21/07/2025
"Un copil are nevoie, înainte de toate, de semne de dragoste frecvente și adaptate și de un cadru securizant, adică de părinți capabili să îşi asume rolul de educatori responsabili, să își asume funcţiile parentale.
Din clipa în care se naşte, un copil are nevoie de dragoste necondiţionată, ceea ce înseamnă că părinții îl iubesc așa cm este, orice ar face, chiar dacă nu ascultă sau face o prostie, fără să se aștepte ca el să răspundă exact dorințelor lor, fără a-i atribui un ideal de perfecțiune cu care nu se va simţi niciodată la înălţime.
Un copil este prețios, are valoare, chiar și când nu corespunde așteptărilor părinților. El nu a venit pe lume ca să își facă părinții fericiți sau ca să îi tămăduiască de propriul lor trecut.
Dragostea necondiţionată dată copilului îi va permite acestuia să se accepte așa cm este, în unicitatea și diferența lui. Acesta este tipul de dragoste în care părinţii au integrat ideea că trebuie să fie capabili să i se împotrivească copilului lor, care învaţă foarte repede că autoritatea lor, necesară, este securizantă.
💗 Trebuie să îți privești copilul cu bunăvoință, să îi zâmbeşti, să îi vorbeşti, să îl mângâi, să îl masezi, să îl alinţi, să îl săruți, să îl ții în braţe în aşa fel încât să se simtă bine, să îl liniştești, să îl asculţi. Trebuie să îl încurajezi, să îi faci complimente (nu pentru orice şi oricum!), să îl valorizezi, să descoperi treptat cine este el, în diferenţa lui, în particularitatea lui, gusturile care îi sunt proprii, să îi respecți ritmul. Evită să îl forțezi prea mult (mai ales să mănânce, fiindcă un copil sănătos nu va muri niciodată de foame, sau să se îngrijească prea din timp de curățenia lui, fiindcă o va face mai devreme sau mại târziu).
Sănătatea psihică a unui copil necesită timp petrecut cu părinții - nu numai când e bolnav sau ca să fie certat! -, timp pentru a învăța să îl cunoști, pentru a-i arăta că te interesează persoana lui, preocupările sale. Nu trebuie să îl cerți excesiv, dar să ştii să o faci în mod adecvat. Mai ales, nu trebuie să critici ceea ce este el, ci ceea ce face, să îl cerţi pentru comportamentele şi nu pentru personalitatea lui, orice s-ar întâmpla, să nu îl umilești niciodată, și mai ales nu de față cu alţi copii, să nu îl compari cu alţii care ar fi "mai buni ca el, mai cuminţi, care învață mai bine, care sunt mai ascultători...". Tot aşa cm trebuie interzisă orice formă de șantaj afectiv care înrădăcinează definitiv în el o mare culpabilitate, de nimic justificată: "Dacă nu ești cuminte, o necăjești pe mămica", "Copilul ăsta mă scoate din minți", "Copilul ăsta o să mă bage în mormânt!", "O faci pe mama să o doară când te izbești de ea, cere-i iertare!", O să-l superi pe Dumnezeu, care te iubește așa de mult".
Copilul are nevoie să își vadă liniștit de copilăria lui, fără să audă grijile părinților (legate de serviciu, de bani, de relațiile de cuplu).
Părinții trebuie să accepte ca propriul copil să crească, să îi placă să iasă din casă, să aibă propriile păreri și idei fără să se simtă vinovat că e în dezacord cu părinții (care nu știu și nu vor ști niciodată totul). Să accepte faptul că un copil poate avea propriile emoții, propriile moduri de a-și exprima afecțiunea sau nemulțumirea.
❤️🩹 Dacă emoțiile copilului sunt incomode pentru părinți, pentru liniștea lor, copilul le va alunga sau le va masca. Astfel, el nu va reuși să străbată îndelungata și progresiva etapă de separație, de individuaţie necesară psihicului și vieții sale psihoafective, echilibrului său. Nevoia de dragoste nu va fi satisfăcută și va căuta toată viața să o satisfacă, zadarnic, devenind un dependent afectiv patologic."
Sylvie Tenenbaum ▪︎ "Dependența afectivă"
Sursa imaginii: pinterest.com
