What are the opening hours?

Monday 08:00 - 16:00 Tuesday 08:00 - 16:00 Wednesday 08:00 - 16:00 Thursday 08:00 - 16:00 Friday 08:00 - 16:00

HealthCare Management Solutions, Strada Liviu Rebreanu, nr. 35, Targu-Mures (2025)

Healthcare Management Solutions SRL nu a apărut dintr-un plan de business, ci din ani de mers prin spitalele din toată țara și din nevoia de a înțelege, pe bune, cm arată sistemul medical românesc din interior. A crescut din date adunate la firul ierbii, din analize, interpretări și, mai ales, din discuții sincere cu medici, asistente, directori, oameni din administrație și pacienți care, de multe ori, nu înțeleg ce li se întâmplă. Din tot acest amestec de realitate am învățat să punem lucrurile în context și să oferim soluții practice, care chiar pot fi aplicate și dau rezultate.

În spatele numelui este un om: Alin Cotfas, medic specializat în managementul serviciilor de sănătate. Am intrat în peste o sută de spitale din țară, de toate tipurile – municipale, județene, clinice, monoprofil, viitoare spitale regionale. Le cunosc nu doar din indicatori și rapoarte, ci și din realitatea lor de zi cu zi: ture întinse, lipsă de personal, secții supraaglomerate, documente fără sens pentru oameni, dar și multă bună-credință și muncă făcută în condiții grele. Cu Healthcare Management Solutions SRL încercăm să facem un lucru aparent simplu, dar esențial:
să aducem ordine, logică și bun-simț acolo unde, de cele mai multe ori, sunt haos, presiune și oboseală. Ce înseamnă asta, concret:

-ajutăm spitalele să-și citească corect cifrele, nu doar să le raporteze – DRG, indicatori, costuri, WISN, structuri de personal – și să le transforme în decizii mai bune, nu în tabele uitate într-un sertar;

-sprijinim echipele în acreditare și calitate, cu proceduri și fluxuri care pot fi puse în practică în viața de zi cu zi, nu doar arătate frumos în dosare la control;

-lucrăm cu managementul, șefii de secție și personalul medical ca să înțeleagă sensul din spatele cerințelor administrative – nu doar să audă „așa trebuie”, ci să știe de ce li se cere ceva și ce riscuri evită;

-traducem limbajul birocratic și tehnic al sistemului într-o formă pe care o poate înțelege orice om de bună-credință dintr-un spital normal, astfel încât să știe ce are de făcut, nu doar ce scrie în regulament. Experiența mea nu înseamnă doar proiecte făcute direct în spitale, ci și implicare în zona de politici publice și strategii naționale. Am lucrat, ca partener, alături de Institutul Național de Management al Serviciilor de Sănătate și de Ministerul Sănătății la proiecte care schimbă regulile jocului:

-metodologia de implementare a ICD-11 în România, un pas important pentru alinierea la standardele OMS;

-reformarea finanțării prin DRG și formarea personalului care se ocupă de codificare și raportare în spitale;

-analiza, planificarea și strategia de resurse umane pentru viitoarele spitale regionale, adică la felul în care vor arăta echipele medicale în următorii ani. Toate acestea fac ca astăzi să văd sistemul din două direcții: și de sus, de la nivel de strategie și finanțare, și de jos, de la patul pacientului. Știu și cm „ar trebui să fie”, și cm este, de fapt, în realitatea de zi cu zi. Această pagină este locul în care adun toate aceste perspective. Aici găsiți articolele, analizele și explicațiile mele despre sistemul medical – scrise sincer, pe înțelesul tuturor, pentru profesioniști și pentru pacienți deopotrivă. Misiunea Healthcare Management Solutions SRL nu este să vindem iluzii sau „pachete perfecte”, ci să fim un partener onest pentru spitale și pentru oamenii care lucrează în ele. Să spunem lucrurilor pe nume, să explicăm până se înțelege, să propunem soluții realiste și să rămânem aproape pe tot parcursul schimbării, nu doar la începutul proiectului. Promitem seriozitate, respect față de oameni și muncă făcută cu responsabilitate – pentru ca spitalele să funcționeze un pic mai bine mâine decât au făcut-o ieri, iar pacienții și profesioniștii să nu mai simtă că sunt singuri într-un sistem pe care nu îl înțelege nimeni. Dacă simți că spitalul tău are nevoie de cineva care să vină, să vadă, să înțeleagă și să ajute cu soluții aplicate, nu cu fraze frumoase, aici mă găsești. Restul îl construim împreună.

02/12/2025

Cei doi metri în care se schimbă lumea

Uneori, cea mai mare schimbare începe cu o liniște mică

Trăim într-un peisaj public plin de zgomot: scandaluri, acuzații, „breaking news”, vinovați livrați la minut. Toată lumea vorbește despre România, mai ales atunci când e ceva de pus la zid.

Astăzi nu vreau să vorbesc despre România în ansamblu.
Vreau să vorbesc despre noi – oamenii care o ținem în picioare în zile obișnuite, nu doar în sărbători.

Trăim într-o lume grăbită, obosită, în care fiecare trage de noi: pacienți, colegi, șefi, rude, știri, probleme. Și totuși, în toată agitația asta, am observat ceva simplu:
viața nu se schimbă în momente spectaculoase, ci în deciziile mărunte pe care le iei atunci când nu te vede nimeni.

Când alegi să fii corect, chiar dacă e mai ușor să nu fii.
Când pui o întrebare bună în locul unei judecăți rapide.
Când îți faci treaba bine, chiar dacă nu te filmează nimeni.
Când îți păstrezi demnitatea într-un sistem care nu îți oferă întotdeauna motive.

Asta înseamnă, de fapt, să trăiești cu sens.

De câțiva ani îmi petrec viața printre spitale, pacienți, echipe medicale, documente, indicatori și povești care nu ajung niciodată pe prima pagină. Am văzut România din holuri care nu apar în reclame, din situații la limită, din secții cu lumina stinsă, din birouri în care deciziile mici fac diferențe mari.

Și, oricât de mult am învățat despre sisteme, cifre, protocoale și reglementări, cel mai mult m-au învățat oamenii.

Pe tăcute.

De la pacientul care își strânge halatul la piept și așteaptă o veste bună.
De la asistenta care rămâne peste program fără să o vadă nimeni.
De la medicul care își duce grija acasă și nu spune nimănui cât îl costă emoțional ziua aceea.
De la managerul care încearcă să țină un echilibru imposibil între bani, limitări și nevoile reale ale oamenilor.

Așa am descoperit ceva ce nu ți se spune în nicio școală de management:

Lumea nu se schimbă în momente mari, ci în raza ta de doi metri.
În ceea ce poți atinge cu mâna.
În ceea ce decide caracterul tău, nu contextul.

Am înțeles asta în spitale, dar am început să o văd peste tot: în casă, în trafic, în modul în care vorbim unii cu alții, în felul în care alegem să ne implicăm sau să ne retragem.

Și poate că este momentul să o spun limpede:

Nu trăim o criză de inteligență.
Nu ducem lipsă de profesioniști.
Nu suntem o țară condamnată la stagnare.

Trăim, mai degrabă, o criză de oameni care să-și facă treaba bine, constant, în liniște, fără să caute aplauze.
Și totuși, fix acești oameni sunt peste tot. Doar că nu fac zgomot.

I-am întâlnit în aproape fiecare spital prin care am trecut.
Unii au treizeci de ani de experiență, alții abia au început.
Unii sunt obosiți, alții sunt revoltați, mulți sunt nedreptățiți.

Dar toți, absolut toți, au un lucru în comun: refuză să coboare ștacheta.

Refuză să devină cinici.
Refuză să creadă că „nu mai are rost”.
Refuză să renunțe la omenie, chiar dacă sistemul nu le-o răsplătește.

Ei țin România în picioare.

Nu discursurile.
Nu reformele care se schimbă la fiecare an electoral.
Nu strategiile scrise departe de realitate.

Ci oamenii aceștia, nefilmați, nevăzuți, neaplaudați.

Nu scriu textul acesta ca să dau lecții nimănui, ci ca să-mi aduc aminte și mie de cei doi metri ai mei.

Și poate că mesajul meu de azi e simplu, dar necesar:

Nu trebuie să schimbi lumea ca să faci binele.
E suficient să schimbi ceva în raza ta de doi metri.
În fiecare zi. Cu calm. Cu seriozitate. Cu suflet.

Dacă fiecare dintre noi ar îmbunătăți „cei doi metri” ai săi – familia, echipa, secția, cartierul, felul în care vorbește, felul în care decide – România ar arăta complet diferit în câțiva ani.
Fără revoluții. Fără zgomot. Fără promisiuni goale.

Doar cu oameni care știu să fie puțin mai buni decât ieri.

Niciodată nu mi-am propus să idealizez România.
Dar nici nu pot să o condamn când îi văd oamenii care încă trag, zi de zi, fără să ceară nimic înapoi.

Pentru că, oricât de grea e realitatea, adevărul e acesta:

România nu e doar statistici, scandaluri sau probleme.
România este suma gesturilor mici făcute de oameni mari.

Și dacă textul acesta ajunge la cineva care simte că nu mai poate, îi spun atât:

Mai ia o zi.
Mai fă un pas.
Mai schimbă ceva în cei doi metri ai tăi.

Cineva, undeva, va simți diferența. Și nu o vei ști niciodată – dar va conta.

Așa se schimbă lumea.
Nu în fața camerelor.
Ci în locurile în care încă mai există liniște, responsabilitate și omenie.

Cu mult bine,
dr. Alin Cotfas

25/11/2025

Bolile rare: când cei puțini ne arată cât valorează, de fapt, fiecare om

Cei care nu cer nimic, dar au nevoie de tot. Un articol despre maturitate, normalitate și cât ne costă să fim oameni.

La invitația doamnei Profesor dr. Maria Puiu, am participat recent la o conferință dedicată bolilor rare. Mi-au trebuit câteva zile până să pot scrie despre ea. Nu pentru că nu s-ar fi înțeles ce s-a spus acolo, ci pentru că ceea ce am trăit a fost mai mult decât „încă un eveniment”: a fost o oglindă a sistemului nostru și a felului în care privim viața.

A fost una dintre acele întâlniri care te obligă să taci un pic înainte să poți vorbi.

La un moment dat, în timp ce urmăream o prezentare tehnică, m-a lovit un gând simplu:
în spatele fiecărui grafic e un copil care întreabă „ce facem acum?” și un părinte care încearcă să nu se clatine.
Atunci am înțeles: tot ce se discută aici nu e despre cifre, ci despre oameni.

Nu vreau să povestesc despre program sau cei prezenți acolo.
Vreau să vorbesc despre ceea ce spun bolile rare despre noi – ca oameni, ca profesioniști și ca sistem.
Despre felul în care îi vedem pe cei puțini la număr, dar esențiali pentru a ști cât valorează, de fapt, fiecare om.

Ce înseamnă „boală rară”, pe românește

Pentru cine nu trăiește în sistemul sanitar, expresia poate părea abstractă.

Pentru cei atinși de ea, înseamnă concret:

- diagnostice care vin greu, după ani de incertitudine;

- puțini specialiști care cunosc bine boala;

- tratamente greu de accesat sau foarte costisitoare;

- proceduri gândite pentru cazuri obișnuite, nu pentru excepții;

- familii care ajung să învețe medicină de nevoie.

Pe hârtie sunt „puțini”.
În realitate, fiecare dintre ei este o lume întreagă: părinți, bunici, frați, prieteni care învață să trăiască cu ceea ce nu au cerut.

Ce s-a văzut limpede în conferință
Pe scenă erau specialiști.
În sală erau profesioniști din sistem.
În vocea asociațiilor se auzeau pacienții.

Și, din tot ce s-a discutat, trei adevăruri au rămas puternice.

1. Avem oameni extraordinari. Nu avem încă structura necesară.

Există în România:
medici foarte bine pregătiți, inițiative locale, asociații care înțeleg profund realitatea pacienților.
Nu pornim de la zero.

Dar între ce știm și ce vine către pacient există încă o distanță prea mare.

2. Sistemul sanitar e construit pentru medie, nu pentru excepții.

Sistemul nostru este construit pentru „cazurile obișnuite”
Acolo unde traseul e clar pentru patologiile frecvente, în bolile rare apare haosul:

- reguli rigide pentru situații care cer flexibilitate;

- drumuri lungi între specialități care nu comunică între ele;

- diferențe mari între regiuni;

- responsabilitate diluată între multe instituții.

Bolile rare arată exact ce scârțâie într-un sistem: acolo unde e greu, se vede adevărul.

3. Nimeni nu cere privilegii. Se cere doar normalitate.

Mesajul asociațiilor de pacienți a fost limpede:
Nu cer să fie „în fața altora”.
Nu cer tratament special.
Cer altceva, mult mai simplu:

- un traseu clar,

- un om de contact,

- continuitate,

- explicații,

- respect.

Lucruri pe care oricare dintre noi le-ar cere, în aceeași situație.

Ce înseamnă pentru pacienți și familiile lor

Dacă trăiești cu o boală rară, tu sau cineva drag, merită spus clar:

- nu ești o povară,

- nu ceri prea mult când ceri claritate,

- nu e rușinos să ai nevoie de ajutor,

- nu e un moft să vrei normalitate.

Conferința a arătat că există medici, specialiști și asociații care încearcă să pună cap la cap bucățile acestui puzzle complicat și să construiască poduri acolo unde sistemul a ridicat ziduri.
Nu e totul așezat cm trebuie, dar nici vid nu e. Există oameni care nu renunță. Iar cât timp îi avem, nimic nu este pierdut.

Ce înseamnă pentru profesioniștii din Sănătate

Bolile rare nu sunt doar „cazuri dificile”. Bolile rare sunt un test discret, dar neiertător:

- vedem omul sau vedem doar formularul?

- avem curajul să spunem „nu știu, dar mă interesez”?

- colaborăm sau lucrăm fiecare pe insulița lui?

- explicăm cu răbdare sau presupunem că „știe pacientul”?

Uneori, diferența dintre rătăcire și speranță e un singur gest:
un telefon dat la timp, o recomandare clară, un coleg dintr-un centru de expertiză contactat în aceeași zi.

Profesioniștii nu pot schimba singuri sistemul.

Dar pot schimba complet modul în care un om trăiește boala, iar asta contează enorm.

Ce ar trebui să înțeleagă decidenții

Bolile rare nu sunt capitolul de la finalul unei strategii.
Sunt începutul.

Pentru că adevărul e acesta:
dacă poți avea grijă de cei puțini, ești cu adevărat pregătit pentru cei mulți.

De aici trebuie să pornim:

1. Registru unic național pentru bolile rare

Astăzi nu avem unul.
Deci nu știm: câți pacienți reali există, unde sunt, ce tratamente primesc, ce resurse trebuie planificate.
Fără date, planificarea e doar noroc.

2. Protocoale simple, clare și aplicabile

Medicul din prima linie trebuie să știe exact ce are de făcut când suspectează o boală rară.

3. O rețea funcțională de centre regionale și naționale de expertiză pentru bolile rare

Nu doar centre declarate, ci centre cu activitate reală, echipe stabile, finanțare predictibilă și trasee clare pentru pacienți.
Aceste centre trebuie conectate între ele, să colaboreze în mod organizat și să funcționeze ca o rețea, nu ca puncte izolate în sistem.

4. Conectare reală la Rețelele Europene de Referință (ERN - European Reference Networks)

Bolile rare nu au granițe. Nici soluțiile nu ar trebui să aibă. Bolile rare nu pot fi tratate la periferia Europei.
Integrarea centrelor românești în ERN înseamnă acces la expertiză europeană, opinii multidisciplinare, ghiduri actualizate și un progres al îngrijirii în pas cu Uniunea Europeană.
Fără această conectare, pacienții noștri rămân cu mult în urma standardelor europene.
E nevoie de colaborare, schimb de date, bune practici, standarde comune.

Nu cerem lux.
Cerem normalitate.
Asta e diferența între „sistem” și sistem sănătos.

O propoziție care strânge tot articolul la un loc

Bolile rare ne obligă să răspundem la întrebarea fundamentală: ce înseamnă, de fapt, să fim oameni unii pentru alții?

Răspunsul la această întrebare construiește sau dezmembrează un sistem.

Viitorul nu vine singur
Și totuși, există speranță.
O speranță matură, nu naivă.
Pentru că în sală, în vocile specialiștilor și ale asociațiilor, s-a simțit un adevăr important:

avem cu cine construi.
Acum trebuie să avem și cum.

Viitorul nu vine singur.

Dar poate fi construit pas cu pas dacă vedem clar, lucrăm împreună și punem oamenii, nu procedurile, în centru.

Gândul cu care aș vrea să rămânem

Pentru oamenii de rând:
oricine poate ajunge, într-o zi, în postura acestor familii. A înțelege asta e începutul solidarității. Înseamnă deja să fii mai bun.

Pentru pacienți și familii:
nu renunțați. Nu cereți prea mult. Cereți ce vi se cuvine.

Pentru profesioniști:
continuați să colaborați. Un drum greu devine cu totul altceva atunci când este împărțit. Colaborarea voastră poate salva vieți și poate da speranță acolo unde pare să nu mai fie.

Pentru decidenți:
registrul unic național, protocoalele clare și centrele conectate la Europa nu sunt un moft. Sunt obligația unui sistem matur.

Bolile pot fi rare.
Oamenii, nu.

Iar felul în care avem grijă de cei puțini spune, mai cinstit decât orice discurs, cine suntem ca sistem și ca țară.

Cu mult bine,

dr. Alin Cotfas

18/11/2025

Respect pentru medici

Un studiu cât o oglindă pusă în fața sistemului: o generație crescută cu capul plecat, o generație care nu mai acceptă să fie carne de tun și o șansă rară să ne așezăm, în sfârșit, la aceeași masă.

Zilele acestea, dr. Andrei Baciu a prezentat public un studiu important despre tinerii medici, probabil cel mai serios din ultimii ani. Peste 4.200 de studenți și rezidenți, din toate centrele universitare mari și din străinătate, au spus, în sfârșit, cm văd ei sistemul în care abia intră.

Dincolo de cifre, eu am citit acest studiu cu ochii unui om care a văzut, în ultimii ani, „pe viu” sistemul din toate colțurile lui. Ca medic, ca om care lucrează în management, calitate, finanțare, resurse umane. Ca unul prins undeva între generații: destul de „vechi” ca să înțeleg cm a fost, destul de „nou” ca să înțeleg de ce cei tineri nu mai acceptă ce am acceptat noi.

Și simt nevoia să pun în cuvinte ceva simplu: nu este un studiu doar despre ei. Este și despre noi. Despre felul în care ne uităm unii la alții peste patul de spital.

Studiul acesta vorbește despre frică (gărzi neplătite, decizii…), despre îndoială (aproape jumătate dintre rezidenți nu au încredere în calitatea pregătirii lor) și despre lipsa unui orizont clar (aproximativ 70% dintre studenții care iau în calcul plecarea nu văd aici o carieră solidă). Pornind de la aceste cifre, încerc să pun în cuvinte ce văd, de ani de zile, prin spitale: o ruptură între generații care nu trebuie să devină război. Studiul acesta nu este un rechizitoriu împotriva cuiva, ci o oglindă în care putem alege să ne uităm sau să întoarcem capul.

Nu descriu un spital sau o secție anume, ci o realitate pe care am întâlnit-o, în forme diferite, în multe locuri din țară.

Generația „capul plecat”: medicii care au crescut în lipsuri
Generațiile vechi de medici au fost crescute într-un sistem în care:

nu se întreba „de ce?”,
nu se refuza garda,
nu se comentau condițiile,
nu se punea problema de „burnout”.

Era o lume în care se lucra cu ce era, se improviza, se „descurca”. Salariile erau mici, recunoașterea publică era amestecată cu frică și cu ideea că „statul îți dă, statul îți ia”. Datoria față de pacient și rușinea de a pleca din țară țineau oamenii ancorați aici, cu prețul propriei sănătăți.

Mulți dintre medicii „vechi” pe care îi cunosc au dus în spate secții întregi, cu personal puțin, fără aparatură suficientă, cu gărzi nesfârșite. Au făcut asta ani la rând, fără să se plângă public, fără postări, fără studii sociologice. Plata reală a fost în infarctele lor, în divorțurile lor, în oboseala care se vede pe fața lor și acum.

Nu cred că marea majoritate a lor au vrut să perpetueze conștient abuzurile. Au făcut ce au știut mai bine, într-un sistem în care «așa se face» părea singura variantă posibilă.

Când o asemenea generație aude că tinerii nu mai acceptă gărzi neplătite, că își pun problema calității pregătirii, că vor condiții decente, reacția instinctivă e uneori:
„Noi cm am putut? De ce ei nu mai pot?”

Răspunsul, cred, este altul: nu pentru că sunt mai slabi. Ci pentru că lumea în care trăim nu mai acceptă să înghită la nesfârșit ce am înghițit noi.

Generația care nu mai acceptă să fie carne de tun
Tinerii din studiu spun câteva lucruri foarte clare.

Peste 80% se tem să refuze gărzi neplătite. Aproape jumătate dintre rezidenți nu au încredere în calitatea pregătirii lor. Aproximativ 70% dintre studenții care se gândesc să plece nu văd în România o carieră solidă. Iar dacă i-ai întreba ce i-ar face să rămână, ți-ar răspunde simplu: condiții normale, bani previzibili, zero presiuni „pe sub masă”.

Acești tineri au crescut în altă lume decât generațiile vechi.

Au văzut spitale din Vest, au făcut stagii afară, vorbesc limbi străine, au prieteni plecați, știu ce înseamnă un program respectat, o gardă plătită, un șef care nu țipă și nu umilește. Nu mai cred în „așa e peste tot”. Pentru că au văzut că nu e.

Și aici e una dintre rupturi: generațiile vechi au simțit că nu au avut de ales. Generațiile noi știu că au. Nu pentru că sunt mai comozi, ci pentru că lumea în care trăiesc le oferă mai multe uși.

Nu mai poți spune unui rezident de 2025: „Taci și înghite, și noi am făcut la fel”, într-o lume în care el poate oricând deschide un site cu locuri de muncă în Germania, Franța, Scandinavia și poate compara, în timp real, ce îl așteaptă aici și ce îl așteaptă dincolo.

Ce spune, de fapt, studiul acesta, dincolo de procente
Dacă dăm la o parte cifrele și terminologia, mesajul studiului e aproape copilăresc de clar:

„Noi, medicii tineri, am vrea să rămânem.
Dar nu vrem să rămânem în orice condiții.
Vrem să știm că munca noastră e plătită corect, că ne formăm bine, că avem un viitor aici.”

Atât.

Din ce văd prin spitale, cei mai mulți nu visează la vile cu piscine și mașini de lux. Visează la ceva infinit mai modest și mai greu de obținut: să poată munci omenește, să doarmă din când în când, să nu fie obligați să mintă, să nu trăiască din frică și compromis, să nu-și piardă sufletul pe drum.

Nu vor medalii. Vor să nu fie tratați ca și cm ar fi reci, leneși sau „fără vocație” doar pentru că refuză să mai accepte abuzuri pe care generațiile vechi le-au considerat inevitabile.

Între „pe vremea mea” și „nu mai vreau așa”: puntea care lipsește
De fapt, nu avem un război între generații.
Avem o lipsă de punte între ele.

Generația veche are o experiență uriașă, o rezistență incredibilă la stres, o capacitate de a se descurca în haos. Dar poartă și un bagaj greu de furie, dezamăgire și oboseală. Generația nouă are energie, idei, curaj, acces la alt tip de informație. Dar are și o intoleranță sănătoasă la nedreptăți, la „lasă, că merge și așa”.

Dacă le lăsăm să se privească urât, să se ironizeze reciproc, să se judece permanent – pierdem toți.

Când un medic cu 30 de ani de experiență le spune celor tineri: „Să vedeți cm era în 2000, acum e lux” – are dreptate din perspectiva lui.
Când un rezident îi răspunde: „Nu e normal nici ce trăim acum, doar pentru că odată a fost și mai rău” – are dreptate din perspectiva lui.

Studiul acesta poate fi scânteia unei lupte între generații. Sau poate fi începutul unei conversații oneste:

„Noi, cei vechi, am dus un sistem strâmb cât am putut. Voi, cei tineri, nu mai acceptați strâmbul. Hai să vedem cm îl îndreptăm împreună.”

Cum va fi, dacă nu schimbăm nimic
Nu cred în catastrofisme ieftine. Dar cred în consecințe.

Dacă, după acest studiu, spunem doar „interesant, mergem mai departe”, în 10–15 ani vom avea mai puțini medici, mai obosiți, mai cinici, mai împinși spre privat sau spre plecare definitivă.

Vom avea spitale noi, cu pereți frumoși, dar cu goluri mari în schema de personal. Vom avea pacienți și mai nemulțumiți și medici și mai defensivi. Vom avea un sistem care se va întreba, fals mirat: „Cum de nu mai avem oameni?”

Și vom ști, în sinea noastră, răspunsul: i-am pierdut puțin câte puțin, gardă după gardă, umilință după umilință, promisiune nerespectată după promisiune nerespectată.

Cum ar putea fi, dacă luăm acest studiu în serios
Nu avem nevoie de miracole. Avem nevoie de decență.

Să acceptăm, ca generații vechi, că multe dintre lucrurile „pe care le-am îndurat și noi” nu erau normale nici atunci, nici acum.
Să acceptăm, ca generații noi, că nu toți cei vechi sunt dușmani, că mulți au plătit scump pentru ca ei să poată măcar să pună problema altfel.

Să facem, la rece, câțiva pași simpli:

muncă plătită pentru munca depusă,
gărzi numărate și respectate,
rezidențiat în care chiar înveți,
concursuri în care contează ce știi, nu pe cine știi,
secții în care nu mai e rușinos să spui „nu e în regulă ce se întâmplă aici”.

Știu cm sună. Simplu și greu. Dar alt drum nu există.

În loc de final
Studiul „Respect pentru medicii tineri” nu e doar meritul celor care l-au inițiat și l-au scris. E meritul celor 4.200 de oameni care au avut curajul să spună adevărul, uneori împotriva reflexelor cu care au fost crescuți.

Generațiile vechi au ținut sistemul în viață în condiții în care mulți alții ar fi plecat de mult.
Generațiile noi pot, dacă le lăsăm, să-l ducă mai sus decât am îndrăznit noi să ne imaginăm.

Dar pentru asta trebuie să ieșim din logica „noi versus ei” și să intrăm, în sfârșit, în logica „noi pentru ei și ei pentru noi”.

Dacă reușim, studiul acesta nu va rămâne doar un PDF circulat câteva zile pe rețele. Va fi momentul în care o țară întreagă a recunoscut că medicii tineri nu sunt problema, ci șansa. Și că respectul pentru ei nu se scrie doar în titlul unui document, ci în fiecare gardă, în fiecare decizie și în fiecare fel în care alegem, de acum înainte, să ne privim unii pe alții în ochi.

Pentru cei care vor să vadă toate datele, studiul complet poate fi consultat în comentarii.

Cu mult bine,

dr. Alin Cotfas

14/11/2025

„Adormiți-mă, să nu simt nimic.”

Când frica de durere devine mai riscantă decât durerea

În tot mai multe cabinete din România se aude aceeași frază:

„Doctore, adormiți-mă, să nu simt nimic.”

Nu scriu despre un caz anume și nu judec dosare penale.
Din respect pentru cei care au pierdut pe cineva, vorbesc despre fenomen, nu despre o tragedie anume.

Se spune la stomatologie, la gastroscopii și alte endoscopii, la mici intervenții chirurgicale, la proceduri estetice.
Uneori, chiar la lucruri care se pot face foarte bine cu anestezie locală și un pic de răbdare.

De partea cealaltă, reclamele curg liniștitor:

„fără durere”,
„sub sedare”,
„somn scurt, te trezești cu zâmbetul pe buze”.

Cerere este. Ofertă este.
Problema e alta:

Anestezia nu este un pachet de confort. Este un act medical serios.

Și când o tratăm doar ca pe un serviciu în plus „ca să fie mai bine”, începem să ne jucăm cu o limită foarte periculoasă.

De ce am ajuns să nu mai acceptăm niciun disconfort
Nu ne place durerea. E omenesc.
Dar, în ultimii ani, s-a întâmplat ceva în plus:

vrem totul repede, într-o singură ședință;

vrem zero disconfort, indiferent de preț;

venim cu traume din vechiul sistem („cum era la dentist pe vremuri”) și vrem exact invers: „să nu știu, să nu simt nimic”;

iar o parte din sistem a răspuns cu marketing, nu cu explicații.

În loc să reparăm relația dintre pacient și medicină, am împins totul spre:

„Nu mă interesează ce faceți, doar adormiți-mă.”

Aici se rupe echilibrul.

Ce este, de fapt, sedarea
Fără jargon:

Sedarea și anestezia înseamnă că intervenim direct asupra:

creierului,

respirației,

tensiunii arteriale,

ritmului cardiac.

Nu e un „somn normal”, nu e un buton de mute pe durere.
Chiar și o „sedare ușoară” poate:

încetini respirația,

scădea tensiunea,

diminua reflexele de protecție.

De aceea, o sedare serioasă ar trebui să însemne automat:

medic anestezist,

monitorizare continuă,

oxigen, aparate de ventilație, defibrilator,

echipă pregătită pentru urgențe.

Majoritatea procedurilor decurg bine când aceste condiții sunt respectate.
Dar tocmai pentru că riscul nu este niciodată zero, sedarea nu are voie să fie tratată ca „extra opțiune de confort”.

Nu demonizăm sedarea. Demonizăm banalizarea ei.
Fără sedare și anestezie, multe intervenții ar fi imposibile sau inumane.
La unii pacienți, sedarea este singura cale realistă.
La unii copii, la persoane cu dizabilități sau patologii complexe – este absolut justificată.

Mesajul NU este „nu mai faceți sedare”.

Mesajul este:

să nu o cerem reflex,

să nu o oferim ca produs de marketing,

să nu o facem oriunde, oricui, oricum.

Tragediile pe care le-am văzut în ultima perioadă – inclusiv cazuri de oameni (și copii) care nu s-au mai trezit după „o procedură simplă, sub sedare” – nu apar din senin.
Ele sunt vârful unui aisberg numit banalizarea anesteziei.

Trei adevăruri pe care ar trebui să le știe orice om
1. Anestezia nu este „dreptul de a nu simți nimic”
Este un instrument medical puternic, care trebuie folosit atunci când:

chiar e nevoie,

nu există alternativă mai sigură,

beneficiul depășește clar riscul.

„Mi-e frică, nu vreau să simt nimic” este omenesc.
Dar, singur, nu este indicație pentru sedare profundă sau anestezie generală.

2. Locul contează la fel de mult ca omul
Nu e totuna:

o procedură sub sedare într-un spital cu ATI la câțiva pași,

și aceeași procedură într-un cabinet frumos, dar fără infrastructură reală de urgență.

Decorul, fotoliile din recepție și cafeaua bună nu salvează vieți.
Aparatura și echipele pregătite – da.

3. Uneori, un pic de disconfort înseamnă un risc mai mic
Nu dă bine în broșuri, dar este adevărul:
în multe situații, varianta mai sigură este:

anestezie locală,

procedură împărțită în mai multe ședințe,

pauze, explicații, adaptare la pacient.

Poate fi neplăcut.
Dar este, de multe ori, mai sigur decât „hai să te adormim și să terminăm totul odată”.

Cinci întrebări simple înainte să accepți sedare/anestezie
Dacă vrei să rămână ceva practic din textul acesta, să fie asta.
Înainte să spui „da” unei sedări sau anestezii, întreabă:

De ce recomandați sedare/anestezie în cazul meu?
– E o necesitate medicală sau doar o variantă mai comodă?

Există alternative mai simple sau mai sigure?
– Mai multe ședințe? Doar anestezie locală?

Unde se face procedura?
– Există dotări reale de urgență sau doar „o trusă în dulap”?

Cine mă adoarme / cine îl adoarme pe copilul meu?
– Este medic anestezist? Are experiență în astfel de cazuri?

Ce se întâmplă dacă ceva merge prost în primele minute?
– Cine intervine? Unde e cea mai apropiată ATI?

Un medic serios nu se va supăra pe aceste întrebări.
Le va considera un semn de maturitate, nu o ofensă.

Ce avem de făcut ca sistem
Nu e doar problema pacientului și a medicului din cabinet.
Este și o problemă de sistem:

reguli mai clare pentru sedările/anesteziile făcute în afara spitalelor;

criterii stricte de dotare și personal;

raportarea și analiza serioasă a incidentelor, nu ascunderea lor;

controale reale, nu doar pe hârtie.

Dacă statul nu reglementează serios sedarea în afara spitalelor, își asumă, de fapt, să joace la ruletă cu viața oamenilor.

Nu putem opri oamenii să ceară sedare.
Dar putem – și trebuie – să o împiedicăm să fie oferită oriunde, oricui, fără filtre de siguranță.

Fraza pe care aș vrea să o ținem minte
Dacă textul acesta va rămâne, cândva, ca punct de referință, mi-aș dori să fie măcar pentru ideea asta:

Mai bine să spui: „a fost neplăcut, dar am fost în siguranță”,
decât să riști o procedură perfect „fără durere”, dar cu un preț prea mare.

Nu îți spun să refuzi sedarea sau anestezia.
Îți spun doar să nu le ceri pe pilot automat.

Să întrebi.
Să cântărești.
Să alegi, împreună cu medicul, nu doar ce e mai comod, ci ce e mai sigur.

Dacă reușim, ca societate, să schimbăm reflexul de la
„adormiți-mă, să nu simt nimic”
la
„explicați-mi, ca să înțeleg ce e mai bine pentru mine”,

atunci fiecare dintre noi va fi deja un pic mai în siguranță.
Iar tragediile legate de „proceduri banale, sub sedare” vor fi, în timp, tot mai rare.

Cu mult bine,

dr. Alin Cotfas

11/11/2025

Foaia de observație – cartea de vizită a profesiei

De ce documentația corectă salvează vieți, apără echipe și reconstruiește încrederea

Adevărul unui spital nu se vede în declarații, ci în FOCG. O foaie completată corect e dovada că medicina are conștiință: oferă continuitate pacientului, protecție echipei și respect profesiei. Când e bine făcută, nu mai e „hârtie”. E grijă în formă scrisă.

Lucrez în sistemul medical de foarte mulți ani. Din 2016 citesc și corectez, cu regularitate în auditurile clinice pe care le efectuez la spitalele din țară, foile de observație și documentele din jurul lor.

Am învățat simplu: acolo unde documentarea e clară și cronologică, există ordine, siguranță și încredere. Acolo unde „scriem după”, hazardul crește, chiar dacă intențiile sunt bune. Foaia de observație clinică generală (FOCG) nu e un formular: e locul unde știința, etica, legea și finanțarea se întâlnesc într-un caz real.

Unde se vede adevărul

O FOCG bună se citește fără explicații suplimentare. Se vede de ce pacientul a ajuns, ce ai găsit la examenul clinic, ce ai bănuit, cm ai verificat, ce decizii ai luat și cm a evoluat. Ordinea contează. Data, ora și semnătura nu sunt „formate”, sunt repere clinice. Când un rezultat devine disponibil, se consemnează momentul; altfel, nu se poate justifica decizia luată la ora T. Iar când apar informații noi, nu rescrii trecutul: faci addendum, cu dată, oră, semnătură și motiv.

„Nu perfecțiunea ne apără, ci coerența scrisă la timp.”

De ce scrisul este parte din actul medical

Scrisul medical nu fură timp de la pacient; îi dă siguranță. Fără urme, tura următoare reia cazul de la zero. Fără oră la rezultate, deciziile par arbitrare. Fără consimțământ real, se pierde încrederea. Fără externare clară, continuitatea se rupe. Documentarea corectă nu este apărare împotriva pacientului, ci dovada grijii pentru el.

O documentație care „se ține singură”

La internare, este nevoie să reiasă motivul real al prezentării și ipotezele de lucru pe care le urmărești în primele ore. Examenul clinic notează ce găsești și ce excluzi în acel moment. Dacă o investigație nu poate fi făcută atunci, scrii de ce și ce alternativă alegi până la reevaluare.

Pe parcurs, evoluțiile sunt scurte, dar logice: ce s-a schimbat față de ieri, ce decizie ai luat azi și ce urmărești ca să o validezi. Consulturile au sens doar dacă răspund unei întrebări clinice concrete; se notează ora cererii și ora răspunsului, iar concluzia intră în planul de îngrijire.

La externare, scrisoarea traduce spitalizarea în pași clari: diagnostic final, ce s-a făcut, răspunsul la tratament, medicația cu doze și durate, semne de alarmă și când revine pacientul.

Documentele din jurul foii

Consimțământul informat este o conversație consemnată: procedura sau intervenția, riscurile relevante, alternativele reale, cine a informat și când.

La minori, semnează reprezentantul legal; în urgențe, se notează temeiul intervenției. Condica de medicamente și foaia de tratament sunt dovada execuției: prescrierea motivată aparține medicului, administrarea cu oră, cale și semnătură aparține asistentului; la materiale și dispozitive rămân lotul și seria.

Rezultatele paraclinice nu se „lipesc”, se interpretează, cu momentul validării. Acolo se vede dacă deciziile au fost luate cu informația disponibilă la timp, nu retrospectiv.

Etica dintre colegi, văzută de la patul bolnavului

Există un obicei păgubos: unii medici deschid o epicriză, își dau ochii peste cap și, în fața pacientului, întreabă teatral: „Cine v‑a lucrat aici?”. De parcă nu ar vedea semnătura și parafa de pe externare.

Asta nu e spirit critic; e lipsă de profesionalism și adesea de etică. O a doua opinie se oferă cu rigoare și respect: notezi ce ai găsit, ce propui și de ce. Iar discuțiile despre calitatea documentației sau a actului medical se poartă între profesioniști, nu pe umerii pacientului.

„Cum vorbim despre munca altuia în fața pacientului spune, de fapt, cine suntem.”

Roluri clare, lanț sigur

Foaia e o lucrare colectivă.

Medicul documentează gândirea clinică: ipoteze, decizii, limite și reevaluări.

Asistentul documentează execuția: parametri, administrări, reacții, educația făcută pacientului.

Infirmierul și îngrijitorul consemnează îngrijirile de bază și circuitul pacientului.

Farmacia, laboratorul, imagistica și registratura lasă urme în condici, rapoarte și loguri validate.

Managerul și biroul de calitate asigură formulare actualizate, versiuni unice, arhivare la termen, integritate în sistemul informatic și un singur canal de comunicare cu familia în cazurile sensibile. Când fiecare își lasă urmele la locul lui, dosarul „se apără” singur.

Digitalul ca aliat

Sistemul informatic trebuie să lucreze pentru oameni: câmpuri obligatorii pentru elementele critice, alerte simple la omisiuni, jurnal de acces, semnătură electronică și blocarea editărilor retroactive. Integrarea cu laboratoarele și imagistica (prin rezultate validate, nu imagini „moarte”) taie din erori și din „arheologia” dosarului. DES (Dosarul Electronic de Sănătate) nu înlocuiește FOCG, o completează: aduce trasabilitate și acces pacientului la propriile date.

Când vine controlul (sau IML), faptele calmează frica

Instituțiile de control și medicina legală citesc fapte, nu intenții. O documentație cronologică, cu decizii explicate și rezultate marcate în timp, transformă ancheta într-o clarificare tehnică.

Addendum‑ul este singura formă corectă de completare ulterioară; rescrierea retroactivă subminează tot. Atenție mare la corecturi și ștersături, FOCG este un instrument medico-legal.

Nu perfecțiunea ne apără, ci transparența.

Pentru pacienți, pe scurt

O documentație bună este un semn de respect: înseamnă că cineva a fost atent și a lăsat urme clare. Păstrați scrisoarea medicală de externare și, când aveți nelămuriri, cereți explicații pe românește.

Aveți dreptul la copii ale documentelor medicale în termenul legal; păstrarea lor vă ajută la următoarele consulturi. Când reveniți după luni sau ani, un dosar clar îl ajută pe medic să reia cazul în câteva minute, fără să vă chinuie cu întrebări pe care le-ați mai răspuns.

Pentru profesioniști – „Minimum zilnic”:

Dată, oră, semnătură la fiecare intrare. Ipoteză + motiv + decizie + ce urmăresc pentru a valida. Rezultate cu ora validării. Addendum, nu rescriere. Externare executabilă. Atât. Restul e stil.

Pentru manageri:

Calitatea documentației este un indicator cinstit al calității spitalului. Merită investiția în formulare clare, în timp protejat pentru documentarea cazurilor grele, în audituri interne scurte și consecvente și în sisteme informatice care previn omisiunile. O singură voce desemnată pentru comunicarea cu familia în cazurile sensibile reduce conflictele și rupe cercul fricii.

Ce rămâne după noi

Într-o zi, altcineva va deschide o foaie pe care ai completat‑o. Te va cunoaște din ceea ce ai scris. O foaie corectă e cartea ta de vizită: pentru pacient, pentru colegi, pentru sistem.

Nu este birocrație. Este demnitate profesională în stare pură. Să lăsăm urme care ne reprezintă: clare, cronologice, semnate. Restul este zgomot.

Cu mult bine,

dr. Alin Cotfas

Address

Strada Liviu Rebreanu, Nr. 35
Targu-Mures
547365

Opening Hours

Monday	08:00 - 16:00
Tuesday	08:00 - 16:00
Wednesday	08:00 - 16:00
Thursday	08:00 - 16:00
Friday	08:00 - 16:00

Website

http://www.managementsolution.ro/

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when HealthCare Management Solutions posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to HealthCare Management Solutions:

HealthCare Management Solutions