Razvan Biris. Psiholog

09/12/2025

09/12/2025

Am tot spus, o mai spun și o voi repeta încontinuu:
Nu mai expuneți copiii!
Nu vă mai hrăniți ego-ul prin ei!
Nu, un copil postat online pe pagina părintelui nu înseamnă iubire!

https://www.instagram.com/reel/DOGP5BKk587/?igsh=NjgyN3h3MHgxb3hn

08/12/2025

Telefonoenciclopedia – ediția „Specii urban-auto”:

În fascinantul ecosistem al traficului urban, cercetătorii au identificat o specie aparte: șoferus frustratus semper grăbitus.
Acest exemplar dezvoltă un sindrom specific, denumit în literatura de specialitate "Sindromul Marțafoiului".

Habitatul său preferat este zona de domiciliu sau, în zori, perimetrul fabricii în care prestează—instituție pe care o numește cu o mândrie aproape ritualică… corporate.

Pe măsură ce se apropie de destinație, comportamentul său suferă modificări dramatice. Brusc, apar semne clinice precum: accelerarea necontrolată, depășiri executate cu măiestria unui pilot de raliu, dispariția spontană a semnalizării și lipirea de bara mașinii din față, vinovată oricum de un păcat capital: circulă cu viteza legală.

Cea mai agresivă formă a sindromului este întâlnită în arealul școlilor. Aici, masculul dominant (sau după caz femela momentan selectată, evident cu mașină maaare) își lasă puiul fix în poartă, după care, eliberat de responsabilități parentale pentru următoarele 6 ore, demarează în trombă prin mulțimea de copii care au tupeul, ba chiar obrăznicia, să vină pe jos și să folosească trecerea de pietoni.

Principiul comportamental este simplu: al meu e înăuntru, restul… legea junglei.

Cercetările continuă.

Până una-alta, vă rugăm evitați contactul direct cu exemplarul aflat plină manifestare: reacționează imprevizibil și produce zgomote suspecte la frână, ego și claxon, iar după ce lasă geamul jos, dumnezo cu Milla 🤦🏻.

01/12/2025

Săptămâna trecută mi-am dat seama încă o dată cât de mult îi subestimăm pe adolescenții de azi.
Noi, părinții, încă îi privim prin lentilele copilăriei noastre: „independență” însemna să gătim, să reparam ceva, să umblăm cu bicicleta până se întuneca. Doar că lumea lor e complet diferită… și independența lor arată altfel.

Adolescenții de azi trăiesc într-un ritm nou, într-un univers mult mai complex decât al nostru. Și totuși, sunt incredibil de puternici. Au o maturitate emoțională pe care mulți dintre noi am dobândit-o mult mai târziu. Sunt sensibili, empatici, conectați la oameni și la nuanțe pe care noi nici nu le observam la vârsta lor.

Mai mult decât atât, gândesc critic — uneori chiar peste noi. Pun întrebări, confruntă idei, nu acceptă „pentru că așa se face”. Și fac asta acasă, la școală, în orice context. Nu din obrăznicie, nu din răzvrătire, ci din dorința autentică de a înțelege, de a se poziționa, de a-și păstra integritatea.
Asta este maturitate. Asta este putere. Asta este independență.

Nu sunt „soft”. Nu sunt fragili. Nu sunt "vai de ei" 🤦🏻. Sunt, de multe ori, cu un pas înaintea noastră când vine vorba de inteligență emoțională, curaj și abilități sociale. Știu să-și pună limite, să recunoască nedreptăți, să spună ce simt, să ceară ce au nevoie. Noi abia învățăm toate astea.

Poate că e momentul să-i privim cu mai multă încredere și cu mai puțină nostalgie după „cum era odată”.
Să-i vedem pentru cine sunt ei cu adevărat, nu prin comparație cu trecutul nostru.

Pentru că generația asta… e mai puternică, mai clară, mai vie decât am avut noi vreodată curajul să fim.

30/11/2025

"E jale la noi în casă! Jucării peste tot, nu mai pot, fac cu capu" 🤦🏻

Cercetările arată că micuții care aruncă jucării peste tot nu sunt dezordonați, ci oameni de știință deghizați.

Nu încearcă să te frustreze.
Încearcă să-și înțeleagă lumea.

Pentru că iată adevărul:
De fiecare dată când răstoarnă o cutie cu blocuri sau împrăștie mașinuțe pe podea, creierul lor derulează un experiment.
„Ce se întâmplă dacă scap asta?”
„Cât de departe se va rostogoli?”
„Ce sunet face când atinge podeaua?”

Nu este sfidare.
Este descoperire.

Părintele psihologiei dezvoltării, Jean Piaget (1952) a numit aceasta etapa senzoriomotorie, în care copiii învață prin mișcare, repetiție și joc. Fiecare moment de „aruncare și explorare” construiește căi neuronale pentru cauză-efect, conștientizare spațială și chiar rezolvarea timpurie a problemelor.

De ce contează acest lucru?
Pentru că atunci când vedem doar dezordinea, ratăm miracolul că aceste mânuțe mici învață logica care într-o zi îi va ajuta să citească, să construiască și să raționeze.

Iată cm poate arăta o astfel de îngrijire:
→ Oferirea de coșuri și containere pe care le pot umple și goli liber.
→ Descrierea a ceea ce fac: „Ai scăpat mingea, s-a rostogolit!”
→ Crearea de spații sigure pentru curiozitate, în loc să te grăbești să o controlezi.

Adevărul este că joaca nu este întotdeauna ordonată.

Învățarea rareori este.

Așadar, poate că întrebarea nu este:
„Cum îl opresc pe copilul meu mic să arunce totul?”

Poate că este:
„Cum pot face loc pentru ca curiozitatea lui să se dezvolte?”

Pentru că în spatele fiecărei jucării împrăștiate se află un copil care construiește ordine din haos, câte o mizerie veselă pe rând.

E ok, va trece.
Și știi ceva? Îți garantez că îți va fi dor 😉

26/11/2025

Se apropie Crăciunul… și odată cu el, inevitabil, întrebarea: „Ce cadou să iau anul acesta pentru copilul meu?”

În goana după cele mai noi, mai performante, mai „wow” lucruri, e ușor să ajungem la ideea unui telefon sau a unei tablete. Doar sunt la modă, toți copiii le vor, par soluția simplă.

Dar mă întreb… e cu adevărat cadoul potrivit?

Mai ales într-o perioadă în care, de cele mai multe ori, ne îngrijorăm tocmai din cauza acestor device-uri: că le acaparează timpul, că îi rup de realitate, că îi obosesc, că „le spală creierul”… Și totuși, de Crăciun, le împachetăm frumos și le punem sub brad. Un gest care, fără să ne dăm seama, transmite un mesaj puternic: că telefonul e pentru plăcere, pentru răsfăț, pentru bucurie. Pentru că asta înseamnă cadoul, nu?

Oare nu am putea lăsa telefoanele în zona lor firească — cea utilitară, de nevoie, nu de recompensă?

Și dacă ne cunoaștem cu adevărat copiii, poate că e imposibil să nu găsim și altceva care să-i lumineze sincer… ceva care să le aprindă imaginația, să-i apropie de noi, să le vorbească sufletului. Bucurii autentice, nu doar străluciri de ecran.

Poate că uneori cel mai frumos cadou e chiar timpul nostru, prezența noastră, sau un dar care creează amintiri — nu notificări.

Cadoul poate însemna conexiune, nu sume mari aruncate pe gadgeturi. E despre ce simțim, nu despre ce deținem.

Iar copiii noștri merită această diferență.

19/11/2025

Hai să vorbim un pic despre asta:
„petrecerile” de ziua copilului mic…

Știi tu, „evenimentul anului”, unde bebelușul de 1-2 ani e doar pretextul pentru o producție în toată regula: zeci de invitați, mătuși, veri de rangul trei, fini care nu știu exact de ce au venit, dar beau un pahar „că dă bine”, bunici obosiți care se întreabă de ce e muzica atât de tare, copii complet nepotriviți ca vârstă alergând în toate direcțiile, ursitoare sau alte mascarade mondene care costă cât o ședință bună de terapie… și mult F-A-S-T.

În tot acest haos, cine e sărbătoritul?
Ah, da. Copilul. Mic. Pierdut undeva într-un colț, obosit, suprastimulat, ignorat complet pentru că mama trebuie să roage a treia oară pe cineva să nu mai pună pahare pe masa cu decorațiuni, iar tata negociază cu cineva pentru „o poză profesională, dar să nu se vadă că s-a turnat șampanie pe fața de masă”.

Totul pentru poze impecabile.
Totul pentru like-uri.
Totul pentru orgolii.
Absolut nimic pentru copil.

De fapt, fix ca în episodul Handstand din Bluey: e ziua lui Bingo, dar toți au ceva „mai important” de făcut. O jonglerie, o conversație, un mic spectacol personal. Bingo încearcă să fie văzută – încearcă, insistă, se străduiește… și nimeni nu observă. Finalul, când e chemată la tort și nici măcar nu știu unde e, spune totul.
Asta e copilăria în multe „petreceri”: copilul invizibil în mijlocul petrecerii făcute chipurile pentru el.

Dar hei… măcar ies niște poze frumoase, nu?
🤦🏻

16/11/2025

Și mai ales nu, nu trebuie să stea copilul să-l pupe buna sau tușa 😡

16/11/2025

Am plin feed ul de supărare pentru un alt "succes" răsunător al generației de... (nu mai știu denumirile).
Și nu mă pot abține.

De câte decenii mai suportăm farsa asta numită fotbal românesc? De câte ori mai înghițim aceleași scandaluri, aceleași arestări, aceleași „investiții” din banii publici pentru un sport care, în afară de circ, nu mai produce absolut nimic? Ce performanță? Ce prestigiu? Zero absolut. Dar bani? Tone. Și de unde vin? Din buzunarele noastre, ale tuturor.

Ce modele ne oferă acest „fenomen”? Jucători etern obosiți, care se plâng că joacă 90 de minute o dată la trei zile, de parcă ar lucra la urgențe sau ar sta în ture infernale la SMURD. Oameni care salvează vieți cu salarii ridicole – și nu se plâng. Ei n-au voie. Ei sunt „doar” esențiali social, nu împing o minge pe un gazon proaspăt tuns.

Și aici e partea cu adevărat grețoasă: infrastructura. Am fost la ședința cu părinții. Am văzut clasele. Holurile. Băile. Curțile. Rușine națională. Totul arată ca și cm educația ar fi o obligație, nu o prioritate. Apoi am văzut stadionul orașului: nou-nouț, strălucitor, mândrie locală. Acolo s-au găsit bani, acolo s-au găsit resurse, acolo e viitorul, nu? Că doar e mai important să întreținem „spectacolul” inutil decât să investim în copiii care vor ține țara asta în viață.

Și nu doar atât: ce industrie gravitează în jurul fotbalului? Pariuri, case de jocuri, păcănele. Miliarde care se rostogolesc în disperarea oamenilor și-n tragediile unor familii distruse. Acolo da, e viață. Acolo e „economia sportului”. Acolo curge adevăratul sânge: banii celor care pierd, dependențele, ruinele personale. Dar hei, „sportul rege”, nu? Să nu stricăm magia.

Nu, mulțumesc. Nu-mi dau timpul, atenția sau respectul pentru un mecanism care a devenit o insultă la adresa decenței, a bunului-simț și a societății în ansamblu. Fotbalul românesc nu mai e sport. E o mașinărie de consumat bani publici, de cosmetizat eșecuri și de livrat iluzii ieftine în timp ce adevăratele priorități ard mocnit și nevăzute.

Și poate că vine vremea să întrebăm răspicat: cât o să mai tolerăm ipocrizia asta? Cât o să mai punem gazonul înaintea educației? Cât o să mai finanțăm rușinea în loc să finanțăm progresul?

Până atunci, răspunsul meu rămâne: NU.