13/11/2025
M-am culcat cu un necunoscut la 65 de ani… și dimineața următoare, adevărul m-a lăsat fără cuvinte…
În anul în care am împlinit 65 de ani, viața mea părea liniștită. Soțul îmi murise de mult, copiii aveau familiile lor și veneau pe la mine doar atunci când își aminteau. Trăiam singură într-o căsuță modestă de la țară. Serile mi le petreceam lângă fereastră, ascultând păsările și privind lumina caldă a apusului coborând peste uliță. O viață tihnită, dar undeva în adâncul meu exista o rană pe care nu voiam s-o recunosc: singurătatea.
În ziua aceea era ziua mea de naștere. Dar telefonul a rămas tăcut. Nicio urare, nicio vizită. Așa că am luat o decizie impulsivă: să plec în oraș cu autobuzul de seară și să fac ceva nebunesc. Poate prima nebunie a vieții mele.
Am intrat într-un bar micuț, cu lumină caldă și muzică blândă. M-am așezat într-un colț retras și am cerut un pahar de vin roșu. Nu mai băusem de mult. Gustul lui dulce-amar m-a încălzit, ca o mângâiere neașteptată.
În timp ce priveam oamenii care intrau și ieșeau, un bărbat s-a apropiat de masa mea. Părea să aibă puțin peste patruzeci de ani, cu părul ușor grizonat și ochi calmi.
— Pot să vă invit la încă un pahar? — a întrebat cu un zâmbet cald.
Am râs ușor. — Nu-mi spuneți „doamnă”. Așa mă simt și mai bătrână.
Am vorbit ore întregi. Spunea că este fotograf, că se întorsese dintr-o călătorie lungă. Eu i-am povestit despre visele mele neîmplinite, despre locurile în care mi-aș fi dorit să ajung când eram tânără. Privirea lui avea ceva care m-a făcut să uit de vârstă.
Nu știu dacă a fost vinul, vorbele lui sau singurătatea pe care o purtam în mine, dar am simțit o atracție pe care nu o credeam posibilă.
În noaptea aceea am mers cu el la un hotel. Pentru prima dată după mulți ani, am simțit brațele cuiva în jurul meu, prezența cuiva lângă mine. Nu am vorbit mult. Ne-am lăsat purtați de emoții, de apropiere, de nevoia de a fi văzuți.
Dimineața, lumina blândă intra prin perdele. M-am trezit, m-am întors spre el… și am înghețat.
Patul era gol.
Pe măsuța de lângă fereastră era un plic alb, așezat ca intenționat.
Inima îmi bătea nebunește. Am desfăcut plicul cu mâinile tremurânde.
Înăuntru era o fotografie: eu, dormind, cu fața liniștită în lumina galbenă a dimineții.
Dedesubt, câteva rânduri scrise de mână:
„Mulțumesc că mi-ai amintit că vârsta nu oprește frumusețea și curajul. Dar… îmi pare rău că nu ți-am spus adevărul de la început. Eu sunt…”
👇 Continuarea poveștii în primul comentariu de sub imagine 👇
