02/11/2025
Octombrie 2024
Parentificare, cel mai tare m-a zguduit aceasta denumire atunci cand Corina, a renumit-o intr-o discutie “incest emotional” si povesteam impreuna cm energia din neam se blocheaza atunci cand facem aceasta inversare de roluri.
Cel mai greu, copil fiind mi-a fost in relatia cu tata, imi impartasea foarte multe aspecte din viata lui, iar din dorinta de a fi vazuta si de a ma conecta cu el, am devenit confidenta. Singuratatea in familie, ma impingea catre foarte multe conexiuni in afara casei. Cred ca asta a contat enorm, deoarece am avut ocazia sa invat si sa observ din alte dinamici de familie si sa iau de la fiecare ce-mi placea.
Din apasare, tensiune si nesiguranta, am tradus ca nu sunt suficient si ca poate daca sunt foarte buna in ceva, atunci pot primi atentia si iubirea parintilor. Tot din acest mecanism si din dorinta de a rezolva neputintele emotionale ale parintilor, nu stiam cand sa ma opresc din oferit, imi era foarte greu sa pun limite.
Inca am dificultati in acest aspect cu mama mea, mai ales cand incerc sa tin limitele.
Mai pe larg si cuprinzator in materialul de mai jos al lui Imi Lo.
🤍L.
“Dinamica familiei toxice 2: parentificare
Îndrumarea și protecția părinților sunt cruciale în dezvoltarea unui sentiment de siguranță și fundație a psihicul nostru. Unii părinți, însă, nu pot oferi acest lucru din cauza resurselor emoționale insuficiente. Dacă acesta este cazul, rolurile părinte-copil sunt inversate; copilul devine părinte, iar părintele devine copil. Această inversare a rolului părinte-copil este cunoscută sub numele de parentificare, care poate forma o dinamică familială toxică.
În general, există două tipuri de parentificare. Parentificarea emoțională are loc atunci când copilul devine suportul emoțional al părintelui. Acest lucru ar putea apărea atunci când un părinte îi împărtășește cele mai interioare detalii ale anxietăților și grijilor sale cu copilul - detalii intime pe care copilul este într-adevăr prea mic pentru a le procesa.
Parentificarea instrumentală este atunci când copilul se angajează în muncă fizică și sprijin în gospodărie, cm ar fi treburile casnice, gătitul, curățarea, îngrijirea fraților mai mici și alte responsabilități „adulte”.
Dintre cele două tipuri, parentificarea emoțională are cele mai grave consecințe în ceea ce privește dezvoltarea copilăriei. În termeni psihologici, este considerată o formă de abuz, exploatare și neglijare la care este greu de răspuns. Unii experți chiar numesc acest lucru „incest emoțional”.
Parentificarea se poate întâmpla în mai multe moduri; părintele se comporta ca un copil, se încrede în el în chestiuni sensibile sau relaționează cu copilul ca un egal sau un prieten apropiat. Dacă am fi fost puși în aceste situații, ne-am simți obligați să ne asumăm rolul pentru a merita dragostea părintelui. Efectele asupra sentimentului nostru de valoare de sine și asupra ideii noastre despre iubire sunt de anvergură, deși nu sunt imediat evidente.
Parentificarea este o încălcare a limitelor. Ai fost forțat să crești mai repede decât ar trebui. Nu aveai pe cine să modelezi sau pe cine să te bazezi pentru îndrumare. Trebuia să înveți și să accepți că nevoile tale nu vor fi satisfăcute și că a avea propriile tale vise și dorințe nu era acceptabil. Drept urmare, înveți să-ți reprimi sentimentele. Înveți să-ți negi gândurile cele mai intime și să-ți ignori propriile nevoi, astfel încât să poți evita să-ți dezamăgești părinții.
Când ai fost parentificat, trebuia să-i crești și pe frații tăi. S-ar putea să ajungi să te simți ca și cm ai eșuat, deoarece, implicit, este imposibil ca un copil să ocupe perfect rolul de părinte. S-ar putea să vă simțiți vinovati și atunci când trebuie să plecați de acasă (de exemplu, când mergeți la facultate și trebuie să „lași în urmă frații”). Din punct de vedere psihologic, te simți ca un părinte care iese cu copiii lor.
Nu am putut să ne ajutăm părinții cu durerile lor emoționale sau cu multe nemulțumiri legate de viața lor. Crezi că a fost vina ta și că nu ai fost suficient. Acest lucru te afectează chiar și pe măsură ce devii adulți. Ai un simț al responsabilității excesiv de obligat în relații și s-ar putea să compensezi excesiv pentru acest lucru. Nu înveți să spui „nu” sau să recunoști când să încetezi să dai. Ești întotdeauna prea dornic să ajuți sau să salvezi alți oameni de durere și s-ar putea să fii atras de parteneri care iau mai mult decât dau. În cele din urmă, poți deveni epuizat și obosit din punct de vedere emoțional.
Ceea ce înrăutățește situația sunt dificultățile tale de a te enerva pe părinții tăi. Când am fost parentificați, am înțeles intelectual că nu intenționau să fie abuzivi și că erau doar limitați sau vulnerabili. În calitate de copii sensibili, v-ați simțit foarte plin de compasiune și de protecție față de părinții voștri. Acest instinct de protecție te împiedică să admiti adevărul despre ceea ce ai fost privat.
Cercetările în curs au dovedit că acest tip de abuz este un factor de risc în dezvoltarea normală a copilului, de aceea este considerat o dinamică familială toxică. Lasă răni emoționale profunde care dăinuie până la vârsta adultă. Manifestările comportamentale care încep în copilărie tind să se agraveze la vârsta adultă, ceea ce face dificilă menținerea unor relații sănătoase.
În calitate de îngrijitor principal al părinților și fraților tăi, adesea nu există sprijin emoțional, nici o plasă de siguranță. În cea mai mare parte, este de așteptat din partea familiei sa-i păstrați împreună și să nu dați niciodată semne de suferință. Ca adulți, este posibil să aveți probleme în a spune „nu” oamenilor. De multe ori nu poți să-ți exprimi furia și îți este greu să ai încredere în ceilalți.” Imi Lo
Art by Lucy Campbell
