Razvan Biris. Psiholog

09/11/2025

08/11/2025

Nunta în țara catedralei haurite...

Se spune că iubirea e simplă.
Dar la noi, simplitatea poartă voal din paiete și pantofi de cristal închiriați.
Nunta, acest teatru grandios,
unde doi oameni se iubesc,
iar restul încasează.

Pe scenă, miri emoționați.
În sală, sute de chipuri străine —
rude uitate, trezite din arhivă
doar ca să bifeze încă un meniu cu trei feluri și sarmale la final.
Ei nu te-au sunat la ziua ta,
dar azi îți numără farfuriile.

Ah, și părinții –
ce zei olimpieni ai orgoliilor,
adunând trofee de la „cine face nunta mai mare”.
Fiecare artificiu aprins
e o dorință înecată în credit pe 10 ani.
Și fiecare floare din decor
șoptește discret: n-a cerut nimeni asta.

Se toarnă fum greu pe ring,
ca să nu se vadă cm dispare miracolul.
Căci, în tot acest carnaval,
iubirea rămâne ascunsă în spatele notelor de plată,
iar mirii devin spectatori
la propriul lor spectacol.

Adevărul?
Simplitatea e aur —
dar aurul nu strălucește suficient
sub luminile orbitoare ale așteptărilor.

Și totuși…
după ce se stinge muzica,
după ce pleacă invitații și se strâng fețele de masă,
rămân doi oameni.
Atât.

Poate acolo începe nunta adevărată.

05/11/2025

Stilurile de atașament evitant și anxios sunt atrase unul de celălalt ca niște magneți - dar este o atracție construită pe durere. Sunt atrași unul de celălalt pentru că, în adâncul sufletului, vorbesc aceeași limbă - durerea. Cel anxios a crescut crezând că dragostea trebuie câștigată, în timp ce evitantul a învățat că dragostea vine cu anumite condiții. Unul a devenit hiper-conștient de fiecare tăcere, temându-se de abandon. Celălalt a construit ziduri, temându-se de sufocare. Când se întâlnesc, se simt magnetice - intensitatea este confundată cu intimitatea. Dar ceea ce simt cu adevărat este familiaritatea: doi copii răniți care încă încearcă să rescrie povestea care i-a distrus.

Anxiosul tânjește după apropiere, îngrozit să fie părăsit. Evitantul tânjește după distanță, îngrozit să se piardă pe sine. Fiecare declanșează cea mai profundă rană a celuilalt - „Sunt prea mult” întâlnește „Mă voi pierde pe mine însumi”. La început, se simte echilibrat. Anxiosul se simte ales. Evitantul se simte dorit. Dar pe măsură ce intimitatea se adâncește, vechea durere reapare. Anxiosul se agață mai tare, căutând siguranță prin apropiere. Evitantul se retrage mai repede, căutând siguranță prin distanță. Amândoi ajung singuri în aceeași relație - unul alergând, celălalt ascunzându-se, amândoi tânjind după iubirea în care nu au învățat niciodată să se simtă în siguranță.

Rezultatul este aproape întotdeauna același - cel anxios pleacă epuizat, cel evitant pleacă ușurat, dar gol. Nu este vorba că nu s-au iubit; este vorba că iubirea filtrată prin traume nevindecate se transformă în supraviețuire. Vindecarea începe atunci când fiecare dintre ei încetează să mai încerce să repare sau să dovedească și începe să-și înfrunte propria rană. Cel anxios trebuie să învețe că iubirea nu necesită urmărire. Cel evitant trebuie să învețe că conexiunea nu înseamnă control. Când amândoi încep să se vindece, iubirea încetează în sfârșit să se simtă ca un război între frică și libertate.

28/10/2025

Sentința rece pusă pe fragilitatea umană. Vorbim despre asta?
Nu. Azi scriu.

Cum ar fi dacă am înceta să judecăm oamenii după ceea ce au făcut în cel mai jos moment al vieții lor?

Când sufletul e rănit, omul nu mai acționează din rațiune, ci din supraviețuire.
Când e prins între durere și neputință, face uneori alegeri care nu-l reprezintă — doar ca să poată merge mai departe, măcar un pas.

Și totuși, privim adesea acea clipă și o transformăm în etichetă. Uităm de toate celelalte momente în care a iubit, a dăruit, a fost acolo pentru ceilalți. Uităm cât bine a făcut atunci când nimeni nu-l privea.

Un om nu e definit de cea mai greșită decizie a lui.
Ci de tot ceea ce a ales să fie după aceea.
De felul în care s-a ridicat, chiar și cu sufletul frânt, și a mers mai departe — mai blând, mai conștient, mai viu.

Poate că adevărata măsură a unui om nu se vede în clipa căderii,
ci în tăcerea cu care continuă să iubească,
în ciuda ei.

26/10/2025

Când poza de familie devine exponat comunal...
Pentru cine postăm de fapt?

În era like-urilor și a inimioarelor, tot mai mulți părinți transformă momentele intime de familie în conținut public. Poze cu copiii la plajă, la grădiniță, în pijamale, la serbare, în lacrimi sau în brațele mamei — toate devin parte dintr-un album digital fără limite.

Dar copiii nu sunt trofee și nu sunt extensii ale orgoliului nostru de părinte. Sunt persoane în formare, cu drepturi, printre care și dreptul la intimitate. De cele mai multe ori, nimeni nu îi întreabă dacă vor să apară online.

Ceea ce pentru noi e o postare „drăguță” e, de fapt, o expunere — uneori ireversibilă. Internetul nu uită, iar imaginile pot ajunge oriunde. În plus, îi învățăm (fără să vrem) că valoarea lor se măsoară în reacții, comentarii și validare vizuală.

Mai târziu, când ajung adolescenți și postează poze îndrăznețe sau suferă pentru lipsa de aprecieri, ne mirăm. Dar cine le-a arătat, ani la rând, că atenția se câștigă prin imagine?

Copiii nu au nevoie de public — au nevoie de prezența noastră, de protecție și de respect.
Haideți să păstrăm amintirile de familie acolo unde le e locul: în suflet și în albumul personal, nu pe peretele public al rețelelor sociale.

25/10/2025

Când mintea revine la trecut, e semnul că ceva din prezent ne apasă. Că balanța dintre starea noastră de bine și efortul de a face față vieții de zi cu zi s-a dezechilibrat puțin. Nu e un eșec, e doar un semnal. Un reminder blând că avem nevoie de o pauză, de grijă față de noi și de un moment de respiro.

Ți s-a întâmplat să te surprinzi gândindu-te mereu la trecut? De multe ori, asta nu e nostalgie, ci un semn că ceva în prezent ne cere atenție. Când aceasta balanță dintre wellbeing și efortul adaptativ se dezechilibrează, mintea caută refugiu acolo unde se simțea mai în siguranță.

Nu te certa pentru asta!
Observă, respiră și întreabă-te cu blândețe: „De ce am nevoie acum ca să-mi fie bine, ca sa ma reașez?”