02/02/2026
Am fost în Ucraina. Și, deși am mers 831 de kilometri, adevărul e că n-am plecat niciodată din același loc: din fața durerii. În fiecare localitate, pe marginea drumului, ne priveau chipuri tinere. Panouri cu militari căzuți la datorie. Fotografii în care oamenii încă zâmbesc, de parcă n-ar ști că viața lor s-a oprit înainte să apuce să trăiască tot ce aveau de trăit. Fii, soți, tați, copiii cuiva. Într-un oraș am intrat într-un restaurant să mâncăm. În sala de lângă noi nu se servea nimic, se făcea pomenire. 40 de zile de când un militar a plecat la cele sfinte. 40 de zile de când tatăl lui, general-locotenent în retragere, nu mai așteaptă apeluri, ci pași pe care știe că nu-i va mai auzi. Băiatul trebuia să ajungă acasă pe 24 decembrie. Ajunsese deja în gândurile părinților, în masa pregătită, în locul liber de la masă. N-a mai ajuns. O dronă rusească a căzut peste mașina cu care mergea spre dormitoare, împreună cu camarazii lui. Cinci oameni într-o clipă. Patru au murit. Unul a rămas. De 40 de zile, într-un spital. Tatăl unuia dintre militarii căzuți a vrut să vorbească cu noi. Poate pentru că atunci când rămâi singur, simți nevoia să spui lumii că cei care au murit au existat. Am mers împreună la mormântul fiului său. Un tată în fața unei cruci, un tată care nu mai întreabă „de ce”, pentru că nu mai are cui. Doar stă și așteaptă. Nu o întoarcere, ci o liniște care nu mai vine. Aici nu e vorba despre geopolitică. Nu despre strategii. Nu despre cifre. Este despre ce s-ar întâmpla dacă, mâine, fotografia de pe un panou ar fi a cuiva drag ție. Dacă masa de Crăciun ar rămâne cu un scaun gol. Dacă 40 de zile ar deveni o eternitate. Acestea sunt imaginile și mărturiile celor care încearcă să oprească invazia rusă. Dar, mai ales, sunt poveștile oamenilor care plătesc prețul ca alții să poată trăi. Și dacă acest text te-a atins, înseamnă că n-ai citit o știre. Ai simțit o viață.
