul tău e rușinos, biologia ta e un act de nesimțire.

Serios? Ce-ar fi dacă, în loc de exil, am alege râsul?

Să râdem până nu mai putem, până ne doare burta, până ne „scapă” și nouă unul și atunci să râdem și mai tare. Pentru că, oricât de tabu ar fi fost în trecut, flatulența este un lucru biologic absolut normal. Din punct de vedere medical, e pur și simplu un amestec de gaze (azot, hidrogen, dioxid de carbon și uneori metan) rezultat din procesul de fermentație bacteriană din intestinul gros.

Și cine a ales meniul care a dus la această fermentație „zgomotoasă”? Cel mai probabil, noi, adulții care acum ne strâmbăm din nas.
După îmbrățișare, râsul este cel mai puternic instrument de bonding pe care îl avem cu copiii noștri. Atunci când râdem împreună de un fenomen atât de uman, transmitem niște lecții vitale:

Acceptarea corpului: Corpul meu nu este un inamic și nu trebuie să-mi fie rușine de funcțiile lui naturale.

Siguranță emoțională: Acasă este locul unde pot fi eu însumi, fără teama de a fi judecat sau etichetat drept „nesimțit” pentru ceva ce nu pot controla mereu.

Reducerea stresului: Râsul eliberează endorfine și scade nivelul de cortizol (hormonul stresului), transformând un moment potențial tensionat într-o amintire caldă.

Așa că, duminica aceasta, dacă „se întâmplă”, lăsați dracu etichetele de „educație aleasă” la ușă. Savurați momentul!
E doar aer care iese, nu e sfârșitul lumii. Este, în schimb, o ocazie perfectă să le arătăm copiilor că viața e făcută să fie trăită cu umor, nu cu nasul pe sus (mai ales când miroase a broccoli fermentat).

Râdeți cu ei. Este cea mai sănătoasă formă de igienă... a sufletului.

26/04/2026

Mic îndreptar de igienă parentală:
Mitul „frontului comun” și lecția neputinței

Oare tu ești, în orice moment, un părinte perfect? Dar partenerul tău? Dacă răspunsul onest este „nu”, atunci de ce ne încăpățânăm să menținem această mască a infailibilității în fața copiilor noștri?

Există această idee adânc înrădăcinată că părinții trebuie să facă „echipă” întotdeauna, indiferent de situație. Dar ce fel de echipă este aceea care se coalizează împotriva unui copil neajutorat? Un copil care greșește nu pentru că are o strategie machiavelică de a ne „prosti”, ci pentru că așa arată procesul lui de învățare: haotic, imperfect, exploratoriu.

Ce lecție primește un copil care, în loc de sprijin, vede o coaliție a adulților care, după o ședință tensionată cu ușa închisă, vine și îi trântește în față un set de „obligații” și sancțiuni pentru următorul an?

Diversitatea este de o mie de ori mai utilă decât nedreptatea.

Dacă vezi că partenerul tău comite o nedreptate, e ok să intervii. E sănătos să-ți protejezi copilul în mod asertiv, chiar dacă orgoliul celuilalt părinte sare prin tavan în acel moment. Să permiți o nedreptate doar de dragul „unității parentale” înseamnă să-i predai copilului o lecție toxică despre supunere oarbă în fața puterii.

Declarațiile de tipul „Așa am zis eu!” nu construiesc autoritate, ci doar frică. Argumentele obiective se dezbat în „ședința de după”, între adulți, dar în fața copilului, adevărul și dreptatea trebuie să primeze în fața solidarității de grup.

Altfel, la adolescență sau în tinerețe, vom plânge în pumni când ne vom vedea copilul cm se încolonează docil în anturaje care „îl strică” sau cm acceptă un „da, dragă” umil în fața unui partener abuziv. Atunci ne vom întreba, șocați: „Noi nu am crescut așa ceva, de unde a învățat asta?”.

A învățat-o de la noi. A învățat că în fața unei „coaliții” mai puternice, singura soluție este capitularea și anularea propriei voințe.

Igienă lingvistică înseamnă să avem curajul de a spune „Am greșit” sau „Cred că mama/tata a exagerat acum”. Înseamnă să lăsăm puterea și orgoliul deoparte și să construim o relație bazată pe adevăr, nu pe strategii de intimidare.

Pentru că, în final, nu vrem să creștem niște executanți perfecți, ci niște adulți care știu să recunoască și să respingă nedreptatea, chiar și atunci când vine de la cei pe care îi iubesc.

25/04/2026

Mic îndreptar de igienă lingvistică: „Doamne ferește’” și pixul roșu al societății

În semestrul trecut am avut de prezentat un proiect pentru cursul de comportamente adictive și m-am oprit asupra unui fenomen care ne otrăvește conviețuirea: STIGMA. Mai exact, ușurința cu care punem etichete oricui îndrăznește să ne atace conceptul subiectiv de „normalitate”. Acesta a fost un alt proiect, anul trecut :)

Îmi răsună și acum în minte bunicile de la țară care, cu o evlavie demnă de cauze mai bune, ne fereau de practicanții altor culte cu o expresie plină de „dragoste creștină”: „Fugiți, mamă, că vin pocăiții dracu’!”. O contradicție lingvistică superbă, care s-a rafinat în timp și a invadat dicționarul nostru urban de azi. Acum nu mai suntem doar la nivel de culte; am trecut la afecțiuni medicale folosite pe post de gloanțe: „anormalul ăla”, „handicapatul”, „drogatul”, "dependentul",„autistul”.

Am ajuns să folosim termeni clinici drept insulte, ascunși în spatele unui „Doamne ferește!” rostit cu ochi dați peste cap, de parcă rugăciunea ne scuză disprețul.

O văd cel mai clar în frica viscerală a celor care refuză progresul medicinei pentru că „știu ei de undeva” că vaccinurile cauzează autism. Las la o parte penibilitatea ideii, azi mă concentrez pe altceva. De parcă cea mai mare tragedie care s-ar putea abate asupra unei familii este un copil „ca ăia”. Nu care cumva să ne „chinuim” viața cu cineva care vede lumea altfel. Se invocă ostentativ „valorile creștine, geto-dace”, dar se uită că prin anii '30-'40 mai era unul a***n pur care visa la domnia „rasei superioare” și la curățarea societății de tot ce nu era „perfect”. Istoria se repetă, doar că acum etichetele sunt mai colorate.

Realitatea e că spectrul autist, cu toate provocările lui reale, vine la pachet cu experiențe de viață pur și simplu minunate. Ne învață altruismul, acceptarea și compasiunea – acele valori pe care „baba creștină” din noi pretinde că le are, dar pe care le uită imediat ce vede pe cineva care nu se încadrează în rând. Se poate trăi chiar foarte bine și cu sens în afara „normalității” standardizate, dacă societatea nu te bombardează zilnic cu ideea că ești o eroare de sistem.

Igienă lingvistică înseamnă să înțelegem că un diagnostic nu este o insultă și că „normalitatea” nu este o medalie de merit. Înseamnă să încetăm să mai folosim frica pe post de busolă morală. Data viitoare când simți nevoia să spui „Doamne ferește” uitându-te la un copil diferit, întreabă-te dacă nu cumva ar trebui să te ferești de propria ta incapacitate de a iubi necondiționat.

Până la urmă, educația nu se face cu crucea, nici cu amenințarea și nici cu excluderea celor „altfel”.

Se face cu acea decență de a nu transforma suferința sau diversitatea altuia în muniție pentru propriile tale frustrări de „om normal”.

23/04/2026

Mic îndreptar de igienă educațională:
Școala ca atac la echilibrul emoțional

Mai am câteva săptămâni și termin încă un master, iar în perioada asta nu pot să nu mă gândesc la ce văd în clase și pe grupurile de comunicare. Suntem o promoție de oameni maturi, mare parte 40+, mulți deja activi în cabinete sau în diverse domenii de succes. Și totuși, întrebarea care domină totul nu este despre aplicabilitatea unei teorii sau despre un studiu de caz complex, ci un strigăt de anxietate: „A zis ceva de examen?”, „Aoleu, ce ne dă?”, „Oare se trece?”. E o fugă disperată după notă, o teroare a evaluării care pare să ne fi încremenit pe toți în postura unor școlari speriați.

Mă uit la colegii mei și mă întreb: unde s-a pierdut bucuria de a învăța? Și, mai ales, cu ce îi ajută pe profesorii noștri să facă școala atât de insuportabilă încă din clasa întâi? Ce câștigă, de fapt, din acest atac constant la liniștea copiilor?

Încă de la șapte ani, sistemul le cere să stea „drepți”, să nu zâmbească, să nu întrebe, să nu bea apă și să-și programeze nevoile fiziologice după clopoțel. Desenul lor e criticat dacă depășește conturul, iar tema e „măcelărită” cu roșu, mult roșu, ca un avertisment că greșeala e un eșec de neiertat, nu o etapă firească a creșterii. Forțăm mecanisme care nu sunt încă formate; creierul unui copil nu e programat să stea nemișcat 50 de minute, iar când mediul devine unul de amenințare, cortexul prefrontal se închide. Copilul nu mai „învață”, el doar intră în modul de supraviețuire.

Iar consecințele le văd apoi, direct în cabinet, sub forma unui burnout timpuriu care îi lasă pe cei mici fără resurse înainte să apuce să crească. Părinții ar trebui să fie extrem de atenți la acele semne care strigă după ajutor, dar care sunt adesea confundate cu „relele maniere”. Opoziționismul radical, tulburările de somn, episoadele de agresivitate nejustificată sau o răbdare ajunsă la limită sunt, de fapt, simptome ale epuizării. Când un copil devine brusc apatic, își pierde interesul pentru activități care înainte îi făceau plăcere sau acuză dureri somatice (dureri de burtă sau de cap în diminețile cu școală), avem în față un sistem care l-a ars pe interior.

Știu, vor apărea voci care îmi vor da acele exemple rătăcite de profesori minunați. Îi cunosc, îi respect și îi caut mereu, dar regula nu este făcută de excepții. Punem limite și acasă, e normal, dar haideți să lăsăm dracu educația cu cureaua — fie că e vorba de cea de piele, de cea a amenințării sau de „cureaua” psihologică a roșului pe foaie.
Nu putem cere unui adult de 40 de ani să fie un profesionist sigur pe el, dacă timp de decenii l-am antrenat doar să tremure în fața unui examen și să caute validarea dintr-un catalog.

E timpul să înțelegem că un copil care se simte în siguranță va învăța infinit mai mult decât unul căruia îi este frică să ceară voie la toaletă.

Așa că, data viitoare când se dă o bătălie între nota din catalog și liniștea de acasă, alegeți să fiți scutul copilului voastru, nu brațul înarmat al sistemului. Fiți singurul loc din lume unde el nu trebuie să demonstreze nimic pentru a fi acceptat, pentru că un carnet plin de note de zece nu va putea niciodată să vindece un adult care a învățat că valoarea lui depinde de culoarea roșie a unui pix.

21/04/2026

Despre „Poarta din spate” și trădarea pentru un carnet de note impecabil

Există momente la poarta școlii pe care am neplăcerea să le văd, deh, avantajele mersului pe jos.

Scena e aproape trasă la indigo, un arhetip al umilinței: cadrul didactic, cu o mină solemnă de inchizitor de cartier, livrează sentința către părintele care așteaptă umil: pâra de la ora 12:00 (Dacă ar fi fost ceva grav, s-ar fi dat un telefon până la 9) — „R a vorbit neîntrebat”, „N-a păstrat rândul” sau, doamne ferește, „a băut o gură de apă fără să ceară voie”.

Reacția părintelui? Un atac frontal. Un reflex de apărare a propriei imagini în fața „autorității”, sacrificând singura autoritate care contează: cea morală, în fața propriului copil. Fără întrebări, fără context, fără acea minimă curiozitate de a afla ce s-a întâmplat dincolo de zidul de sârmă al școlii, părintele devine jandarm de ocazie: „Să-ți fie rușine! De mâine nu mai ai voie...”

Dacă acel copil, ajuns azi adult, i-ar scrie azi părintelui o scrisoare, oare cm ar arăta?

Scrisoare către stâlpul care s-a clătinat

„Mamă, tată,
Știi ce am învățat eu cu adevărat la școală? Nu e vorba de tabla înmulțirii — aia chiar mi-a folosit. E vorba de lucrurile care mi-au fost vândute ca fiind vitale, dar care au servit doar la dresaj: obsesia pentru rândul perfect drept în caiet sau definiția textului epic învățată pe de rost.

Dar lecția cea mai dură am primit-o la poarta aia de sârmă, printre tomberoane.

În ziua în care m-ai certat în public, aliniindu-te cu o persoană străină împotriva mea, mi-ai predat lecția abandonului. Tu erai exemplul meu de viață, busola mea de siguranță. În acea secundă, am înțeles că pentru tine contează mai mult „gura lumii” și conformismul pupincurist față de un sistem trecător decât adevărul meu.

Eram mic, speriat de autoritatea acelui bully și probabil obosit de un sistem care mă obliga să stau nemișcat 5 ore. La șapte ani...
Aveam nevoie să mă întrebi: „Ce s-a întâmplat, puiule?”.
Aveam nevoie să simt că, înainte de a judeca, vrei să mă asculți. În schimb, ai ales o poziționare de o curtoazie ieftină față de un om care a trecut prin viața noastră doar patru ani, sacrificând încrederea mea care ar fi trebuit să dureze o viață.

Ai preferat să pari „un părinte responsabil” în ochii unei persoane străine care impunea reguli absurde, depășite, în loc să fii părintele meu. În acea zi, am învățat că siguranța de acasă e condiționată de gura lumii. Și am purtat acea singurătate cu mine mult timp după ce am terminat școala.”
Dacă azi am ales să nu te mai caut, dacă îți bat rar la ușă și îmi protejez copiii, nepoții tăi, de prezența ta, să știi că de acolo a plecat totul.

Mi-e teamă că și lor le-ai putea face ce mi-ai făcut mie: să îi lași singuri exact când au mai mare nevoie de un aliat. Pentru o rudă,, un popă... Am ales să fiu pentru ei părintele pe care eu nu l-am avut la poarta aia de sârmă: cel care întreabă „Dar ce s-a întâmplat?” înainte să spună „Taci!”.”

Notă explicativă:

Nu pledăm aici pentru „Sindromul Domnul Goe”. Nu sugerăm că derapajele trebuie acceptate sau că minorii trebuie transformați în mici tirani intocabili.
Disciplina este necesară. Dar ordinea pașilor contează: mai întâi înțelegem, apoi corectăm.

Când alegi să te dai un pas în spate și să îți ataci copilul doar pentru a părea „un om serios” în ochii unor „Dumnezei” de cancelarie, pierzi singurul lucru care nu se poate recupera cu o notă de trecere: încrederea absolută.

Nu vă vindeți copiii pentru o impresie bună lăsată unor oameni care, peste câțiva ani, nici nu le vor mai reține numele.

Fiți stâlpi, nu trădători de ocazie!

21/04/2026

Mic îndreptar de igienă morală și legală

Despre poarta din spate și psihologia sfidării legale

Zi de zi retrăiesc o scenă care mă duce cu gândul la un experiment eșuat de sociologie urbană.

Imaginați-vă că vă cazați la un hotel. Ați plătit sejurul (prin taxe și impozite, lună de lună, ani la rând). Ajungeți la recepție, dar vi se indică, printr-un gest scurt și plin de zeflemea, ușa din spate. Aceea de sârmă, de lângă tomberoane, unde se înghesuie „clienții de rangul doi”, în timp ce poarta principală rămâne un soi de altar sacru, rezervat exclusiv „personalului”.
În plus, mâncați, beți apă și utilizați toaletele doar atunci când vi se dă voie, clar?

Pare o distopie, dar e realitatea cotidiană la Școala Nr. 1 din Sibiu. Probabil și la altele, eu aici cunosc.
Și nu e vorba doar despre un flux de circulație, ci despre mesajul subliminal pe care sistemul îl injectează în psihicul unui copil de 7 ani: „Locul tău e la periferie. Tu nu intri pe poarta mare, tu intri pe unde se aruncă resturile.”

În psihologie, asta se numește condiționare simbolică. Îi învățăm pe copii democrația și demnitatea din manuale, dar le exersăm obediența prin poarta îngustă de sârmă.

Același tipar îl regăsim și în obsesia pentru „uniforma lila”. Deși la avizierul oficial al școlii tronează un document parafat care indică bleu și bleumarin, la catedră legea se face prin „diseminare verbală”. Iar dacă îndrăznești să respecți documentul oficial, ești acuzat de sfidare.

Este un mecanism fascinant de gaslighting instituțional: să fii certat pentru că respecți regula scrisă, în favoarea unei „cutume” de cartier, bazată pe materiale sintetice ce lasă urme pe piele și pe un gust cromatic individual, pusă la vânzare în două second-hand uri din zonă.

Când am reclamat aceste aspecte, replica a venit prompt, dintr-un arsenal retoric pe care îl credeam apus: „Hai, nu mai faceți din țânțar armăsar!”.
În traducere liberă: „Suportă umilința în tăcere, că așa se face de când lumea.”

Suntem în 2026 și încă ne luptăm cu „dumnezeii” de cancelarie care au confundat autoritatea cu stăpânirea. Psihologic vorbind, această rezistență la schimbare și persiflarea celor care citesc „cărți de psihologie” (o altă replică celebră a tovarășei de pe grupul de părinți) trădează o teamă profundă de pierdere a controlului.

Educația publică nu este o binefacere picată din cer; este un serviciu pentru care plătim. Și avem dreptul să cerem ca beneficiarii — copiii noștri — să fie tratați ca cetățeni, nu ca subiecți de dresaj. Poarta principală nu e pentru „privilegiați”, e pentru toți cei care cred că școala ar trebui să fie prima lecție de demnitate, nu prima lecție de supunere în fața gunoaielor din spate.

Uneori, a citi „cărți de psihologie” e periculos pentru sistem. Te învață să recunoști abuzul de autoritate, chiar și atunci când poartă haine lila.

20/04/2026

Copilul nu este un proiect de diplomă (și de ce te va ignora mai târziu)

Am transformat parentingul modern într-o sesiune continuă de training și management. Îi explicăm copilului, asertiv și „ca la carte”, de ce trebuie să fie înțelegător, de ce avem nevoie de spațiu sau de ce trebuie să se încadreze într-un anumit standard de performanță. În spatele acestui limbaj studiat se ascunde însă o formă de impunere: îi cerem să fie într-un anume fel doar ca să ne fie nouă viața mai ușoară sau orgoliul mai hrănit.

Am început să fluturăm ostentativ, hrăniți de coacheri și consilieri de fericire, steagul lui „și eu trebuie să am o viață!”, rostit adesea cu o notă de victimizare. Ca și cm copilul ar fi un intrus care ne-a suspendat fericirea, iar timpul petrecut cu el e o carantină ce trebuie gestionată prin tehnici de workshop pentru a ajunge mai repede la „evadare”.

Dublăm această presiune prin transformarea copilului într-o extensie a propriilor ambiții. Apare „mândria” de a avea un copil campion, împins ostentativ către germană, engleză, liceul „bun” sau cursuri de programare de la 7 ani. Ne amăgim că facem asta pentru el, pentru că „așa se va trăi viața de mâine”, când, în realitate, habar nu avem cm va arăta viitorul. Îl forțăm să alerge într-o cursă care nu-i aparține, doar pentru a ne valida pe noi ca părinți de succes.

Dar aici intervine dușul rece oferit de cercetările de la Cornell University. Studiile lor pe termen lung despre alienarea dintre părinți și copiii deveniți adulți arată că principala cauză a rupturii nu sunt certurile punctuale, ci faptul că părintele a ales să-și crească copilul ca pe un proiect personal.

Când îl transformi pe cel mic într-un task care trebuie „optimizat” și „dotat” cu abilități de top ca să nu-ți deranjeze programul sau ca să dea bine în societate, îi anulezi identitatea. Îl înveți că valoarea lui depinde de cât de puțin te încurcă și de cât de mult te face să pari un părinte capabil. Rezultatul? În momentul în care acel tânăr ajunge să ia decizii singur, prima lui formă de libertate va fi să te ignore. Va alege distanțarea de sursa unei presiuni care l-a văzut mereu ca pe un obiect de gestionat, nu ca pe o persoană.

Primii ani trec uluitor de rapid. Nu ai idee cât de repede acele explicații nesfârșite vor deveni tăceri. În loc să încercăm să-l încadrăm într-un standard de manual pentru a ne regăsi viața de dinainte, poate ar fi mai sănătos să acceptăm că viața de acum s-a schimbat definitiv. Și e foarte bine așa.

Bucuria nu se află în pauza de la ei, ci în curajul de a ne adapta casa, destinațiile și obiceiurile la prezența lor. Să încetăm să mai vorbim despre propriii copii ca despre niște obstacole în calea fericirii noastre. Ei sunt oameni în devenire care au nevoie de martori la creșterea lor, nu de manageri de proiect care abia așteaptă să iasă din tură.

18/04/2026

AFIȘ STRADAL NU ÎNSEAMNĂ ADEVĂR MEDICAL

Prin București au apărut afișe anti-ceza***nă care prezintă drept fapte medicale niște afirmații fără nicio acoperire științifică. Nu e o dezbatere de bună credință. E dezinformare medicală în public, iar asta merită arătat și numit ca atare: șarlatanie!

Dar problema nu e doar un afiș.
E ecosistemul care l-a produs.

De unde vine această certitudine cu tupeu dar fără date?

Există o industrie întreagă construită pe frica față de medicina modernă și pe promisiunea că „traumele" — cuvântul magic, nedefinit, neoperaționalizat — explică totul. În fruntea acestei industrii: Gabor Maté — un medic de familie canadian, nu psiholog, nu cercetător, care vinde de ani de zile corelații inventate între naștere, uter, atașament și orice patologie imaginabilă.

Prin show-uri de prost gust tip "In Utero", Maté merge și mai departe: sugerează că experiențele fetale și condițiile nașterii lasă urme psihice determinante pentru toată viața. E o ipoteză speculativă prezentată cu convingerea unui profet. Și cu un efect concret: mamele care au născut prin ceza***nă, care au avut complicații, care nu au putut alăpta — toate sunt invitate să se întrebe dacă nu cumva *ele* sunt sursa suferinței copilului lor. Nu e vindecare. E culpabilizare cu ambalaj terapeutic.

Cărțile lui Maté sunt scrise emoțional, citate ca Biblie, și nu au trecut printr-un peer-review serios. Dar generează programe de „vindecare" profitabile — cu un detaliu important: ca să devii facilitator în sistemul lui, nu trebuie să fii psiholog, terapeut sau să ai vreo formare clinică reglementată. Plătești cursul, primești certificatul, ești gata să „vindeci". Reproducerea după chipul și asemănarea marelui guru, la scară industrială.

Pe același raft: practicanții de constelații familiale, mulți fără nicio formare reglementată, care promit rezultate rapide — „rezolvi trauma generațiilor în două zile de workshop", „eliberezi ce medicina nu poate atinge". Urgența e parte din metodă: cu cât clientul e mai speriat și mai grăbit, cu cât e mai convins că suferința lui are o cauză mistică și o soluție spectaculoasă, cu atât mai ușor de convins să plătească și să revină.

Ce spune știința (cea reală, evidence based)?

Ceza***na este o intervenție chirurgicală care salvează vieți — ale mamei și ale copilului. Indicațiile ei sunt medicale, stabilite de specialiști în contextul fiecărei sarcini în parte. Nu există dovezi solide că tipul nașterii, în sine, determină psihopatologia copilului. Nu există. Există speculații, există studii cu limitări majore prezentate ca definitive, există anecdotă ridicată la rang de știință. Nu există consens medical care să susțină mesajele de pe acele afișe.

De ce contează asta?

Pentru că femeile care nasc prin ceza***nă se simt deja vulnerabile. Multor mame li se transmite că au „ratat" ceva, că copilul lor va suferi, că au cedat prea ușor. Asta nu e empowerment. E rușine îmbrăcată în limbaj de vindecare — și e livrată de oameni fără nicio răspundere profesională față de efectele pe care le produc.

Și pentru că medicii și moașele care lucrează în maternități — în condiții grele, cu resurse insuficiente — nu au nevoie de pseudoștiință lipită pe ziduri care să erodeze și mai mult încrederea pacienților.

Pseudoștiința nu e inofensivă. Când intră în spațiul public cu certitudinea unui afiș, devine un atac la medicina bazată pe dovezi și la mamele care au avut nevoie de ea. Asta nu mai e o problemă de gust sau de alegere personală. E o problemă de sănătate publică.

17/04/2026

Mic îndreptar de igienă comportamentală

Despre pufuleți și alte anestezice: reflexul de a „băga ceva în gură”

De câte ori merg prin parc, pe aleile superbe ale Muzeului Astra sau pur și simplu pe stradă, mă izbește aceeași imagine: arsenalul de supraviețuire al părintelui modern.

Nu mai vorbesc de scutece sau apă, ci de acea aprovizionare constantă care transformă orice plimbare într-un maraton de ronțăit. Parcă ne e teamă că, dacă cel mic nu cronțăne ceva la fiecare 16 secunde, se produce o implozie.

Căruciorul a devenit un fel de tăviță de catering ambulant. Pufuleți, covrigei, popcorn, „snack-uri bio” – eticheta contează mai puțin, gestul e cel care mă pune pe gânduri.

Serios, chiar moare cel mic de foame între tricicletă, tobogan și leagăn?

Sigur, motivele sunt mereu „imbatabile”. Ba sunt gingiile care cer ceva tare, ba e plictiseala care trebuie amorțită, ba e acea bunică sau mătușă binevoitoare care apare cu „o ciocolățică mică” sau o prăjitură „de casă” – care, de fapt, e o bombă cu zahăr și glazură, dar are aura de sănătos pentru că a fost coaptă într-o bucătărie, nu într-o fabrică.

Dar, dincolo de zahăr și calorii, problema reală e programarea pe care o facem în creierul copilului.
Îl învățăm un comportament: non-stop trebuie să ai ceva în gură. În era în care ne batem capul cu cifrele alarmante ale supraponderalității, noi le construim reflexul de a nu lăsa sistemul digestiv să respire nicio secundă.

Mai grav e că acest antrenament nu se oprește la pufuleți. Mâna aceea mică se obișnuiește să fie mereu ocupată, să ducă ceva spre față pentru a calma un disconfort sau o stare de așteptare.

Peste ani, când micuțul de azi va fi tânărul care trebuie să ia decizii singur, acea mână va căuta același gest familiar. Doar că punga de pufuleți se va transforma în țigară, în v**e sau în sticlă (și nu de suc...).

Am ajuns să folosim mâncarea ca pe un anestezic pentru orice:
Ești agitat? Ia un covrig.
Ești cuminte? Poftim o bomboană.
Te plictisești în cărucior? Ronțăie ceva.

Ce-ar fi să ieșim la joacă pur și simplu? Să alergăm, să explorăm, să ne murdărim de pământ, nu de firimituri. Să învățăm copiii că senzația de foame e normală și că mâncarea se savurează la masă, nu „la pachet” cu fiecare pas pe care îl facem.
Să lăsăm plimbarea să fie plimbare și masa să fie masă. Mâncare adevărată, nu ronțăială de umplut goluri emoționale.

Până la urmă, igiena nu înseamnă doar să ne spălăm pe mâini, ci și să nu ne murdărim obiceiurile înainte să apucăm să creștem mari.

16/04/2026

Mic îndreptar de igienă lingvistică

„Dragul meu copil, tot ce vreau e să nu faci aceleași greșeli pe care le-am făcut eu. Vreau să ai o viață mai bună, să nu te chinui ca mine”

O spunem cu cea mai bună intenție. O spunem din iubire, din dorința de a-i scuti pe copiii noștri de rănile noastre. Dar, din punct de vedere psihologic, această frază „generoasă” este o bombă cu ceas pentru stima de sine a copilului și pentru igiena relației.

De ce această frază este, de fapt, toxică?

1. Riscul interpretării existențiale
Copiii, mai ales cei mici sau adolescenții, procesează informația în raport cu ei înșiși. Când îi repeți unui copil că viața ta a fost un șir de greșeli pe care el trebuie să le evite, există un risc imens ca el să ajungă la concluzia: „Dacă viața ta e o sumă de eșecuri, înseamnă că și apariția mea în viața ta este tot o greșeală.” E o povară identitară greu de dus să simți că ești rezultatul unui parcurs pe care părintele tău îl regretă.

2. Transmiți o lipsă crasă de încredere
Când îi spui „să nu faci ca mine”, îi transmiți implicit că nu ai încredere în capacitatea lui de a discerne, de a alege și de a construi ceva bun „de capul lui”. Îi furi dreptul la propriile experiențe (chiar și la propriile greșeli, care sunt fundamentale pentru învățare). Îl pui într-o poziție de hipervigilență: el nu mai trăiește ca să descopere lumea, ci ca să evite cu orice preț umbrele tale.

Igiena lingvistică: De la „nu greși ca mine” la „am încredere în tine”

Ca psiholog, vă spun direct: copiii nu au nevoie de hărțile noastre vechi și rupte, ci de busola lor interioară.

Iată cm putem curăța acest mesaj:
Nu mai proiecta propriile regrete.

În loc să spui „Să nu te măriți/însori de tânăr ca mine”, ai putea spune: „Vreau să știi că ai tot timpul din lume să te descoperi pe tine înainte de a lua decizii mari. Eu sunt aici orice ai alege.”

Validează-le competența.

În loc de „Fii atent să nu ajungi ca mine”, încearcă: „Văd cât de diferit gândești față de cm gândeam eu la vârsta ta și mă bucur să văd că ai resurse pe care eu nu le-am avut.”

Greșelile noastre ne aparțin. Sunt „taxa” pe care am plătit-o noi pentru a deveni cine suntem astăzi. Să le punem în rucsacul copiilor noștri, sub pretextul protecției, este o formă de egoism parental.

Lăsați-i să greșească de capul lor. E singura cale prin care pot învăța să reușească, ce să vezi, tot de capul lor.

14/04/2026

Mic îndreptar de igienă lingvistică și literară

Am o mărturisire de făcut pe care mulți ar putea-o considera controversată: Nu recomand cărți de psihologie persoanelor care nu au studii aprofundate în domeniu. Și când spun aprofundate, mă refer la parcursul oficial: ani de licență, master, formări de lungă durată, nu două weekenduri „intensive” de dezvoltare personală.
De ce? Pentru că există acest fenomen periculos, similar cu „diagnosticul medical pe Google”: citești câteva simptome, ți se pare că se potrivesc și gata, ai pus eticheta și aplici „cei 7 pași spre vindecare” descriși în capitolul 3.

Nici eu, psiholog cu toate actele în regulă, nu am făcut terapie „cu cartea”. Da, studiez încontinuu, dar fără ghidajul terapeuților mei, fără supervizori și profesori, n-aș fi avut nicio șansă la echilibrul de acum. Teoria e doar hartă, nu e drumul.

Scriptul de parenting e o capcană!

Din acest diagnostic „la minut” s-a născut o mizerie lingvistică pe care o văd tot mai des: parentingul prin traducere Google. Părinți care, din dorința de a fi „buni”, recită scripturi mecanice învățate din podcasturi americane, sau postări copy-paste cu care se ocupă vedetele psihologiei locale.

„Simt că ai o nevoie neîmplinită de autonomie în acest moment și spațiul tău personal este invadat de cerința mea de a strânge șosetele.”

Serios? Copilul tău are nevoie de mamă sau de tată, nu de un robot care vorbește în „limbă de lemn” psihologizată. Când folosești cuvinte care nu-ți aparțin, copilul simte falsul de la un kilometru distanță. Igiena lingvistică suferă pentru că mesajul nu mai are suflet, are doar instrucțiuni.

De ce nu funcționează orice manual în real life?

Disonanța cognitivă: Copilul vede că ești furios (ți se mișcă buza, ești roșu la față), dar gura ta spune cuvinte calme, de expert. Mesajul mixt îl zăpăcește și mai tare.

Pierderea conexiunii: Limbajul artificial elimină spontaneitatea. Părintele devine un algoritm de comunicare non-violentă aplicat mecanic.
Invalidarea prin formalism: Când traduci o emoție brută în termeni clinici, omori esența relației.

Igiena înseamnă autenticitate, instinct.

Educația nu înseamnă să înveți replici pe de rost, ci să asimilezi conceptul și să-l spui pe limba voastră, a familiei.

Cum sună „parentingul de manual” vs. real life

Manual: „Observ că există o rezistență în fluxul colaborării noastre privind ora de culcare.”

Real Life: „A, io înțeleg că vrei să te mai joci, dar pe bune, e târziu și suntem amândoi rupți. Hai să terminăm runda asta și să mergem la somn, că mâine am altă parte energie să reluăm.”

Concluzia? Nu mai căutați „fraza magică” în cărți.
OK, citiți ca să înțelegeți mecanismul, dar păstrați-vă vocea.

Igiena lingvistică nu înseamnă să vorbești ca un robot „vindecat”, ci să ai curajul să fii un om care știe ce se întâmplă în el și în copilul lui. Fără traducere asistată.

Razvan Biris. Psiholog

26/04/2026

26/04/2026

25/04/2026

23/04/2026

21/04/2026

21/04/2026

20/04/2026

18/04/2026

17/04/2026

16/04/2026

14/04/2026

Address

Opening Hours

Telephone

Website

Alerts

Contact The Practice

Shortcuts

Share

Category

Monday	09:00 - 20:00
Tuesday	09:00 - 20:00
Wednesday	09:00 - 20:00
Thursday	09:00 - 20:00
Friday	09:00 - 20:00
Saturday	09:00 - 14:00