Razvan Biris. Psiholog

Razvan Biris. Psiholog Your life is as good as your mindset. Now that's our starting point!
(1)

Sunt Razvan Biris, psiholog, un sibian cu peste 20 de ani de experiență în mass-media, energie, management medical, iar în prezent creez programe de wellbeing, consiliere/formare și sănătate în mediul corporate, dar și pentru publicul larg.

01/02/2026

„Ce mai caut eu aici?” – Întrebarea care ne redă libertatea

De multe ori, rămânem în relații care ne dor sperând că, dacă mai explicăm o dată, dacă mai răbdăm puțin sau dacă ne străduim mai tare, celălalt se va schimba. Dar o relație nu ar trebui să fie un proiect de reabilitare a partenerului.

Când semnele devin zgomot de fond și normalitate

Atunci când în locul liniștii apar:
Gelozii sufocante care înlocuiesc încrederea;
Reacții disproporționate care te fac să mergi „pe coji de ouă”;
Alinierea valorilor care pur și simplu nu există (tu privești spre est, el/ea spre vest);
Lipsa de reciprocitate în efort și afecțiune.
..e momentul să te oprești. Nu pentru a căuta vinovați, ci pentru a privi realitatea în față.

Testul oglinzii și al iubirii pentru ceilalți

Dacă ți-e greu să decizi pentru tine, încearcă aceste două exerciții de sinceritate:

* Privirea în viitor: Îți place ceea ce vezi acum? Dacă relația ar rămâne exact așa în următorii 10 ani, ai fi un om împlinit?
* Testul compasiunii: Ți-ai dori acest tip de relație pentru copilul tău? Sau pentru cel mai bun prieten? Dacă răspunsul este un „NU” hotărât, de ce ar fi acceptabil pentru tine?

Singurele tale puteri: comunicarea și decizia

Este important să înțelegem un adevăr inconfortabil: Nu poți schimba o altă persoană. Nu e rolul tău, nu e responsabilitatea ta și, de cele mai multe ori, nici nu este posibil fără dorința lor activă de schimbare.

Ce poți face, în schimb, este să fii onest:

* Comunică clar: „Acest drum nu este bun pentru mine. Iată ce îmi doresc și de ce am nevoie pentru a fi bine aici.”
* Observă reacția: Felul în care partenerul răspunde (prin deschidere sau prin defensivă/negare) îți va arăta calea.

Reacția partenerului este răspunsul de care ai nevoie pentru a-ți lua propria decizie.

Știu, nu este ușor. Să pleci, să pui punct sau să recunoști că nu mai merge este, uneori, unul dintre cele mai grele lucruri pe care le avem de făcut în viață. Apare frica de singurătate, de necunoscut sau regretul timpului investit.

Dar merită să punem în balanță două tipuri de „greu”:

* Greul de a fi singur o perioadă: O suferință care, deși intensă, are un potențial de vindecare. Ești doar tu cu tine, și ai de gestionat o singură lume, o singură persoană, propriile tale nevoi.

* Greul de a-ți fi rău lângă cineva, permanent: O eroziune continuă a stimei de sine, o singurătate în doi care te consumă pe interior și care nu se oprește de la sine.

Uneori, a alege să fii singur nu înseamnă abandon, ci mai degrabă auto-salvare. Înseamnă a înțelege că liniștea ta valorează mai mult decât efortul de a menține viu ceva ce nu te mai hrănește.

În final, meriți o relație în care să nu simți că trebuie să te micșorezi pentru a încăpea.

Poți alege să-ți fie drag.

Cu drag, R 🙂

29/01/2026

Școala, părinții și notele copilului

Există două mari entități care pun umărul la dezvoltarea copilului: mediul familial și cel școlar.

Iar rolurile acestora sunt clare, dar din păcate de multe ori înțelese greșit.

Rolul părintelui este de acasă până în poarta școlii. Mai în detaliu, de îngrijire (casă, masă, îmbrăcăminte), de transmitere valori (sociale, comportament) de reglare emoțională, de achiziție materiale necesare (rechizite, auxiliare etc). Adică acasă se face EDUCAȚIA.

Pe cealaltă parte, școala vine cu tot ce înseamnă procesul de învățământ (scris, citit, calcul, orice predare de conținut academic și mai târziu tehnic de specialitate). Adică ACUMULAREA DE CUNOȘTINȚE.

Așadar, nota (și mai ales calificativul din ciclul primar) unui copil reprezintă nivelul de cunoștințe pe care cadrul didactic a reușit să i-l transmită elevului la momentul respectiv, adică oglinda priceperii pedagogice a acestuia. Următoarea notă e și mai clară în acest sens, având în vedere faptul că se evaluează progresul pe care l-a înregistrat copilul de la primul calificativ până la aceasta, după măsurile pe care în mod logic și obligatoriu profesorul ar trebui să le ia.

Deci, dragi părinți, nu "a luat copilul" S, B, 5, 7 sau 10, acesta este nivelul de pricepere didactică și pedagogică a profesorului, de transmitere a materiei adaptată nivelului de înțelegere de grup sau individual.

Și atunci vin și vă întreb, merită un copil certat pentru asta?
Merită pedepsit trecut la teme suplimentare, comparat cu alu' Geta?
Nu mai bine ne asumăm noi rolurile corecte, de îngrijire, de reglare emoțională, de integrare socială? Și așa relația cu ei nu e ușor de gestionat, e afectată de atâtea... Asta mai lipsea, să îi punem capac, pentru ce? Pentru cine??

Niciun copil ajuns adult nu vă va mulțumi pentru cearta sau pedeapsa acelui 4, 5 sau mai grav, câteodată și 9 🤦🏻. Sau pentru epuizarea la care a fost adus ca să intre la liceul "ăla bun", la pachet cu zero încredere în capacitatea lui de a se descurca în viață.

În schimb va ține minte și se va forma plecând de la cm s-a simțit lângă voi, în mediul care avea rolul să îl protejeze

Hai să nu mai dăm putere carnetului, nici de mândria sufrageriei, nici de unealtă a terorii!

27/01/2026

Se pare că, din nou, omenirea a făcut cumva și a găsit un motiv bun de panică.

De data asta se numește AI.

Un fel de personaj misterios, cu planuri ascunse, care „va prelua controlul”, „va deveni conștient”, ne lasă fără slujbe și, probabil, ne va prelua până și dormitorul. 🤦🏻

Interesant este că povestea asta nu e deloc nouă.

Când a apărut tiparul, se spunea că oamenii nu vor mai gândi singuri.
Când a apărut trenul, existau medici convinși că viteza mare distruge sistemul nervos.
Când a apărut electricitatea, unii se temeau că va „slăbi corpul”.
Când a apărut telefonul, relațiile urmau să moară.
Când a apărut internetul… știm deja.

Toate bazate pe "studii".

De fiecare dată, același mecanism:
o tehnologie nouă + multă imaginație + puțină informare = panică.

Astăzi, rolul principal îl joacă AI-ul.

Problema e de fapt de la noi, că îl tratăm ca pe o persoană.
Cu intenții.
Cu dorințe.
Cu planuri proprii.

În realitate, e un sistem.
Scris de oameni.
Antrenat de oameni.
Limitabil de oameni.
Oprit de oameni.
Nu are frici.
Nu are impulsuri.
Nu are dorință de putere.
Are doar cod și statistici.

După ce luăm de pe creier vălul fricii ne prindem totuși că întrebarea reală nu este
„Ce va face AI-ul cu noi?”
ci
„De ce avem nevoie, din nou, de un pericol mare și difuz?”

Pentru că frica are un obicei vechi:
când nu mai are obiect clar, inventează unul.

Și, acum pe bune, hai să fim realiști:
Dacă îți faci treaba corect, nu înșeli, nu manipulezi, nu exploatezi,
șansele ca un algoritm să te „atace prin unde” sunt cam la fel de mari ca șansele să te urmărească prin curte un dinozaur înfometat.

Sau ca Terminator să îți dea direct în față replica "I'm back" 😳

So, chill!
Respirăm.
Ne informăm.
Și încercăm să lăsăm filmele SF să rămână, totuși, filme.

25/01/2026

Generalizarea și catastrofizarea – când o tragedie devine „eșecul nostru ca specie”

Din perspectiva mea profesională, două dintre cele mai frecvente distorsiuni cognitive pe care le văd în spațiul public sunt generalizarea excesivă și sora ei mai zgomotoasă: catastrofizarea.

Le recunoaștem ușor în reacțiile de tip:
„Suntem un popor ratat.”
„Educația a eșuat complet.”
„Această generație e pierdută.”

Le-am văzut din nou după știrea cu decesul din autobuz, după crima comisă de minori la Timișoara și după multe alte evenimente tragice.

Ce se întâmplă aici, cognitiv vorbind?

Un eveniment grav, punctual, este extrapolat la nivel de întreagă societate, întreagă generație, întreg sistem. Din câteva fapte reale se construiește o concluzie globală: „toți suntem la fel”, „nimic nu funcționează”, „suntem un stat eșuat”.

Aceasta este definiția generalizării.
Iar când adăugăm predicții apocaliptice despre viitor și judecăți definitive despre prezent, intrăm în catastrofizare.

Personal, nu mă simt reprezentat de aceste etichete globale.

Sunt părinte. Am doi copii crescuți cu valori sănătoase, fără excese și fără „derapaje spectaculoase”. Cunosc în jurul meu destui părinți care, în ciuda oboselii, presiunilor și limitelor reale, reușesc să ofere o creștere de calitate copiilor lor.

Particip constant la cursuri de prim ajutor.
Mătur trotuarul de zăpadă.
Ajut comunitar cât pot.
Îmi fac profesia cu seriozitate.
Plătesc taxe.
Nu parchez „doar cinci minute” pe loc interzis.

Nu sunt un erou. Sunt un cetățean obișnuit. Și ca mine sunt foarte mulți.

Sigur că evenimentele respective sunt grave, reprobabile și trebuie tratate cu măsuri clare, responsabile și consecvente.
Dar între a lua act și a declara falimentul moral al unei națiuni este o diferență cognitivă enormă.

Catastrofizarea nu repară nimic.
Generalizarea nu crește niciun copil mai bine.
Indignarea urlată nu ține loc de soluții.

Poate că un exercițiu mai sănătos ar fi acesta:
Luăm act.
Punem mâna.
Reparăm fiecare cu cât poate.
Și plecăm de la best practice, nu de la excepțiile cele mai întunecate.

Pentru că, dincolo de titluri, această țară încă are mult potențial de omenie.

Și merită să-l vedem.

Așa se construiește. Să dărâmi în căutare de validare gratuită online e simplu.

Dacă vrei să fii util pe bune, hai la muncă!

24/01/2026

Normalitatea. Sau despre viața care nu e întotdeauna o tulburare psihică

Viața are ups and downs.
Nu e o metaforă motivațională. E o realitate banală, biologică și psihologică.

Uneori ești motivat, clar, echilibrat. Alteori ești obosit, iritabil, trist, confuz. Nu pentru că e ceva „în neregulă” cu tine, ci pentru că trăiești. Pentru că pierzi, alegi, greșești, te adaptezi.

Dar în ultima vreme, normalitatea a devenit suspectă.
Dacă nu ești bine, sigur e o patologie.
Dacă nu ești constant bine, clar e una nediagnosticată.
Orice stare negativă e grăbită spre etichetare: anxietate, traumă, atașament, tulburare. Ca și cm disconfortul emoțional ar fi o eroare, nu o parte firească a experienței umane.

Nu, sănătatea psihică nu înseamnă fericire permanentă.
Înseamnă capacitatea de a traversa stările dificile fără să te sperii de ele și fără să te definești prin ele.

A fi trist după o pierdere nu e depresie.
A fi neliniștit înainte de o schimbare nu e tulburare de anxietate.
A fi confuz într-o relație nu e dovadă de atașament defect.

Uneori e doar viață.
Viață care cere ajustare, răbdare, învățare. Nu neapărat „vindecare”.

Poate cea mai mare formă de sănătate psihică azi e să poți spune:
„Nu îmi e bine acum, și totuși sunt ok, funcționez.”

Știu. Nu e spectaculos.
Dar e real. Viu.

22/01/2026

Continuăm...
Atașamentul. Sau cm relațiile au devenit teste de personalitate

Înainte aveam relații complicate.
Acum avem stiluri de atașament.
Am citit o carte cu "10 pași ca să..." și gata, am înțeles tot! Îți explic eu, fată, cm stă treburile 🤦🏻

Nu mai spunem „mi-e greu să mă apropii” sau „mi-e frică să pierd”. Spunem: sunt evitant sau sunt anxios. Sună mai științific. Și, foarte convenabil, mai definitiv.

Doar că atașamentul nu e o etichetă identitară și sigur nu e un diagnostic.
Este un model relațional, adică ceva ce se activează în relații, nu un defect din fabrică.

Faptul că uneori ai nevoie de liniște nu te face „evitant”.
Faptul că îți pasă și ceri claritate nu te face „anxios”.
Înseamnă că ești într-o relație care apasă exact pe punctele tale sensibile.

Dar internetul a decis: dacă nu răspunde la mesaje — evitant.
Dacă întrebi ce se întâmplă — anxios.
Dacă lucrurile sunt dificile — incompatibilitate de atașament, next.

Atașamentul explică reacții, nu scuză comportamente.

Și, foarte important: nu te condamnă la nimic.

Dar e mai simplu să spui „așa sunt eu” decât „aici trebuie să învăț ceva”.

20/01/2026

De ce ajung notele copiilor să provoace certuri în familie?

Trăim într-un sistem care pune toți copiii în aceeași „oală”, doar pe baza orașului și a vârstei. Aceeași programă, aceeași grilă, aceleași așteptări. Și apoi ne mirăm că apar frustrări, tensiuni și conflicte.

În viața reală, după școală, nimeni nu va mai fi evaluat așa.
La orice loc de muncă există roluri diferite.
În sport există poziții diferite.
În orice domeniu există ierarhii bazate pe abilități reale, interese și stiluri personale.
Și toți acceptăm asta ca fiind normal.

Atunci de ce cerem copiilor să fie toți buni la fel?
De ce transformăm o notă într-o etichetă despre valoarea lor?

O notă nu măsoară inteligența.
Nu măsoară creativitatea.
Nu măsoară empatia.
Nu măsoară perseverența.

Mai mult, nota este influențată de multe lucruri:
starea copilului din ziua respectivă,
înclinația lui naturală,
modul de predare,
și, da, uneori și subiectivitatea profesorului.

Când certăm un copil pentru o notă, nu îl motivăm.
Îl învățăm că este iubit condiționat.
Că valoarea lui depinde de un număr.
Că greșeala nu este permisă.

Poate că întrebarea mai bună nu este: „Ce notă ai luat?”
Ci: „Ce ai învățat din asta?”
„Ce ți-a fost greu?”
„Cu ce te pot ajuta?”

Pentru că rolul nostru nu este să creștem copii „de 10”.
Ci adulți echilibrați, încrezători și capabili să își găsească locul potrivit pentru ei în lume.

19/01/2026

Ep 4: Fostul narcisist.

Cum altfel? 🤦🏻
Sau cm toate relațiile eșuate au primit un diagnostic

Statistic vorbind, trăim într-o lume fascinantă: aproape fiecare persoană are cel puțin un fost narcisist. Unii au chiar vreo trei.

Coincidență?
Evident că nu.
Dacă te-a rănit — narcisist.
Dacă nu și-a asumat — narcisist.
Dacă nu te-a ales — tulburare de personalitate, clar.

Doar că narcisismul clinic nu înseamnă egoism, lipsă de maturitate emoțională sau faptul că cineva a fost un partener prost. Înseamnă un tipar rigid, pervaziv, prezent în toate ariile vieții. Și este rar.

Dar eticheta ajută. Simplifică. Creează un „rău” clar. Te scutește de nuanțe incomode, cm ar fi: incompatibilitatea, limitele tale, alegerile repetate sau faptul că uneori relațiile pur și simplu nu funcționează.

Sigur, există oameni manipulatori. Există relații toxice. Există comportamente abuzive.
Dar nu orice despărțire dureroasă este rezultatul unei tulburări de personalitate.
Uneori adevărul e mai puțin spectaculos: doi oameni cu nevoi diferite, abilități emoționale limitate și așteptări nerealiste.

Știu, dezamăgitor. Nu există imediat villain.

Dar asta nu prinde la fel de bine ca „am supraviețuit unui narcisist”.

18/01/2026

Alianță terapeutică, „guru” și pseudo-formări: când a ajuns psihoterapia să confunde părerea cu știința?

În ultimii ani, piața sănătății mintale s-a umplut de specialiști „formați rapid”, de programe non-științifice și de abordări care sună profund, dar care scapă testului minim al validării empirice. Iar cei care ajung să le acceseze sunt, din păcate, exact oamenii aflați în suferință emoțională.

Se invocă frecvent ideea că alianța terapeutică este „factorul principal” al eficienței psihoterapiei.Dar în contextul actual, cred că este legitim să ne întrebăm:

Când a devenit această idee o scuză pentru lipsa de competență, metodă și rigoare științifică?
O relație terapeutică bună nu este un substitut pentru intervenții corecte.
Empatia nu corectează erori conceptuale.
Carisma nu validează ipoteze clinice false.

Modelul „terapeutului-guru”, atotștiutor, intuitiv și greu de chestionat, este cu atât mai periculos într-un domeniu în care:
- diplomele se obțin în formări „integrative” de 1–2 ani,
- apar nișe bazate pe constelații, numerologie sau pseudo-sistemice,
- se promovează diverși facilitatori, doule, bio guru sau ce alte denumiri își mai inventează,
- se lansează pe bandă rulantă practicieni fără competențe solide de evaluare și intervenție,
iar derapajele etice devin știri recurente.

Cercetarea arată clar un lucru adesea ignorat:
alianța terapeutică este necesară, dar nu suficientă.
Ea funcționează în interiorul unui cadru teoretic coerent și al unor intervenții validate, nu în locul lor.

Mai mult, studiile recente subliniază importanța:
- competenței terapeutului,
- aderenței la protocol,
- utilizării metodelor bazate pe dovezi,
- monitorizării rezultatelor și ajustării intervenției.

Poate că e momentul să spunem explicit și ceva inconfortabil:
în 2026, pacientul nu mai este obligat să se bazeze exclusiv pe autoritatea terapeutului.
Astăzi există:
- acces la literatură științifică,
- ghiduri clinice internaționale,
- meta-analize,
și
- inclusiv instrumente AI antrenate pe baze academice solide.

Asta nu înseamnă negarea relației terapeutice sau reducerea psihoterapiei la „tehnici”.
Înseamnă limitarea arbitrariului, a interpretărilor subiective și a pozițiilor de tip atotștiutor.

Psihoterapia nu este un act de credință.
Nu este un spațiu al opiniilor personale.
Este o practică profesională cu impact real asupra vieților oamenilor — și ar trebui tratată ca atare.

Empatie fără știință? E insuficientă.
Știință fără empatie? E sterilă.
Dar părerea prezentată drept metodă? Asta devine periculoasă.

16/01/2026

Ordine, nu zgomot.
Am ajuns la episodul trei:

Trauma din copilărie.
Sau când orice frustrare a devenit rană profundă

Trauma din copilărie a ajuns explicația universală pentru aproape orice dificultate de adult.

Ai limite? Traumă. Ai furie? Traumă. Ai nevoie de validare? Clar, copilărie.

Doar că nu orice experiență neplăcută din copilărie este traumatică.

Nu orice palmă la fund (într-un context cultural diferit), nu orice „nu acum”, nu orice lipsă de bomboane roz de pe masă lasă urme neurobiologice devastatoare.

Copiii au nevoie de suficient de multă siguranță, nu de perfecțiune emoțională.
Frustrarea, limitele, dezamăgirea sunt parte din dezvoltare. A învăța că lumea nu se adaptează mereu dorințelor tale nu este traumă. Este realitate.

Trauma apare atunci când copilul este expus repetat și pe termen lung la pericol, neglijare severă, abuz sau lipsă cronică de siguranță emoțională. Când nu are unde să se regleze. Când frica devine starea de bază.

Dar astăzi, dacă sapi suficient în copilărie, sigur găsești ceva „nerezolvat”.

Iar mesajul implicit devine: nu ești responsabil, ești rănit. Sună empatic, dar pe termen lung poate fi paralizant.

Nu tot ce a fost imperfect te-a traumatizat.
Și nu e invalidant să recunoști că unele lucruri au fost pur și simplu… neplăcute.

Copilăria nu trebuie „vindecată” integral ca să trăiești bine ca adult.

Uneori e suficient să accepți că părinții au fost oameni, nu terapeuți certificați.
Și să începi să trăiești cu mai multă responsabilitate și mai puține scuze din trecut...

14/01/2026

Astăzi, episodul doi din seria "normalitatea psihologică vs marketingul vindecării minune".

Anxietatea.
Sau când vigilența a devenit un defect de fabricație

Anxietatea a ajuns dușmanul public numărul unu.

Simți tensiune? Anxietate.
Te gândești la ce poate merge prost? Anxietate.
Nu ești relaxat ca într-o reclamă la ceai? Clar, problemă.

Dar hai să ne calmăm puțin.

Anxietatea este un mecanism de supraviețuire. Nu o eroare de sistem. Nu o „energie joasă”. Nu un semn că universul nu te susține.
Să te îngrijorezi când urmează ceva important nu e tulburare.
E inteligență adaptativă.
E creierul care spune: „Atenție, miza e reală.”
Problema nu e că apare anxietatea. Problema e că ne speriem de ea mai tare decât de situația în sine. O tratăm ca pe un pericol, o analizăm obsesiv, o „lucrăm”, o evităm, o dramatizăm — și, surpriză, crește.

Dar în cultura actuală, ni s-a vândut ideea că sănătatea psihică înseamnă calm permanent, liniște interioară și respirație profundă non-stop. Orice abatere devine simptom.

Nu, nu ești defect pentru că simți anxietate.

Ești viu. Și probabil responsabil.

Dar știu… nu sună la fel de bine ca „scapă definitiv de anxietate”.

Address

Sibiu

Opening Hours

Monday 09:00 - 20:00
Tuesday 09:00 - 20:00
Wednesday 09:00 - 20:00
Thursday 09:00 - 20:00
Friday 09:00 - 20:00
Saturday 09:00 - 14:00

Telephone

+40736350111

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Razvan Biris. Psiholog posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to Razvan Biris. Psiholog:

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram

Category