Cabinet de psihoterapie Viki Dumitrache

23/02/2021

(de anul trecut)
Sa va povestesc ceva din , ceva care sper sa fie de folos in sensul de-a intelege cat de importante sunt anumite aspecte cand se vine la psiholog.
În urma unei programari, s-au prezentat mamă, tată si copil. Am simtit o tensiune instalata intre ei inca de la intrare, dar au intrat si s-au asezat pe canapea. In minte mi-am zis ca nu stiam ca vin cu copilul din prima, copil preadolescent, dar daca au venit asa, ma voi adapta eu situatiei.

S-au asezat ei pe canapea si fata, extrem de incordata si tensionata dar controlat incerca sa zica mamei ceva printre dinti si mama ii raspundea la fel si pentru ca eu taceam si priveam, vazandu-se privite mama a spus emotionata ca „i-am zis ca vine la un control la ochelari” iar fata a facut niste gesturi mici dar zvacnite de iritare, uitandu-se cand la mama cand la mine. Tatăl le invita la calm dar nu-l asculta niciuna, eu in schimb l-am au*it.

Am deschis discutia, m-am prezentat si le-am cerut sa ma asculte :
-sunteti aici, aveti programare dar nu stiu nimic despre voi, mai putin faptul ca ....inteleg ca i-ati spus fetei ca veniti la ochelari. Te rog Maria (n-o cheama asa, asa ii zic aici) sa-mi dai voie sa-ti spun ca te afli intr-un cabinet psihologic si eu sunt psiholog. Ai au*it ca exista psihologi pe lume, stii cu ce se ocupa ei?
Maria a tresarit puternic au*ind ca sunt psiholog si reactia ei a fost sa se intoarca brusc si vehement catre mama ei pe care a țintuit-o cu privirea. O privire intensă, continuă, acuzatoare si lunga. Am cautat s-o strig sa-i vorbesc dar fata ramasese hotarata privind-o pe mamă in ochi si nu vedea, nu auzea nimic altceva. Mama a inceput sa planga, s-a scuzat, era emotionata.
-Maria iti cer sa ma asculti, am insistat si s-a intors catre mine pentru putin timp d**a care s-a intors sa se uite sfredelitor catre mamă. Maria, nu stiu de ce mama ta a procedat asa si anume sa zica ca vii pentru ochelari si vedere dar poate s-a referit si la „cum vezi tu viața”!
Doamnă, va intreb daca i-ati fi propus sa veniti la o consultatie ce credeti c-ar fi facut?
-Tocmai asta e, zice mama stiu ca n-ar fi venit. Nu voia, nu vrea sa iasa, sa vorbeasca, nu ma asculta desi e cuminte. E tacuta, nu comunica desi asa am fost si eu si nu vreau ca ea sa fie asa....
-Cred ca ai au*it ce-a zis mama ta si pot sa va inteleg si pe tine si pe ea. Am mai vazut copii care „nu vor la psiholog” si nu vor sa vorbeasca, mai ales cei care n-au fost lasati sa decida daca vor si nu li s-a explicat de ce ar fi ok sa vina. Sau poate, ca parintii vor sa explice copilului si copilul nu comunica, se strange si refuza sa zica da sau nu si parintele simte ca „vorbeste cu peretii”. Daca vrei parerea mea, un parinte nu poate obliga un copil sa vina, dar ii poate cere ferm copilului sa vina impreuna o sedinta si d**a ce cunoaste psihologul si cm e la psiholog, copilul poate decide daca mai vrea sau nu. Si-atunci parintii pot decide o abordare de familie la care sa participe toti, lucru pe care copilul nu-l poate refuza.
-Ia haideti sa vedem ce putem face din aceasta sedinta daca tot suntem aici, haideti sa vedem ce putem salva. Maria vezi ca-mi iau scaunelul si vin langa tine, in fața ta, pentru ca fotoliul este la 2 m jumatate si vreau sa fiu mai aproape de tine sa te las sa te uiti in ochii mei, sa ma vezi de aproape.

Mi-am tras scaunelul si am ajuns genunchi in genunchi cu Maria si i-am cerut permisiunea sa ii tin mainile in mainile mele. M-a lasat si i-am zis: ai mainile sloi de gheata, vad ca ai ramas imbracata cu geaca desi la mine aici e cald, vad ca esti speriata si nemultumita ca ai fost luata prin surprindere. Observ ca ma privesti in ochi si asta e bine, stiu ca au*i ce-ti spun. Observ ca esti incordata si tensionata. Eu am emotii, tu ai? A scuturat vehement din cap ca nu. Ce simti in corp? Nimic, a spus. In cap simti ceva, emotii sau altceva? Nu, a raspuns. Aici in g*t? Nimic, a zis. In zona sufletului? a burtii? In brate, picioare? Nu, nimic a spus impersonal dar vizibil socata.
-Uite, eu cred ca tu ai fost șocată venind aici, este asa?
-da! a spus cu voce tare.
-ok, inteleg si constat asta. Crezi ca poti sa-ti iti revii din șoc?
N-a raspuns nimic, statea speriata si se uita la mine cu mainile rigide in mainile mele.
-Maria, mama ta a facut cm a stiut ea sa te aduca aici si nu e nimic rau pentru ca sunt convinsa ca a fost bine intentionata. Crezi ca ai putea sa-mi spui de ce crezi tu ca ati venit impreuna?
A tacut si-am lasat-o sa tacă o tăcere lungă de vreun minut, special sa-si poata asuma tacerea. Dar tăcea la modul de rezistență si nu ca tacea ca nu stia sau nu putea sa vorbeasca.
-E drept ce zice mama ca daca te-ar fi rug*t n-ai fi vrut sa vii? A stat s-a gandit si-apoi a zis „ba, poate as fi vrut dar sa-mi spuna”.
-inteleg ca daca te lua cu frumosul ai fi putut fi de acord?
-da! poate, nu sunt sigura, dar posibil sa fi vrut!
-n-ai vrea sa plecati, sa va duc la poarta si sa reveniti sa intrati ....de data asta ca vrei tu?
A pufnit-o rasul, d**a care si-a amintit ca trebuie sa stea imbufnata si-a revenit la raceala ei.

M-am tras un pic indarat ca s-o privesc asa, in perspectiva, m-am uitat cu atentie la fața, mainile, pielea de pe față, mai ales la respiratia ei scurta si firava, la aerul retinut si abia suflat, m-am uitat la pupile, la incremenirea ei rece si la faptul ca simteam ca, corpusorul ei era in fața mea dar ea, ea era la vreo 20 de metri in spate, retrasa si suparata.
Mi-am dres si eu glasul, am coborat timbrul vocii si le-am vorbit blajin din fotoliu. Am inceput sa vorbesc calm, rar, alene si linistitor:
-sunteti aici pentru ca ati vrut sa aflati lucruri noi, despre cm sa fiti mai bine unii cu altii. Decat sa nu fi venit deloc e mai bine si asa, dar felul in care ati venit a scocat-o zdravan pe Maria, observ ca e destul de șocată si asta ma face sa cred Maria ca esti foarte sensibila si fragilă si ca eviti contactul cu oameni. I s-au umplut ochisorii de lacrimi si eu am continuat sa vorbesc molcom, bland si linistitor. Uite ce va propun: Maria pentru ca eu sunt psiholog, stiu precis cm sa fac lucrurile. M-ai cunoscut, m-ai vazut, au*it. Consider ca tu ar trebui sa te gandesti bine de tot daca vei vrea sa te intorci intr-o zi la mine sau nu, adica sa refu*i sa vii la mine. De dragul tau si al parintilor tai, azi nu facem nici o sedinta si nici nu va costa nimic. Pur si simplu, cred ca tu Maria ai nevoie sa te preg*testi sa-ti asumi un da sau un nu. Si daca mai veniti vreodata la mine, apoi sa stiti ca la mine veniti si daca veniti va trebui sa vorbim. Va ajut eu nu trebuie sa stiti sa vorbiti, voi aveti nevoie doar sa stiti ca vreti.
-Parintilor, sa nu existe sa certati fata si nici sa va suparati ca lucrurile au iesit asa. O situatie este cm este, n-o putem forta sa fie d**a cm am vrea. Maria vezi ca șocul de azi te-a salvat, dar ai grija sa nu cumva sa te lasi socata prea des, desi un om nu se socheaza ca vrea ci ca este surprins, la un moment dat, poate „lăsa” ca șocul sa fie un raspuns. Parintii, dadeau nonverbal din cap ca da, asa face. Iar Maria respira normal.
-Am zis ca azi nu facem sedinta, apoi respiram toti si trecem peste asta. daca eu pot si voi puteti. Promiti tata ca nu te superi pe Maria? Promit. Promiti mama ca n-o certi pe Maria? Promit!! Maria promiti ca nu-ti certi parintii? Promit...si-a pufnit-o rasul firesc al varstei ei.
-Maria promiti ca te vei gandi daca sa reveniti? Promit! si cred c-am sa vin!

S-au ridicat si-au plecat. Au stat cam 16 min in cabinet. Nu le-am luat bani si m-am simtit ok cu asta.
Va rog, nu faceti critica parintilor si nici supracompatimirea copilului. Fiecare familie are particularitatile ei si oamenii au dreptul sa fie asa cm sunt ei. Noi psihologii avem nevoie sa stim sa modelam lucrurile chiar daca uneori ne asteptam ca oamenii sa stie ce si cum.

De aceea, parinti vorbiti acasa cu copilul daca intentionati sa-l aduceti la psiholog. Mergeti voi inainte la psiholog fara copil si sa stabiliti cm si cand si in ce cuvinte spuneti copilului, fie ca ii propuneti, fie ca ii cereti sa vina. Dar, nu mintiti, confuzati copilul pentru ca va subminati autoritatea si n-o sa va mai respecte copilul si nici incredere nu va mai avea decat cu greu daca vorbiti despre asta asumat.

Cazul e foarte limpede si nu e nevoie sa explic de ce l-am prezentat, ca sa vedeti inca o data cat de importante sunt detaliile. Nu ajuge sa ai o intentie buna ca sa se si concretizeze in ceva bun neaparat.

Later edit : au revenit d**a vreo 3 saptamani. Au fost de 3 ori, impreuna. S-a plans cu muci din nou, cu lacrimi de râs peste muci, s-au uitat unii in ochii altora si si-au spus „de-alea nespuse”, adica iarta-ma, te iubesc, am nevoie de tine, iti multumesc pentru...., regret ca...., la naiba ce grea e viata, dar thx God ca ne avem unii pe altii. Multi oameni de „atat” au nevoie, de-o mica vizita la psiholog ca sa le spuna psihologul ce sa faca, ce sa nu mai faca, precum si ca sunt normali. Conteaza mult pentru oameni sa le dai un feed back sincer si functional si de cate ori asta e posibil, e fix ce trebuie „ca sa plece multumiti de la psiholog”.

07/04/2019

Copilul mic (0-1 an) vede camera in care sta el cu obiectele la locul lor si cu adulti care se misca, ii vorbesc si ii comunica. In toata acesta camera statica, TELEVIZORUL este o cutie, un loc catre care copilul este atras prin contrastul dinamic si sonor pe care el il ofera spre deosebire de sifonier, fereastra sau orice alt obiect.
Normal ca TV deschis atrage si mentine atentia copilului castigand monopolul in concurenta cu jucarii sau altceva. Copilul învață sa ramana nemiscat, pasiv si sa absoarba miscarile si sunetele din ecran procesand mult si intens stimuli derulati cu o viteza mare in raport cu viteza cu care se misca jucariile sau mama prin casa. Realitatea nu se misca cu viteza cu care maimutoii in desene animate sar , se rostogolesc, urla, canta, danseaza. Toate acestea produc copilului emotii de bucurie, nerabdare, frica, tensiune intense, rapide, multe, ADRENALINA. Copil cu corp pasiv si emotii intense, cu stari manipulate de actiunea din ecran, copil care rade sau tipa sau ii e frica d**a cm e scenariul. Se formeaza consecutiv o „foame” de emotii si senzatii care devine motorul actiunilor copilului.
Cand iese in parc, realitatea cuminte cu pomii si leaganele pare plictisitoare in comparatie cu TV-ul si copilul incepe sa se uite, sa caute imprejurari pentru a-si potoli nevoia de emotii si senzatii. De aceea se plictisesc rapid de jucarii, nu le convine nici un loc se plictisesc, nu raman mult in actiuni. Ganditi-va cat dureaza o scena in desene animate si cat dureaza preocuparea unui copil intr-un joc .
Am descris un context de baza din primul an de viata, un fel de set up neurobiologic in care va urma copilul sa creasca si sa-i fie transmise actiuni, comportamente adaptative. Reguli care deranjeaza tendinta biologica si genereaza frustrare. Acum, pe fondul de foame de senzatii si adrenalina, nu-i frustrarea mai mare la copil?
( va urma)
Stiu ca doar o parte din copii sunt afectati de acest aspect , eu am descris un proces de constientizare. Dar cei care sunt afectati au nevoie sa fie intelesi.

04/04/2019

bilanț la 1 an de psihoterapie (memory)
A venit prima oara acum un an disperata, in doliu. Am trecut amandoua prin etape firesti.
-pierderea persoanei, povestirea, socul, frica, furia, negarea, vinovatia. Contractul terapeutic, studierea reciproca, acceptarea cursei doliului, acomodarea reciproca, alianta terapeutica, suportul. Lacrimi, muci, cuvinte fierbinti.
-rememorarea relatiei cu persoana decedata. Nostalgia si dorul de momentele bune. Vinovatia ca de ce nu a facut lucrurile altfel. Regretele.
-chinul cu mintea care retraia iar si iar trecutul si nu voia sa accepte. Flash-uri despre moartea persoanei dragi.
-harababurizarea tuturor relatiilor de familie, prietenie, profesionale. Criza data de sfaturile necerute de la ceilalti. Grija celorlalti. Ura, furia, nesomnul, disperarea.
-pomeni, parastase, vizite la mormant, coliva, lacrimi si singuratate. sentimentul viitorului ingustat. Sfaturi de la altii. Intrebari de la altii. Neputinta.
-prelucrarea partii banale a relatiei cu persoana draga pierduta si a momentelor de cearta sau reprosuri. Grea etapa, tinand cont ca „despre morti numai de bine”. Nasol sa trebuiasca sa-ti reamanitesti si momentele mai „slabe” ale relatiei. Dar pana nu sunt si astea integrate, nu merge.
-mentionarea viitorului, a anticiparii terminarii doliului. Furie, incapatanare, sentimente de neputinta, sentimentul tradarii. Contrazicere si colaborare.
-neincredere ca va mai functiona vreodata normal. Explicatii si mizarea ca viitorul nu este total previzibil. Acumularea unor experiente in timp, lasa in urma orice eveniment, oricat de crunt ar fi.
-negocierea starii de disponibilitate. Rezistente, neincredere. A fi disponibil nu inseamna a face ceva ci a fi preg*tit pentru ceva. A sti ce vrei si a lansa dorinta in eter. Dar a fi preg*tit „să poti, sa vrei sa poti.”
-primele experiente firesti, prima veselie, vinovatia si prelucrarea lui „viii cu viii, mortii cu mortii”. Teama de renormalizare.
-puterea de a vorbi despre persoana decedata cu drag, cu respect, cu iubire. Conferirea unui loc special in memoria personala si a unui monument in suflet.
-renuntarea la negru. Griul, maronul, beumarinul, rujul, tunsoarea.
-discutii despre soarta, la nivel personal. A nu forta nimic, a lasa sa vina de la sine, curajul. Disponibilitatea.
-serendipitatea, capacitatea de a intalni intamplator lucruri bune. Intalnirea unei alte persoane. Fiorii. Vinovatia. Fluturii. Lacrimile. Speranta. Melodia „love is in the air”.
-oftatul de usurare. Uimirea. Plansul de bucurie. Reorganizarea. Primele intalniri. Recunostinta fata de terapie si fata de viata.
-afirmarea „am dreptul sa fiu fericita”. „Vreau sa fiu fericita”.
-Viki multumesc, n-as fi crezut. Ce drum lung. Ce drum ciudat. Ce ciudata si complicata e viata. N-as fi crezut acum ceva timp ca voi mai fi fericita si uite ca sunt. Doamne, depresia se spulbera rapid cand ai un motiv. Viki multumesc.
„Si eu multumesc pentru frumoasa colaborare draga mea.”
Viata poate fi frumoasa chiar daca e grea.
Later edit: mi-am amintit, ceva ce i-am zis azi. CEEA CE MI-A PLACUT MULT , DRAGA MEA E CA LUMEA VREA SA „TREACA PESTE”. TU AI „TRECUT PRIN”. Prin doliu si durere si ai razbit in vindecare si acceptare!......................................................................................................
Clienta a continuat sa vina rar, cam o data la 3 luni. Aceste sedinte rare nu mai fac parte din startegia de revenire, ci sunt efect al relatiei terapeutice si al deservirii nevoii de-a-si analiza viata.

26/02/2019

mintea & sufletul

Foarte multi oameni cu suferinte psihice si sufletesti. Acest lucru se intampla si de la agitatia vietii cotidiene dar si de la habarnismul cu care un om trece prin scoala fara sa i se dea vreun indiciu despre ce ar fi mintea si care e relatia minte corp.
Inca de la gradinita copilului i se dau bazele informatiilor despre lume, incepand cu animalele si terminand cu traficul rutier, arte si maniere. Dar doamna educatoare nu zice nimic de suflet si nimic de minte.
Si nici doamna invatatoare nu zice in vreo lectie.

Ba, doamna invatatoare le tine uneori discursuri de sensibilizare in care apar expresii „sa vrei tu din tot sufletul sa inveti” (si cand zice suflet duce pumnii la piept). „Mintea ta copile trebuie sa fie constienta ca...”, mai zice doamna, dar printre lectii , ......nu in lectii.

Nu e vreun manual care sa aduca in discutie mintea si corpul, corpul si mintea. Si la fel se intampla in anii urmatori. Vag si putin la anatomie si fiziologie sunt cateva randuri despre hormoni si sistemul nervos dar prezentat totul static. Mecanic.

Ideea e ca elevului ii lipseste din mentionarile de baza despre lume si viata importanta mintii si rolul ei in viata. Ca sa nu mai zic de suflet. Toti vorbim sfios si dragastos de suflet dar nimeni nu-l baga serios in seama si el nu apare pe nicaieri. Ca si cand stiintific nu exista si daca nu exista teoretic, nu-l vom lua in calcul nici in gandire sau discutii. Si totusi.....stiti bine cate de mult exista sufletul si cat de important e. Poate cel mai important pentru unii. Parintiii acasa nu discuta de suflet cu copiii ca nu stiu decat expresiile „deschide-ti sufletul si zi ce ai pe el”, sau „nu mai pune la suflet”. Si atat. Si daca cu parintii nu vorbesti despre suflet, la scoala nimic, omul se dezice si el insusi de sufletul lui la nivel de comunicare si ramane cu trairile, cu suferinta sufletului.

Suflet....minte....?! Incepusem postarea cu mintea si am strecurat si sufletul. Cele 2 mari parti ale noastre care ne conduc viata si totusi cele 2 parti care lipsesc din educatie.
Paradoxal pe fondul acestei educatii din care lipsesc mintea si sufletul dar abunda matematica, literatura si altel informatii google-mură-n-gură , toti zicem „totul e din cap”, „totul e pe psihic”, „totul e de la minte”. Grotesc, ce paradoxal.
De fapt si dac-am vrea sa incepem sa spunem copiilor la gradinita, la scoala cate ceva ......ce li s-ar spune? Adica nu ma refer ca nu e de spus, ca se pot face explicatii minime cu inteles progresiv pentru mintea unui copil de la 3 ani incolo. Dar cine cere aceste informatii? Unde e un raport ca e nevoie de asa ceva? Cine sunt cei care ar stabili pachetele de informatii introduse progresiv? Cine le-ar preda profesorilor care la randu-le sa le explice si sa le dea mai departe copiilor?

Eu nu ma mai mir cand vin oameni la cabinet care chiar cred ca mintea e separata de corp si nu inteleg ce inseamna puterea unui cuvant sau ca un gand e mai mult decat cuvintele lui. Oamenilor le lipseste din gandire informatii despre ei insisi, despre ce e o idee, ce e un gand ....in fine lucruri basic despre care ei chiar nu stiu ca nu stiu.
Asa cm pestii nu stiu ca sunt u*i, asa oamenii nu stiu ca nu stiu lucruri esentiale si nici nu sunt wow cand incerci sa le spui ci devin sceptici. Si nu e de suparare, daca un om a trait 48 de ani (de exemplu) si-a „fost bine” si dintr-o data „o frica il ia si-l epuizeaza” ....vii tu psiholog sa-i explici ca are nevoie de a invata/accepta idei noi despre functionarea lui.
„Păi si pana acum cm am trait doar cu ce am stiut si-am fost bine??” zice omul.
Va dati seama cat de autosabotoare e gandirea „normala” din care lipsesc notiunile „minte” si „suflet” la nivel de intelegere / autointelegere?? Ca sa nu mai vorbim ca , d**a minte si suflet musai trebuie sa intelegi ce-i CONȘTIINȚA si CONȘTIENȚA daca chiar vrei sa te poti ajuta.
Va dati seama oameni buni ca suntem deprate tare de varianta practica, pe care de fapt o traim, asta care inglobeaza mintea si sufletul.

24/02/2019

„Un raport al Organizaţiei mondiale a sănătăţii de la începutul lunii octombrie sublinia că un om din patru va suferi de o boală psihică.
Conform Eurostat, România are circa 100 de psihiatri la un milion de locuitori. Pentru o prevalenţă anuală de 20% a tuturor tulburărilor psihice, un psihiatru trebuie să se ocupe, în medie, de 2.000 de pacienţi diferiţi pe an.

Un calcul simplu arată că fiecare psihiatru ar trebui să vadă 80 de pacienţi pe zi, mai mult în mediul rural, mai puţin în cel urban. Într-o zi de opt ore, fiecare pacient ar beneficia de șase minute de consultaţie. Șase minute de evaluat patologia, de înţeles viaţa unui om, de reglat tratamentul, de efectuat tehnici psihoterapeutice, fără pauză, la foc continuu.
În alte părţi ale lumii, sunt puse deja în aplicare soluţii, iar cea mai eficace și mai bine fundamentată pe dovezi este modelul colaborativ. Ce înseamnă îngrijiri colaborative? Pe scurt, implicarea coerentă și organizată a mai multor profesioniști, din arii diverse, în îngrijirile de sănătate psihică. În România nu există nici măcar o schiţă de model colaborativ, dincolo de reînnoirea prescripţiilor și a scrisorilor medicale. Cu toate acestea, nu mai avem de mult timp luxul de a ignora acest tip de soluţie. Lăsând toată treaba în sarcina spitalelor, ne vom depărta tot mai mult de dezideratele umanitare ale sănătăţii psihice și vom cheltui tot mai mulţi bani, făcând tot mai puţin bine.”

Modelul colaborativ Un lux în sănătatea psihică?
Dr. Vlad Stroescu, Viata Medicala Nr 44.

06/02/2019

Am citit despre un studiu simplu, dragut si util si-l pun pe scurt aici, poate va foloseste.
Studiul este despre cultivarea perseverenței la copii, perseverență pe care parintii o cer copiilor dar nu le-o explica cm se formeaza si mentine.
(Paranteză că nu ma pot abtine: in general parintii si pedagogii cer copiilor atentie, concentrare, cumintenie si altele fara sa ii invete pe copii pe intelesul lor ce sunt acele functii si cm le putem manipula)
Studiul a fost facut pe copii de 6 ani, puși sa faca o sarcina plictisitoare pentru ei. Copiii au fost impartiti in 3 grupe.
-O grupa a primit instructiuni si mesaje cu privire la sine gen „eu muncesc mult, mai rezist”. (au intrat in contact cu ei insisi si am inccercat sa se autosustina)
-O alta grupa de copii a primit instructiuni si li s-a pus mesaje folosindu-si numele „munceste Viki din greu, rezista?”. (au intrat in contact cu ei insisi dar s-au distantat un pic adresandu-se pe nume ca si cand ar sustine pe altcineva).
-Cea de-a treia grupa, a primit instructiuni sa se identifice cu un personaj din desene animate si sa-si sustina personajul. Partea interesanta e ca, acei copii care si-au ales personaje care muncesc din greu (gen Rapunzel) au rezistat cel mai eficient. Ei au primit mesaje de intarire a personajului „hai, ca poate Rapunzel, mai poate!”

Cele mai bune rezultate le-a avut grupa a 3-a, apoi grupa a 2-a si prima grupa cu rezultatele cele mai slabe.
Investirea unui personaj sa-ti fie putere secreta (!) intr-o sarcina, da roade.

Vedeti dară, cam cm s-ar cultiva factorii de personalitate de care avem nevoie in viață. La fel e rezilienta, amanarea recompensei, capacitatea de-a răbda la nevoie, renuntarea, acceptarea, tolerarea diferentelor si muuuuulte, hăt multe altele.

17/01/2019

Vreau sa prezint aici o bucata de sedinta, pentru a face zoom pe o idee destul de comuna in doliu.

Prezint intr-un cadru mare cazul. O doamna care a inceput niste sedinte pentru „o evaluare a vietii” asta toamna si care a prins gustul analizei psihologice. „Imi dati piste noi de gandire si ma faceti sa-mi vad lucrurile altfel ”, mi-a zis d**a cateva sedinte cand i s-a imbunatatit mult somnul d**a ce am facut „procesul paturilor” si calitatea somnului in toate paturile din lume in care dormise.
Azi, femeia vorbea cursiv si eu o urmaream atent si relaxat totodata. Si observ ca s-a înecat vorbind fix cand spunea ceva despre sotul decedat acum cativa ani. Povestirea s-a rupt cand s-a inecat pentru ca si-a schimbat pozitia in canapea si mi-a spus ca se ineaca uneori dar nu des si ca se sufoca cand se ineaca asa cm o facuse azi.
-crezi ca e intamplator faptul ca te-ai inecat si sufocat exact cand vobeai de sotul tau?
-nu mi-am dat seama. Ah, da, acum ca zici tu. ( a fost putin ganditoare si incurcata, realizand acest aspect) Stii, acum realizez ca m-am inecat asa in masina cand vorbeam cu x, tot despre asta. Pai si ce sa insemne asta?
-in clipa asta nici eu nu stiu daca asta daca observatia mea are valoare de brainspotting sau nu. Vezi tu, un terapeut vede si aude un client si verbal si nonverbal. Verbalul fiind fluxul oficial si de suprafata care e dublat de nonverbal. Un brainspotting e o fluctuatie nonverbala sau ceva ce apare pe fondul verbalului, indicand o tensiune psihica sau o suferinta. E ca un vizor (pentru observator) catre o tema de suferinta. Cel care produce brainspottingul e cel care „scapă” un indiciu si cel care il observa il poate „folosi” sa te inteleaga para-empatic.
Ca sa ne intoarcem, te-ai inecat si sufocat vorbind de sotul tau si spui ca ti s-a mai intamplat.
-da, asa e, acum stiu sigur. Chiar si cand sunt singura, uneori mi se intampla asta cand mi-e dor de el.
-cum a fost doliul?
-(a inceput sa planga) ...urat, mare, intens... Credeam ca am facut tot ce trebuie, dar acum realizez ca n-a fost asa.
-ai plans? te-ai plans? te-a sustinut cineva?
Plangand, mi-a spus ca n-a stiut niciodata sa ceara sa o sustina cineva intr-un anume fel.
-de fapt in ce fel? .... a ridicat din umeri.
-sa rogi pe cineva sa „te țină”? (a dat din cap). Sa stai in suferinta sa fii in contact cu suferința, dar nu singura? ( a aprobat plangand). Am „ținut-o” eu puțin, preț de cateva respiratii si-am lasat-o cand am simtit ca se slabeste stransoarea. Apoi, m-am retras decent in fotoliul meu. D**a parerea mea, sa o „țin” simbolic, e tot ce avea nevoie femeia, nu sa faca o descarcare emotionala.
-stii.... sufocarea asta, daca e sa o examinez....ca pana acum m-am facut ca n-o observ (!) desi realizez ca e ceva leg*t de ceva ca n-am acceptat. Ca n-am fost mai atenta la sotul meu si ca n-am observat lucruri la boala lui. ( si aici mi-a dat amanunte particulare pe care nu le mentionez) si a continuat sa se autocritice si invinovateasca cu privire la ce ar fi putut ea sa fi facut pentru el, asa cm fac toti cei care pierd persoane dragi de timpuriu. Am lasat-o sa vorbeasca si cand am putut prelua cuvantul m-am bag*t:
-stai asa, sa ne lamurim. Sotul tau, a fost un om destept, da? ( a aprobat). Tu, asa cm spui nu ai realizat, dar el.....el de ce nu a spus nimic? crezi ca si-a dat seama ca e bolnav?
-da, sunt convinsa ca stia. Pe parcursul bolii nu a stiut cat de grav ar fi putut fi, dar in ultimul timp.....
-ce inseamna „ultimul timp”?
-ultima luna. Pana atunci fusese bine , doar in ultima luna progresase boala. A stiut dar n-a zis.
-ok, de ce crezi ca n-a zis nimic?
-(ezitand)....ca sa nu ma incarce?? ca sa nu ma sperie?? ca sa nu ma afecteze? ca sa ma protejeze??
-ok. Eu aud ce zici, ma intreb daca tu te au*i. Sotul tau a vrut sa nu te supere. Tu.....tu de ce nu ii respecti vointa??
A ramas perplexa uitandu-se la mine stupefiata.
-crezi ca asta fac, nu ii respect vointa?
-oricat de greu e de admis, ii vei onora numele si amintirea...daca respecti ceva ce-ar fi vrut el pentru tine.
-o....sa ma gandesc la asta (a zis bâlbâindu-se). Pana acum nu m-am gandit asa....
-exista o formulare pentru un anumit tip de suferinta si anume „as fi putut sa fac mai mult”, care se refera la dorinta de-a controla incontrolabilul. Sau as fi putut fi paranoica zilnic si-atunci as fi vazut la timp. Dar ce fel de viata e aia sa o traiesti paranoic??
Uneori cand viata ne obliga la a accepta o constatare dureroasa care vine din afara ta, dintr-o relatie, aceeptarea presupune sa te poti „deschide” acelei idei ticaloase si s-o lasi sa intre in tine. De obicei opunem rezistenta la a ne deschide la ceva neplacut, ba dimpotriva stim sa ne inchidem. A te deschide presupune curajul primirii spre integrare (sa lasi sa intre in tine) o veste, o idee, un gand tăios, dur, distructiv. Procesul de-a te obisnui cu ideea, de-a accepta e unul care dureaza, e disconfortabil, nasol, dar sanatos.

M-am lungit ca naiba, a iesit postarea cam lunga. (Parca tind sa le fac din ce in ce mai conținătoare postarile.) Cred ca-n discutia prezentata sunt elemente comune multor oameni. Invinovatirea si suferinta lui „as fi putut sa fac mai mult”, sufocarea (sau alt simptom), evitarea analizei simptomului, realizarea ca „credeai ca ai trecut peste”, dar n-o facusesi.

16/01/2019

Cand suna cineva sa ceara o programare pentru un copil, cer sa vad parintii mai intai singuri.

Majoritatea ezita sau accepta silit, fara sa se mobilizeze prea mult. Adica parintii vin cam speriati de a lăsa un strain sa-si bage nasul in intimitatea relatiei lor. Oamenii au dreptul sa se comporte asa si e rostul psihologului sa le explice de ce e optima interventia in acest mod.

D**a ce aud problema copilului vazuta prin ochii parintilor, d**a ce aud cele 2 versiuni (uneori foarte diferite) ale mamei si ale tatalui si dau un feed back, abia atunci imi dau putin cu parerea.

Apoi, pun mare accent pe felul in care parintii anunta copilul ca il aduc la psiholog.
Daca deja ii spusesera, ascult varianta si o imbunatatesc putin.
Daca urmeaza s-o faca, le dau sugestii despre cm sa cheme copilul, cm sa deschida discutia, cm sa aiba grija la voce, ton, autoritate, optimism, sustinere, suport, etc.
Este foarte, foarte important cm pun parintii problema cand spun/ sugereaza/ anunță copilul ca îl duc la psiholog.
Exclus amenintarea lui cu psihologul! Exclusa varianta „mergem intr-o vizita”!
Exclus mesajul „esti varza, te duc si la psiholog”!

09/01/2019

Ăsta e blogul meu, cu mai multe rubrici.
Pentru cine vrea sa ma cunoasca mai bine.

Mâna, victimă si persecutor Viki Dumitrache    January 9, 2019January 9, 2019    No Comments on Mâna, victimă si persecutor Azi am lucrat cu un om cu care fac sedinte de ceva timp si caruia i-am cerut permisiunea sa scriu cate ceva (protejat) din cazul lui. Are mai mult de… Read more » Ca...