HealthCare Management Solutions

HealthCare Management Solutions Un loc în care pacienții și profesioniștii din sănătate găsesc claritate, sprijin și explicații sincere despre sistemul medical. Nu promitem minuni.

Healthcare Management Solutions SRL nu a apărut dintr-un plan de business, ci din ani de mers prin spitalele din toată țara și din nevoia de a înțelege, pe bune, cm arată sistemul medical românesc din interior. A crescut din date adunate la firul ierbii, din analize, interpretări și, mai ales, din discuții sincere cu medici, asistente, directori, oameni din administrație și pacienți care, de multe ori, nu înțeleg ce li se întâmplă. Din tot acest amestec de realitate am învățat să punem lucrurile în context și să oferim soluții practice, care chiar pot fi aplicate și dau rezultate.

În spatele numelui este un om: Alin Cotfas, medic specializat în managementul serviciilor de sănătate. Am intrat în peste o sută de spitale din țară, de toate tipurile – municipale, județene, clinice, monoprofil, viitoare spitale regionale. Le cunosc nu doar din indicatori și rapoarte, ci și din realitatea lor de zi cu zi: ture întinse, lipsă de personal, secții supraaglomerate, documente fără sens pentru oameni, dar și multă bună-credință și muncă făcută în condiții grele. Cu Healthcare Management Solutions SRL încercăm să facem un lucru aparent simplu, dar esențial:
să aducem ordine, logică și bun-simț acolo unde, de cele mai multe ori, sunt haos, presiune și oboseală. Ce înseamnă asta, concret:

-ajutăm spitalele să-și citească corect cifrele, nu doar să le raporteze – DRG, indicatori, costuri, WISN, structuri de personal – și să le transforme în decizii mai bune, nu în tabele uitate într-un sertar;

-sprijinim echipele în acreditare și calitate, cu proceduri și fluxuri care pot fi puse în practică în viața de zi cu zi, nu doar arătate frumos în dosare la control;

-lucrăm cu managementul, șefii de secție și personalul medical ca să înțeleagă sensul din spatele cerințelor administrative – nu doar să audă „așa trebuie”, ci să știe de ce li se cere ceva și ce riscuri evită;

-traducem limbajul birocratic și tehnic al sistemului într-o formă pe care o poate înțelege orice om de bună-credință dintr-un spital normal, astfel încât să știe ce are de făcut, nu doar ce scrie în regulament. Experiența mea nu înseamnă doar proiecte făcute direct în spitale, ci și implicare în zona de politici publice și strategii naționale. Am lucrat, ca partener, alături de Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate și de Ministerul Sănătății la proiecte care schimbă regulile jocului:

-metodologia de implementare a ICD-11 în România, un pas important pentru alinierea la standardele OMS;

-reformarea finanțării prin DRG și formarea personalului care se ocupă de codificare și raportare în spitale;

-analiza, planificarea și strategia de resurse umane pentru viitoarele spitale regionale, adică la felul în care vor arăta echipele medicale în următorii ani. Toate acestea fac ca astăzi să văd sistemul din două direcții: și de sus, de la nivel de strategie și finanțare, și de jos, de la patul pacientului. Știu și cm „ar trebui să fie”, și cm este, de fapt, în realitatea de zi cu zi. Această pagină este locul în care adun toate aceste perspective. Aici găsiți articolele, analizele și explicațiile mele despre sistemul medical – scrise sincer, pe înțelesul tuturor, pentru profesioniști și pentru pacienți deopotrivă. Misiunea Healthcare Management Solutions SRL nu este să vindem iluzii sau „pachete perfecte”, ci să fim un partener onest pentru spitale și pentru oamenii care lucrează în ele. Să spunem lucrurilor pe nume, să explicăm până se înțelege, să propunem soluții realiste și să rămânem aproape pe tot parcursul schimbării, nu doar la începutul proiectului. Promitem seriozitate, respect față de oameni și muncă făcută cu responsabilitate – pentru ca spitalele să funcționeze un pic mai bine mâine decât au făcut-o ieri, iar pacienții și profesioniștii să nu mai simtă că sunt singuri într-un sistem pe care nu îl înțelege nimeni. Dacă simți că spitalul tău are nevoie de cineva care să vină, să vadă, să înțeleagă și să ajute cu soluții aplicate, nu cu fraze frumoase, aici mă găsești. Restul îl construim împreună.

România nu duce lipsă de spitale. România duce lipsă de lanț.Prevenție → Medicina de familie → Date → Medicamente. Când ...
18/12/2025

România nu duce lipsă de spitale. România duce lipsă de lanț.

Prevenție → Medicina de familie → Date → Medicamente.
Când lanțul se rupe, spitalul devine ușa rotativă pentru tot.

Dacă mâine am mai construi încă 10 spitale, am avea pentru o clipă senzația că „am rezolvat sănătatea”. Doar că n-am rezolva-o. Am muta coada, am cosmetiza presiunea și am consuma încă niște energie pe „ultima verigă” a sistemului.

Problema reală e mai simplă și mai incomodă: România nu e doar subfinanțată. România e fragmentată. Lucrurile se fac, dar nu se leagă. Se investește, dar nu se stabilizează. Se muncește enorm, dar lanțul din spatele actului medical rămâne, prea des, rupt.

Am citit cu creionul în mână rapoartele europene din ciclul „State of Health in the EU 2025”. Europa își descrie reforma în patru direcții mari: prevenția bolilor cronice, întărirea îngrijirilor primare, digitalizarea și accesul la medicamente/inovare. Pentru mine, ele nu sunt capitole. Sunt verigi. Și dacă vrei să ții minte un singur lucru din acest articol, te rog să fie acesta:

Spitalul nu poate compensa un lanț rupt înainte de spital.
Spitalul e plasa de siguranță. Fundația sistemului e în comunitate.

Dacă lanțul rămâne rupt, orice spital nou devine doar o cameră de gardă mai mare.

Harta în 30 de secunde:
Veriga 1 – Prevenția: oprește boala înainte să devină criză.
Veriga 2 – Medicina de familie: ține pacientul cronic stabil și coordonat.
Veriga 3 – Datele (digital): leagă traseul pacientului și reduce risipa de timp și erori.
Veriga 4 – Medicamentele: asigură tratamentul la timp și protecție financiară.

Când una cade, celelalte nu „compensează”. Se sufocă. Iar la final se sufocă spitalul.

Nu spun că spitalele nu contează. Spun că fără primele trei verigi, spitalele vor rămâne sufocate, indiferent câte construim.

Veriga 1: PREVENȚIA

Europa numără decese prevenibile. Noi încă tratăm prevenția ca „opțional”.

În UE, în 2022, peste 725.000 de decese ar fi putut fi prevenite prin măsuri eficiente de sănătate publică și prevenție, în principal în zona bolilor cronice. De aceea, tot mai multe țări merg pe politici multisectoriale (reglementări, fiscalitate, măsuri pentru alimentație, alcool, tutun/nicotină, activitate fizică).

România, însă, încă nu a transformat prevenția în „rânduială”. Avem inițiative, avem campanii, avem planuri — dar prea rar avem sistem.

Realitatea care nu se negociază

În România, eforturile de sănătate publică și prevenție primară rămân limitate, iar în 2023 doar 1% din cheltuielile totale de sănătate au fost alocate prevenției. Asta nu e o critică morală. E o explicație operațională: dacă prevenția e 1%, restul sistemului devine o imensă operațiune de „recuperare a întârzierii”.

Când prevenția se rupe, nu rămâne „statistică”. Devine rujeolă.

În 2024, doar 66% dintre copiii sub 1 an au primit prima doză de vaccin rujeolic (cel mai mic nivel din UE). Iar între 1 august 2024 și 31 iulie 2025, România a reprezentat 67% din toate cazurile de rujeolă raportate în UE. Asta e prevenție în lumea reală: încredere, acces, consecvență, organizare.

De ținut minte: prevenția nu e despre a certa pacientul. Prevenția e despre a-i face drumul ușor: acces, programare, proximitate, comunicare, continuitate.

Veriga 2: MEDICINA DE FAMILIE

Când fundația e subțire, spitalul devine ușa principală.

Europa spune explicit că îngrijirea primară e sub presiune (îmbătrânirea populației, bolile cronice, lipsa de personal). Iar un indicator simplu arată tensiunea: în UE, medicii de familie reprezintă aproximativ 20% din totalul medicilor, cu tendință de scădere în ultimul deceniu.

În România, veriga aceasta e și mai fragilă: în 2023, medicii de familie au reprezentat 18% din forța de muncă medicală, iar doi din cinci au peste 60 de ani. Adică valul de pensionări nu este o surpriză. Este un viitor deja programat.

Consecința: spitalizări evitabile

Când pacientul cronic nu este ținut stabil în comunitate, spitalul devine „compensator universal”. România are internări evitabile pentru boli cronice printre cele mai ridicate din UE, inclusiv în zona diabetului. Oricât am cosmetiza discursul, mecanismul rămâne: dacă medicina primară nu ține, spitalul se umple.

Și totuși: există direcții bune (și merită recunoscute)
România a introdus în 2024 un instrument de screening în asistența primară („Riskogramme”, pentru 40+), tocmai ca să împingă depistarea mai devreme. În plus, în raport sunt menționate centre comunitare integrate și piloti regionali de screening pentru anumite cancere, inclusiv cu unități mobile în zone defavorizate. Asta e direcția corectă: îngrijire aproape de om, coordonată, cu echipe.

De ținut minte: medicina de familie nu e „anticameră” pentru a elibera bilete de trimitere. E centrul de comandă al pacientului cronic. Fără această verigă, totul curge spre spital.

Veriga 3: DATELE ȘI DIGITALIZAREA

Dosarul electronic nu vindecă. Corect. Dar poate salva timp. Iar timpul e tratament.

Raportul UE e surprinzător de sincer: investițiile în digital au crescut semnificativ, toate statele oferă o formă de acces la EHR, dar utilizarea reală rămâne scăzută: doar în jur de 28% dintre cetățenii UE își accesează efectiv dosarul electronic. Diferențele între țări și grupuri socioeconomice sunt mari.

Asta e cheia: digitalizarea nu se judecă după „câte platforme ai lansat”, ci după câte minute ai eliberat pentru pacient și profesionist, câte erori ai prevenit, câtă coordonare ai câștigat.

Regula jocului s-a schimbat: EHDS

Regulamentul European Health Data Space (EU 2025/327) este în vigoare din martie 2025. Implementarea are termene:
– rezumat pacient și e-prescripții interoperabile transfrontalier până în martie 2029
– imagistică, analize și rapoarte de externare până în martie 2031

Asta înseamnă că „merge și așa” nu mai e o opțiune. Vine o epocă a interoperabilității, a guvernanței datelor și a responsabilității.

De ținut minte: digitalizarea fără fluxuri și fără competențe e birocrație în cloud (mutăm și facem dosarul cu șină online). Cloud-ul arată modern, dar nu-ți scade UPU-ul. Îți poate doar muta hârtiile în meniu.

Veriga 4: MEDICAMENTELE

Când accesul întârzie, pacientul plătește dublu: cu bani și cu boală.
La nivel UE, aproximativ 6% dintre gospodării raportează cheltuieli catastrofale în sănătate, iar o treime dintre aceste cazuri sunt împinse de plățile din buzunar pentru medicamentele de ambulatoriu.

Raportul mai arată o realitate incomodă: pentru medicamente aprobate central în UE în perioada 2020–2023, în medie 46% erau rambursate la început de 2025; timpul mediu până la rambursare a fost 578 zile, iar în unele țări (inclusiv România) a depășit 800 zile. Da, indicatorul are limite metodologice — dar semnalul rămâne: accesul este inegal și adesea lent.

România, în cifre clare

În România, medicamentele de retail reprezintă 26% din totalul cheltuielilor de sănătate (a treia cea mai mare pondere din UE). Aproape 40% din cheltuiala de retail este pe OTC și alte produse nereimbursate, plătite integral din buzunar. Iar în privința accesului la medicamente noi: raportul citează un interval mediu de 828 zile între autorizarea UE și rambursarea publică pentru medicamente aprobate 2020–2023 și faptul că doar 19% dintre acestea erau pe lista de rambursare la început de 2025 (cu nuanța importantă: contează și strategiile comerciale de lansare).

De ținut minte: când accesul e lent și povara financiară e mare, inechitatea nu mai e „accident”. Devine regulă.

Piesa centrală a articolului: România are „verigi”. Nu are încă lanț.
Aici e adevărul pe care îl spun cu respect, dar fără menajamente: România nu suferă doar pentru că are resurse puține. Suferă pentru că resursele sunt distribuite și folosite fragmentat.

Cele două cifre care rezumă eficacitatea (și ne obligă la seriozitate)
În 2022, în România:
– mortalitatea preventabilă a fost a treia cea mai mare din UE: 304/100.000
– mortalitatea tratabilă a fost cea mai mare din UE: 215/100.000

Acesta este, practic, un diagnostic de sistem: prevenția nu e suficientă și accesul la îngrijiri eficiente la timp are fisuri.

„Testul de realitate” pentru orice reformă

Când auzi „reformă”, pune trei întrebări simple. Dacă nu poți răspunde clar, e posibil să fie doar activitate.

1. Ce verigă întărește concret? (prevenție / medicină primară / date / medicamente)

2. Ce indicator se mișcă măsurabil în 6–12 luni? (internări evitabile, timpi, costuri din buzunar, mortalitate evitabilă)

3. Se simte în munca de zi cu zi? (mai puțină birocrație, trasee clare, coordonare, timp câștigat)

Reforma începe când lanțul funcționează într-o zi obișnuită, nu într-un comunicat.

Eu cred în două adevăruri simultan:

România are profesioniști excepționali în sănătate — oameni care țin sistemul în spate, uneori peste limită.

Tocmai de aceea, nu mai e acceptabil să le cerem să compenseze prin eroism ceea ce ar trebui să fie rezolvat prin organizare.

Europa nu ne cere perfecțiune. Ne cere coerență.
Iar coerența, în România, înseamnă un singur lucru: să reparăm lanțul — prevenție → medicina de familie → date → medicamente — ca spitalul să nu mai fie începutul sistemului, ci ceea ce trebuie să fie: ultima verigă, pentru cazurile care chiar au nevoie de spital.

Dacă articolul acesta ți-a fost util, te rog să-l dai mai departe. Nu pentru mine. Pentru ideea lui. Pentru că ideea, odată înțeleasă, devine imposibil de „denaturat”: fără lanț, orice investiție rămâne fragilă.

Cu mult bine,

dr. Alin Cotfas

NU EȘTI SINGURUL PACIENT DIN SPITALToți avem responsabilități în povestea asta, nu doar drepturi.De ani de zile tot aud ...
11/12/2025

NU EȘTI SINGURUL PACIENT DIN SPITAL

Toți avem responsabilități în povestea asta, nu doar drepturi.

De ani de zile tot aud două povești paralele: pacienți care spun „nu le pasă de noi” și profesioniști care spun „nu mai putem duce”.
Adevărul e undeva între ele – și cred că merită spus.

Am scris articolul de mai jos ca profesionist care a văzut sistemul atât din saloane, cât și din rapoarte și bugete. Nu ca să apăr pe cineva, ci ca să vorbim, sincer, despre ce ține de noi și despre ce nu mai poate fi acoperit cu tăcere.

Scriu rândurile acestea ca medic care a văzut sistemul sanitar din toate unghiurile: din peste o sută de spitale din țară, din săli de ședință pline de indicatori și bugete, dar și de la capul patului, în zilele în care sistemul cedează și oamenii încă încearcă să-l țină în picioare.

Nu este un text împotriva pacienților și nici o scuză pentru sistem. Este o încercare onestă de a pune pe masă realitatea așa cm este și de a ne uita, fiecare, la partea lui de responsabilitate în povestea asta.

Despre cifrele pe care nu le vedem, oamenii pe care îi judecăm prea repede și răbdarea de care avem nevoie – pacienți și medici – într-un sistem cu prea puțini oameni și prea multe nevoi.

În fiecare dimineață, în aproape orice spital din România, se repetă aceeași scenă.

Un pacient intră pe ușă cu o teamă în stomac și o idee clară în minte: „Am nevoie de ajutor. Acum. Eu.”

În același timp, pe alt coridor, o asistentă încearcă să se împartă la douăzeci sau treizeci de pacienți. Un medic decide în câteva secunde cine intră primul la consult. Un brancardier aleargă cu targa spre o sală de urgență. Un manager încearcă să facă turele să iasă la număr, cu un normativ de personal care șchioapătă.

Fiecare e convins că el e „la capătul firului”. Și, într-un fel, toți au dreptate.

Problema e că rareori ne vedem unii pe alții, dincolo de ușa salonului sau dincolo de ghișeu.

Cifrele reci, înainte de nervi

Suntem tentați să dăm vina pe omul din fața noastră: medicul, asistenta, pacientul, aparținătorul, „secretara de la ghișeu”. E mult mai greu să ne uităm la context.

Conform profilului de țară al României din seria State of Health in the EU, avem:

- aproximativ 3,5 medici la 1.000 de locuitori, față de o medie europeană de 4,1;

- aproximativ 8 asistente la 1.000 de locuitori, ușor sub media UE (8,5).

Pe hârtie, diferența pare mică. În realitate, înseamnă că aceiași oameni în halat trebuie să acopere mai mulți pacienți decât colegii lor din alte țări.

La bani, tabloul e la fel de tensionat:

- în 2023, Uniunea Europeană a cheltuit aproximativ 10% din PIB pentru sănătate;

- România a cheltuit în jur de 5,7% din PIB, printre cele mai mici procente din UE.

Adică, nu doar că avem mai puțini oameni, dar le cerem să țină în picioare un sistem subfinanțat, iar apoi ne mirăm de ce nu „merge ca afară”.

Ca și cm n-ar fi de ajuns, România este, de ani buni, în vârful clasamentelor europene la mortalitate prevenibilă și tratabilă – oameni care mor din cauze ce ar fi putut fi evitate sau controlate mai bine.

Nu e doar o statistică. Înseamnă că presiunea nu e doar pe confort, ci pe viață și pe moarte.

În acest decor intră pacientul. Și tot în acest decor încearcă să funcționeze echipa medicală.

Ziua văzută din patul de spital

Când ești pacient, universul tău se strânge într-un salon.

Nu te interesează câți medici lipsesc din schemă. Nu te interesează PIB, Eurostat sau rapoarte OECD.

Te interesează un singur lucru: „De ce nu vine nimeni la mine?”

Fiecare minut de așteptare devine o dovadă că „nu le pasă”. Faptul că altcineva intră înaintea ta pare o nedreptate personală. Când vezi asistenta trecând în grabă pe hol și neoprindu-se la patul tău, mintea completează restul:

„Nu au chef. Nu îi interesează. Sunt la cheremul lor.”

E firesc să simți așa. Nu ești într-un loc neutru, ești vulnerabil, bolnav, dependent.

Problema nu e că ai emoții puternice. Problema începe când, peste frică, pui și ideea că totul ți se cuvine instant, iar orice întârziere devine o ofensă personală.

Aceeași zi, văzută de cealaltă parte a ușii

Mutăm camera pentru un minut.

În multe spitale din România, într-o tură obișnuită:

- o asistentă acoperă douăzeci–treizeci de pacienți;

- un medic are zeci de contacte într-o singură zi – internări, vizite, externări, urgențe, telefoane, plus hârtii și explicații de dat la conducere;

- într-o gardă pot apărea mai multe situații critice decât poate duce liniștit un om.

În același timp cu tine, în același spital:

- cineva sângerează;

- cineva nu mai respiră bine;

- cineva se degradează brusc;

- cineva așteaptă un rezultat critic de laborator.

Tu vezi salonul tău. Echipa vede, simultan, toți pacienții și trebuie să aleagă, uneori în câteva secunde, unde se duce prima dată.

Când trebuie să decizi între:

- a intra imediat la cineva supărat că nu i-a venit încă ceaiul și

- a te duce la pacientul de lângă, care începe să se decompenseze,

dacă îți faci meseria, alegerea nu e complicată. Dar e dureroasă, pentru că știi că primul va spune: „Nu le pasă de mine.”

Nu e confortabil pentru nimeni.

Spitalul nu e „serviciu la buton”

Ne-am obișnuit cu lumea „la cerere”: mâncare la cerere, transport la cerere, orice la un click distanță.

Spitalul nu funcționează așa. Poți apăsa pe buton, dar nu poți forța realitatea să se comporte ca o aplicație de livrări.

Spitalul este un loc în care:

- resursele sunt limitate (oameni, timp, paturi, echipamente);

- numărul de pacienți este mare;

- iar prioritățile se fac, în primul rând, după gravitate, nu după cine vorbește mai tare.

Asta nu înseamnă că pacientul nu are drepturi. Dar înseamnă că restul spitalului nu dispare când intră el pe ușă.

Ce este realist să aștepți ca pacient

Avem nevoie de onestitate, în ambele sensuri.

Pacientul are tot dreptul să aștepte:

- respect – să nu fie tratat ca un deranj;

- explicații – ce i se întâmplă, ce urmează, ce înseamnă rezultatele;

- un minim de orientare în timp – „revin la dvs. în 15–20 de minute”, „rezultatul vine după ora X”;

- posibilitatea de a pune întrebări fără să fie umilit.

În același timp, trebuie să acceptăm că nu e realist să aștepți:

- ca asistenta să apară de fiecare dată în câteva zeci de secunde, indiferent ce altceva se întâmplă;

- ca medicul să poată sta 15–20 de minute la patul fiecăruia, într-o gardă cu zeci de pacienți;

- ca toate analizele și investigațiile să fie gata „acum”, într-un laborator care procesează probe pentru sute de oameni.

Când ceri imposibilul, nu repari sistemul. Doar îi rupi, în timp, pe cei de care vei avea nevoie și data viitoare.

Ce are sistemul de făcut – nu doar pacientul

Ar fi comod să spunem: „pacienții trebuie să aibă mai multă răbdare”. La fel de fals cm e și „personalul medical e de vină pentru tot”.

Sistemul, de la minister la ultimul manager, are obligația:

- să recunoască deschis realitatea cifrelor, nu să o cosmetizeze la conferințe de presă;

- să întărească medicina de familie și prevenția, ca să nu mai împingă reflex totul spre spitale și UPU;

- să investească în oameni, nu doar în ziduri și inaugurări cu panglică;

- să digitalizeze cu cap, astfel încât timpul medicului și al asistentei să meargă spre pacient, nu doar spre hârtie.

Iar echipele din spitale au, și ele, partea lor de responsabilitate:

- să comunice mai clar și mai omenește;

- să nu minimalizeze frica omului din față, chiar dacă pentru ei este „încă un caz”;

- să își protejeze propria demnitate, fără să cadă în cinism agresiv.

Nu putem cere pacientului să fie calm într-un sistem care îl tratează ca pe un număr de foaie. Dar nici nu putem schimba ceva real dacă fiecare intră în spital cu ideea: „Eu sunt centrul universului. Restul să se descurce.”

Un pact minim pentru cei doi metri din jurul nostru

Eu nu mai cred în soluții magice peste noapte. Am văzut prea multe planuri „de reformă” rămase pe hârtie și prea mulți oameni – pacienți și profesioniști – obosiți de promisiuni.

Cred însă în ceva mult mai modest și, în același timp, mult mai greu: schimbarea felului în care ne purtăm unii cu alții, în fiecare zi, în cei doi metri din jurul nostru.

Asta înseamnă, foarte concret:

- ca pacientul să pună întrebări ferme, dar civilizate;

- să își amintească, oricât de greu i-ar fi, că dincolo de ușă mai sunt și alți oameni în suferință;

- să coboare o idee dureroasă, dar sănătoasă:

„Nu sunt singurul, dar sunt important. Și pot colabora, nu doar pretinde.”

Și înseamnă, în același timp:

- ca medicul și asistenta să nu uite că, pentru omul din fața lor, această zi nu e „încă o tură”, ci probabil una dintre cele mai grele zile din viață;

- să își facă timp măcar pentru două fraze clare: „Acum sunt la o urgență, revin la dvs. imediat ce termin.” „Nu v-am uitat. Urmează să…”

Sistemul are limite reale. Le văd zilnic, în cifre, în organigrame și în ochii oamenilor care încearcă să le acopere. Dar, dincolo de toate acestea, mai este ceva ce nu ne poate lua nimeni: modul în care alegem să ne privim și să ne vorbim unii cu alții.

Nu ești singurul pacient din spital. Nu e nici medicul singurul vinovat pentru tot ce nu merge. Suntem toți prinși în aceeași poveste, cu toate limitele ei.

Iar de felul în care ne purtăm unii cu alții, în cei doi metri din jurul nostru - la pat, în cabinet, pe hol - depinde dacă ziua aceea va fi doar foarte grea sau va deveni de neuitat, în bine sau în rău.

De aici poate începe, foarte concret, vindecarea. Nu doar a oamenilor, ci și a sistemului.

Cu mult bine,
dr. Alin Cotfas

Cea mai grea boală a sistemului sanitar nu are cod de diagnostic. Se numește neîncredere.În ultimii ani am văzut aceeași...
05/12/2025

Cea mai grea boală a sistemului sanitar nu are cod de diagnostic.

Se numește neîncredere.

În ultimii ani am văzut aceeași întrebare revenind cu o încăpățânare aproape dureroasă: „Se mai poate construi încredere în spitalele din România?”

Răspunsul scurt? Dacă nu reușim, restul e degeaba.

E o întrebare simplă la suprafață, dar încărcată în profunzime. Pentru că, înainte de orice tehnologie, reformă legislativă sau plan strategic, sistemul sanitar funcționează pe un singur combustibil: încrederea dintre oameni. Dacă ea lipsește, toate celelalte se prăbușesc ca o schelă veche lăsată în bătaia vântului.

Când ea dispare, totul devine o tranzacție rece.

Pacientul devine „cazul din salonul 5”, iar medicul devine „ăla care n-are timp”.

Și nu, încrederea nu dispare într-o zi. Se erodează încet, strat cu strat, în tăceri prea lungi, în explicații întârziate, în pacienți care pleacă acasă fără să înțeleagă ce li s-a întâmplat, în medici presați de birocrație și lipsă de timp, în manageri sufocați de regulamente care se bat cap în cap.

Nu există un „vinovat unic.” Aici intrăm toți la aceeași masă..

Cifrele ne dau o palmă grea: doar 24% dintre români spun că au încredere în spitalele publice. Dar atenție la paradox: 67% dintre pacienți spun că principala lor nemulțumire NU este actul medical în sine, ci faptul că nu li se comunică uman. În oglindă, peste 40% dintre medici recunosc că nu reușesc să comunice eficient cu pacienții tocmai din lipsa timpului necesar.

Cifrele acestea spun un adevăr greu: nu suntem divizați de intenții, ci de felul în care reușim, sau nu, să ne întâlnim ca oameni.

Asta înseamnă că nu bisturiul ne desparte, ci cuvintele nespuse.

Mai putem repara ceva? DA. Dar nu prin proiecte faraonice, ci prin disciplina normalității. Încrederea se reface milimetru cu milimetru, prin gesturi mici care nu apar la știri. Dar tot așa, încet, consecvent – încrederea se poate reconstrui. Și nu prin gesturi spectaculoase, ci prin normalitate. Prin lucruri mici, repetate, făcute bine. Prin atenția care se vede, chiar și atunci când nu e anunțată pe Facebook.

Eu am văzut spitale unde schimbarea a început cu o ușă care se deschidea către pacienți, cu o explicație dată pe un ton calm, cu o echipă care a înțeles că performanța nu înseamnă doar intervenția perfectă, ci și modul în care îl faci pe om să se simtă în siguranță.

Am văzut medici care au înțeles că a te așeza pe marginea patului pacientului, preț de 2 minute, face mai mult decât orice tratament scump. Am văzut asistente pentru care o mână strânsă nu e în fișa postului, ci în fișa de om.

Am văzut medicii din toate generațiile aducând alt tip de energie, sinceră și nerăbdătoare, am văzut asistente pentru care empatia nu era un capitol de bifat, ci o prelungire naturală a profesiei.

Și am văzut manageri care au ales să nu mai împingă problemele sub preș.
Toate astea nu se văd în știri, dar ele există. Sunt discrete, dar reale. Sunt suficiente ca să nu cazi în cinism.

Încrederea, în orice relație, inclusiv în relația pacient–sistem, se clădește pe trei lucruri: transparență, consecvență, respect.

Transparență în decizii și în comunicare.(să spui adevărul, chiar și când e greu).

Consecvență între ce spui și ce faci. (să faci ce zici că faci, zi de zi).

Respect pentru suferință, pentru timp, pentru profesie, pentru limitele fiecăruia.(pentru suferința celui din pijama, dar și pentru efortul celui în halat).

Pacientul are nevoie să știe că e văzut ca un om, nu ca o problemă de rezolvat.
Iar medicul are nevoie să știe că nu e singur într-un sistem care îl macină.

Managerul are nevoie să știe că poate construi, nu doar să stingă sau să aprindă incendii.

Iar noi toți avem nevoie să vedem că în spatele halatelor există oameni care, la rândul lor, așteaptă încredere ca să poată oferi încredere.

Mai putem construi încredere în sistemul sanitar?

Da.

Dar nu ca un proiect cu termen limită, ci ca o disciplină zilnică.
Nu ca un slogan, ci ca o practică făcută cu răbdare și bun-simț.
Nu ca un ideal, ci ca o responsabilitate împărtășită.

Încrederea nu e un lux al sistemelor bogate. E însăși fundația lor.

Dacă vrem să ne facem bine, ca societate – trebuie să începem cu exact ce ne lipsește cel mai mult: să ne privim din nou ca oameni.

De aici începe vindecarea reală.

Cu speranță și mult bine,

dr. Alin Cotfas

Cei doi metri în care se schimbă lumeaUneori, cea mai mare schimbare începe cu o liniște micăTrăim într-un peisaj public...
02/12/2025

Cei doi metri în care se schimbă lumea

Uneori, cea mai mare schimbare începe cu o liniște mică

Trăim într-un peisaj public plin de zgomot: scandaluri, acuzații, „breaking news”, vinovați livrați la minut. Toată lumea vorbește despre România, mai ales atunci când e ceva de pus la zid.

Astăzi nu vreau să vorbesc despre România în ansamblu.
Vreau să vorbesc despre noi – oamenii care o ținem în picioare în zile obișnuite, nu doar în sărbători.

Trăim într-o lume grăbită, obosită, în care fiecare trage de noi: pacienți, colegi, șefi, rude, știri, probleme. Și totuși, în toată agitația asta, am observat ceva simplu:
viața nu se schimbă în momente spectaculoase, ci în deciziile mărunte pe care le iei atunci când nu te vede nimeni.

Când alegi să fii corect, chiar dacă e mai ușor să nu fii.
Când pui o întrebare bună în locul unei judecăți rapide.
Când îți faci treaba bine, chiar dacă nu te filmează nimeni.
Când îți păstrezi demnitatea într-un sistem care nu îți oferă întotdeauna motive.

Asta înseamnă, de fapt, să trăiești cu sens.

De câțiva ani îmi petrec viața printre spitale, pacienți, echipe medicale, documente, indicatori și povești care nu ajung niciodată pe prima pagină. Am văzut România din holuri care nu apar în reclame, din situații la limită, din secții cu lumina stinsă, din birouri în care deciziile mici fac diferențe mari.

Și, oricât de mult am învățat despre sisteme, cifre, protocoale și reglementări, cel mai mult m-au învățat oamenii.

Pe tăcute.

De la pacientul care își strânge halatul la piept și așteaptă o veste bună.
De la asistenta care rămâne peste program fără să o vadă nimeni.
De la medicul care își duce grija acasă și nu spune nimănui cât îl costă emoțional ziua aceea.
De la managerul care încearcă să țină un echilibru imposibil între bani, limitări și nevoile reale ale oamenilor.

Așa am descoperit ceva ce nu ți se spune în nicio școală de management:

Lumea nu se schimbă în momente mari, ci în raza ta de doi metri.
În ceea ce poți atinge cu mâna.
În ceea ce decide caracterul tău, nu contextul.

Am înțeles asta în spitale, dar am început să o văd peste tot: în casă, în trafic, în modul în care vorbim unii cu alții, în felul în care alegem să ne implicăm sau să ne retragem.

Și poate că este momentul să o spun limpede:

Nu trăim o criză de inteligență.
Nu ducem lipsă de profesioniști.
Nu suntem o țară condamnată la stagnare.

Trăim, mai degrabă, o criză de oameni care să-și facă treaba bine, constant, în liniște, fără să caute aplauze.
Și totuși, fix acești oameni sunt peste tot. Doar că nu fac zgomot.

I-am întâlnit în aproape fiecare spital prin care am trecut.
Unii au treizeci de ani de experiență, alții abia au început.
Unii sunt obosiți, alții sunt revoltați, mulți sunt nedreptățiți.

Dar toți, absolut toți, au un lucru în comun: refuză să coboare ștacheta.

Refuză să devină cinici.
Refuză să creadă că „nu mai are rost”.
Refuză să renunțe la omenie, chiar dacă sistemul nu le-o răsplătește.

Ei țin România în picioare.

Nu discursurile.
Nu reformele care se schimbă la fiecare an electoral.
Nu strategiile scrise departe de realitate.

Ci oamenii aceștia, nefilmați, nevăzuți, neaplaudați.

Nu scriu textul acesta ca să dau lecții nimănui, ci ca să-mi aduc aminte și mie de cei doi metri ai mei.

Și poate că mesajul meu de azi e simplu, dar necesar:

Nu trebuie să schimbi lumea ca să faci binele.
E suficient să schimbi ceva în raza ta de doi metri.
În fiecare zi. Cu calm. Cu seriozitate. Cu suflet.

Dacă fiecare dintre noi ar îmbunătăți „cei doi metri” ai săi – familia, echipa, secția, cartierul, felul în care vorbește, felul în care decide – România ar arăta complet diferit în câțiva ani.
Fără revoluții. Fără zgomot. Fără promisiuni goale.

Doar cu oameni care știu să fie puțin mai buni decât ieri.

Niciodată nu mi-am propus să idealizez România.
Dar nici nu pot să o condamn când îi văd oamenii care încă trag, zi de zi, fără să ceară nimic înapoi.

Pentru că, oricât de grea e realitatea, adevărul e acesta:

România nu e doar statistici, scandaluri sau probleme.
România este suma gesturilor mici făcute de oameni mari.

Și dacă textul acesta ajunge la cineva care simte că nu mai poate, îi spun atât:

Mai ia o zi.
Mai fă un pas.
Mai schimbă ceva în cei doi metri ai tăi.

Cineva, undeva, va simți diferența. Și nu o vei ști niciodată – dar va conta.

Așa se schimbă lumea.
Nu în fața camerelor.
Ci în locurile în care încă mai există liniște, responsabilitate și omenie.

Cu mult bine,
dr. Alin Cotfas

25/11/2025

Bolile rare: când cei puțini ne arată cât valorează, de fapt, fiecare om

Cei care nu cer nimic, dar au nevoie de tot. Un articol despre maturitate, normalitate și cât ne costă să fim oameni.

La invitația doamnei Profesor dr. Maria Puiu, am participat recent la o conferință dedicată bolilor rare. Mi-au trebuit câteva zile până să pot scrie despre ea. Nu pentru că nu s-ar fi înțeles ce s-a spus acolo, ci pentru că ceea ce am trăit a fost mai mult decât „încă un eveniment”: a fost o oglindă a sistemului nostru și a felului în care privim viața.

A fost una dintre acele întâlniri care te obligă să taci un pic înainte să poți vorbi.

La un moment dat, în timp ce urmăream o prezentare tehnică, m-a lovit un gând simplu:
în spatele fiecărui grafic e un copil care întreabă „ce facem acum?” și un părinte care încearcă să nu se clatine.
Atunci am înțeles: tot ce se discută aici nu e despre cifre, ci despre oameni.

Nu vreau să povestesc despre program sau cei prezenți acolo.
Vreau să vorbesc despre ceea ce spun bolile rare despre noi – ca oameni, ca profesioniști și ca sistem.
Despre felul în care îi vedem pe cei puțini la număr, dar esențiali pentru a ști cât valorează, de fapt, fiecare om.

Ce înseamnă „boală rară”, pe românește

Pentru cine nu trăiește în sistemul sanitar, expresia poate părea abstractă.

Pentru cei atinși de ea, înseamnă concret:

- diagnostice care vin greu, după ani de incertitudine;

- puțini specialiști care cunosc bine boala;

- tratamente greu de accesat sau foarte costisitoare;

- proceduri gândite pentru cazuri obișnuite, nu pentru excepții;

- familii care ajung să învețe medicină de nevoie.

Pe hârtie sunt „puțini”.
În realitate, fiecare dintre ei este o lume întreagă: părinți, bunici, frați, prieteni care învață să trăiască cu ceea ce nu au cerut.

Ce s-a văzut limpede în conferință
Pe scenă erau specialiști.
În sală erau profesioniști din sistem.
În vocea asociațiilor se auzeau pacienții.

Și, din tot ce s-a discutat, trei adevăruri au rămas puternice.

1. Avem oameni extraordinari. Nu avem încă structura necesară.

Există în România:
medici foarte bine pregătiți, inițiative locale, asociații care înțeleg profund realitatea pacienților.
Nu pornim de la zero.

Dar între ce știm și ce vine către pacient există încă o distanță prea mare.

2. Sistemul sanitar e construit pentru medie, nu pentru excepții.

Sistemul nostru este construit pentru „cazurile obișnuite”
Acolo unde traseul e clar pentru patologiile frecvente, în bolile rare apare haosul:

- reguli rigide pentru situații care cer flexibilitate;

- drumuri lungi între specialități care nu comunică între ele;

- diferențe mari între regiuni;

- responsabilitate diluată între multe instituții.

Bolile rare arată exact ce scârțâie într-un sistem: acolo unde e greu, se vede adevărul.

3. Nimeni nu cere privilegii. Se cere doar normalitate.

Mesajul asociațiilor de pacienți a fost limpede:
Nu cer să fie „în fața altora”.
Nu cer tratament special.
Cer altceva, mult mai simplu:

- un traseu clar,

- un om de contact,

- continuitate,

- explicații,

- respect.

Lucruri pe care oricare dintre noi le-ar cere, în aceeași situație.

Ce înseamnă pentru pacienți și familiile lor

Dacă trăiești cu o boală rară, tu sau cineva drag, merită spus clar:

- nu ești o povară,

- nu ceri prea mult când ceri claritate,

- nu e rușinos să ai nevoie de ajutor,

- nu e un moft să vrei normalitate.

Conferința a arătat că există medici, specialiști și asociații care încearcă să pună cap la cap bucățile acestui puzzle complicat și să construiască poduri acolo unde sistemul a ridicat ziduri.
Nu e totul așezat cm trebuie, dar nici vid nu e. Există oameni care nu renunță. Iar cât timp îi avem, nimic nu este pierdut.

Ce înseamnă pentru profesioniștii din Sănătate

Bolile rare nu sunt doar „cazuri dificile”. Bolile rare sunt un test discret, dar neiertător:

- vedem omul sau vedem doar formularul?

- avem curajul să spunem „nu știu, dar mă interesez”?

- colaborăm sau lucrăm fiecare pe insulița lui?

- explicăm cu răbdare sau presupunem că „știe pacientul”?

Uneori, diferența dintre rătăcire și speranță e un singur gest:
un telefon dat la timp, o recomandare clară, un coleg dintr-un centru de expertiză contactat în aceeași zi.

Profesioniștii nu pot schimba singuri sistemul.

Dar pot schimba complet modul în care un om trăiește boala, iar asta contează enorm.

Ce ar trebui să înțeleagă decidenții

Bolile rare nu sunt capitolul de la finalul unei strategii.
Sunt începutul.

Pentru că adevărul e acesta:
dacă poți avea grijă de cei puțini, ești cu adevărat pregătit pentru cei mulți.

De aici trebuie să pornim:

1. Registru unic național pentru bolile rare

Astăzi nu avem unul.
Deci nu știm: câți pacienți reali există, unde sunt, ce tratamente primesc, ce resurse trebuie planificate.
Fără date, planificarea e doar noroc.

2. Protocoale simple, clare și aplicabile

Medicul din prima linie trebuie să știe exact ce are de făcut când suspectează o boală rară.

3. O rețea funcțională de centre regionale și naționale de expertiză pentru bolile rare

Nu doar centre declarate, ci centre cu activitate reală, echipe stabile, finanțare predictibilă și trasee clare pentru pacienți.
Aceste centre trebuie conectate între ele, să colaboreze în mod organizat și să funcționeze ca o rețea, nu ca puncte izolate în sistem.

4. Conectare reală la Rețelele Europene de Referință (ERN - European Reference Networks)

Bolile rare nu au granițe. Nici soluțiile nu ar trebui să aibă. Bolile rare nu pot fi tratate la periferia Europei.
Integrarea centrelor românești în ERN înseamnă acces la expertiză europeană, opinii multidisciplinare, ghiduri actualizate și un progres al îngrijirii în pas cu Uniunea Europeană.
Fără această conectare, pacienții noștri rămân cu mult în urma standardelor europene.
E nevoie de colaborare, schimb de date, bune practici, standarde comune.

Nu cerem lux.
Cerem normalitate.
Asta e diferența între „sistem” și sistem sănătos.

O propoziție care strânge tot articolul la un loc

Bolile rare ne obligă să răspundem la întrebarea fundamentală: ce înseamnă, de fapt, să fim oameni unii pentru alții?

Răspunsul la această întrebare construiește sau dezmembrează un sistem.

Viitorul nu vine singur
Și totuși, există speranță.
O speranță matură, nu naivă.
Pentru că în sală, în vocile specialiștilor și ale asociațiilor, s-a simțit un adevăr important:

avem cu cine construi.
Acum trebuie să avem și cum.

Viitorul nu vine singur.

Dar poate fi construit pas cu pas dacă vedem clar, lucrăm împreună și punem oamenii, nu procedurile, în centru.

Gândul cu care aș vrea să rămânem

Pentru oamenii de rând:
oricine poate ajunge, într-o zi, în postura acestor familii. A înțelege asta e începutul solidarității. Înseamnă deja să fii mai bun.

Pentru pacienți și familii:
nu renunțați. Nu cereți prea mult. Cereți ce vi se cuvine.

Pentru profesioniști:
continuați să colaborați. Un drum greu devine cu totul altceva atunci când este împărțit. Colaborarea voastră poate salva vieți și poate da speranță acolo unde pare să nu mai fie.

Pentru decidenți:
registrul unic național, protocoalele clare și centrele conectate la Europa nu sunt un moft. Sunt obligația unui sistem matur.

Bolile pot fi rare.
Oamenii, nu.

Iar felul în care avem grijă de cei puțini spune, mai cinstit decât orice discurs, cine suntem ca sistem și ca țară.

Cu mult bine,

dr. Alin Cotfas

Address

Strada Liviu Rebreanu, Nr. 35
Targu-Mures
547365

Opening Hours

Monday 08:00 - 16:00
Tuesday 08:00 - 16:00
Wednesday 08:00 - 16:00
Thursday 08:00 - 16:00
Friday 08:00 - 16:00

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when HealthCare Management Solutions posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to HealthCare Management Solutions:

Share

Share on Facebook Share on Twitter Share on LinkedIn
Share on Pinterest Share on Reddit Share via Email
Share on WhatsApp Share on Instagram Share on Telegram