What are the opening hours?

Monday 08:00 - 16:00 Tuesday 08:00 - 16:00 Wednesday 08:00 - 16:00 Thursday 08:00 - 16:00 Friday 08:00 - 16:00

HealthCare Management Solutions

Home
Romania
Targu-Mures
HealthCare Management Solutions

Reformăm. Optimizăm. Construim viitor. Cu Healthcare Management Solutions SRL, spitalele nu doar se adaptează vremurilor – ci evoluează, construiesc și inspiră.

Healthcare Management Solutions SRL accelerează performanța și sustenabilitatea spitalelor din România prin soluții avansate de optimizare financiară, operațională și strategică. Cu peste un deceniu de experiență în colaborarea cu spitale publice și private, echipa noastră contribuie activ la reformarea sistemului sanitar românesc. Ne specializăm în obținerea acreditărilor de top pentru unități sanitare de toate categoriile, în realizarea de analize cost-eficiente, precum și în consolidarea indicatorilor de calitate și eficiență clinică. Soluțiile noastre sunt personalizate, construite pe o înțelegere profundă a dinamicii sistemului de sănătate și a nevoilor fiecărui tip de spital – de la unități monospecialitate la spitale clinice universitare. Experiența noastră se bazează nu doar pe intervenții punctuale în spitale, ci și pe contribuții majore la nivel de politici publice și strategii naționale. Fondatorul companiei a fost partener activ al Institutului Național de Management al Serviciilor de Sănătate și al Ministerului Sănătății în proiecte-cheie pentru viitorul sistemului sanitar:

Elaborarea metodologiei de implementare a ICD-11 în România, un pas esențial în alinierea la standardele OMS;

Reformarea finanțării spitalelor prin DRG, inclusiv instruirea cadrelor medicale și administrative în utilizarea corectă a clasificărilor și a codificării medicale;

Contribuția la Strategia Națională de Resurse Umane pentru Spitalele Regionale, pentru o abordare sustenabilă a deficitului de personal și dezvoltarea carierelor în domeniul medical. Misiunea noastră este să transformăm provocările din sectorul sanitar în oportunități de performanță, să susținem spitalele în procesul de maturizare managerială, și să asigurăm un viitor sustenabil pentru serviciile medicale din România.

30/10/2025

Când justiția intră în gardă

Despre vină, neputință și tăcerea care ne îmbolnăvește pe toți

Sunt medic.
Și de fiecare dată când citesc un comunicat care începe cu „au fost reținuți doi medici”, simt că se rupe ceva în mine.
Nu pentru că vreau să iau partea cuiva, ci pentru că știu cm arată sistemul în care trăim — dinăuntru. Unde, de prea multe ori, vinovăția unui om se amestecă cu vinovăția unui sistem întreg.

Zilele acestea, Parchetul de pe lângă Tribunalul București a anunțat reținerea a doi medici de la Spitalul „Bagdasar-Arseni”, acuzați de ucidere din culpă, fals intelectual și fals material. Potrivit anchetei, un pacient ars nu ar fi fost evaluat complet la internare, iar leziuni profunde, localizate posterior, nu ar fi fost observate și tratate. Se cercetează și completări ulterioare în documentele medicale.

Faptele sunt extrem de grave. Dar mai grav e contextul care le face posibile — același în care lucrează zilnic mii de oameni care încearcă, cm pot, să țină în viață un sistem obosit.

Când medicina se face cu improvizații

Sunt spitale în care medicina nu se mai face după protocoale, ci după ce există în dulapul de medicamente.
Când lipsește banalul ser, când nu ai pansamente, droguri pentru anestezie sau antibiotice uzuale, improvizația devine rutină.
Unii medici și asistente cumpără din buzunarul lor. Alții trimit aparținătorii să aducă ce e nevoie.

Cine nu știe sistemul din interior ar zice că e neglijență.

Adevărul e altul: e supraviețire profesională într-un haos birocratic, într-un sistem care cere totul și oferă puțin. Cine lucrează în spitale știe: de multe ori nu vindeci, ci improvizezi cu speranță.
Asta nu scuză nimic. Explică doar de ce „perfectul” devine imposibil când lucrezi fără resurse.

Când frustrarea ajunge la limită

Medicii și asistentele sunt interfața sistemului. Ei sunt primii care aud injurii, care primesc reproșurile, care sunt acuzați pentru orice merge prost, chiar și atunci când vina e în altă parte.
În ultimii ani, mulți colegi au îndurat agresiuni verbale și fizice din partea aparținătorilor și a pacienților. Te marchează. Și totuși, a doua zi te întorci la serviciu, pentru că cineva tot trebuie să fie acolo.

Dar și în interior, între colegi, e uneori un război tăcut. Locuri unde cine „sapă” pe altul scapă, unde se tace de frică, unde cel care raportează o problemă devine problema.
Frica de a fi „următorul” ține loc de colegialitate, iar tăcerea devine strategie de supraviețuire.

Când frica naște superficialitate

Frica de a greși a devenit protocol nescris. Mulți preferă să nu facă pentru că doar așa sunt siguri că nu greșesc.
Mai bine nu te implici, nu decizi, nu te expui. Se semnează prudent, se tratează minimal, se bifează formal.

La noi, lucrurile s-au inversat: cine se zbate, riscă. Cine încearcă, greșește. Cine tace, scapă.

Așa se naște o superficialitate defensivă care nu are legătură cu lenea, ci cu frica. Iar calitatea nu crește din frică. Crește din reguli clare și condiții corecte, pe care le putem construi împreună.

Când oboseala devine parte din viață

E greu să pleci acasă după o zi de muncă și să nu te gândești:
„Oare am completat toate hârtiile? Am scris tot ce trebuia? E totul în regulă dacă se întâmplă ceva?”
Gândurile astea ar trebui să fie despre pacienți, despre tratamente, despre soluții.
Dar în spitalul românesc, frica birocratică a înlocuit de multe ori reflecția profesională.

În tăcere, fiecare medic își pune aceeași întrebare: „Eu când urmez?”

Nu e un gând de vinovăție. E un amestec de teamă și neputință. Pentru că, într-un sistem în care toate greșelile sunt „ale omului”, și prea puține sunt „ale sistemului”, oricine poate fi următorul.

Când justiția ajunge înaintea adevărului

Legea trebuie să-și urmeze cursul. Dar ar trebui să o facă fără spectacol.
Un medic care a lucrat 31 de ore fără pauză nu e un infractor, dar nici un erou. E un om. Cu limite, cu frică, cu oboseală, prins într-un mecanism care l-a învățat că orice greșeală se plătește dublu.
Când vin anchetele, vin și frica, și tăcerea. Cei care vorbesc, pierd. Cei care tac, rezistă.
Și în tot acest cerc vicios, nu mai rămâne loc pentru adevăr.

Nu caut scuze. Caut soluții.

Nu discut spețe și persoane. Discut cm învățăm din fiecare caz ca să protejăm pacienții și echipele.
Trei lucruri simple pot face diferența:

1. Recomandare practică pentru echipe: nu sărim pașii. Anamneză → examen clinic obiectiv complet → investigații țintite → plan și re-evaluare. Fiecare verigă contează.

2. Stocuri la vedere, nu la ghicit. Când știi transparent ce lipsește și cm se redistribuie rapid, scad improvizațiile și crește siguranța.

3. Dialog onest, la timp. O informare zilnică, pe înțeles, dezamorsează conflicte și reduce agresivitatea în secții și între profesioniști.

Justiția trebuie să cerceteze.

Noi, cei din sistem, trebuie să spunem adevărul și să-l învățăm. Să facem diferența între greșeală și intenție, între epuizare și neglijență, între frică și nepăsare.

Pentru că da, în spitale se greșește. Dar și mai des se cedează — sub presiune, sub lipsuri, sub frică.
Iar dacă nu schimbăm asta, vom pierde nu doar medici, ci și sensul medicinei.

Cu mult bine,

Dr. Alin Cotfas

Notă de transparență: Nu comentez vinovății și nu apăr pe nimeni. Descriu realitatea din interiorul spitalelor și felul în care condițiile de lucru pot împinge oamenii în greșeli. Gândul meu se îndreaptă întâi către familie: orice pierdere cere adevăr, respect și măsuri care să prevină repetarea.
Opiniile îmi aparțin. Scopul acestui text este să descrie realitatea din interiorul spitalelor și să susțină măsuri care reduc riscul pentru pacienți și pentru echipe.

28/10/2025

Ce-ar fi dacă am vedea, cu adevărat, lupta nevăzută a celor din urgență?

Un articol sincer despre efort, erori, burnout și respect

Cine n-a trăit o noapte de gardă nu poate înțelege pe deplin ce înseamnă să fii medic sau asistent care asigură urgența. „Ați ales, v-ați asumat?” — se spune ușor. Dar realitatea e alta: nimeni nu alege să muncească, zi de zi, la limita epuizării, între zeci de cazuri non-urgente, în condiții adesea ostile. Nimeni nu alege să fie criticat și totuși lăsat fără protecție.

Sunt eroi?

Da — dar nu pentru că își doresc, ci pentru că deseori nu au alternativă.

„Urgență” nu înseamnă doar adrenalină, ci uzură, decizii luate în secunde și sacrificii pe care puțini le văd. Iar când peste 8 din 10 pacienți din UPU nu sunt cazuri cu risc vital, iar echipele rămân aceleași, surmenajul devine normă, nu excepție: din milioane de prezentări anuale, doar o fracțiune sunt cu adevărat critice, restul sunt oameni care n-au găsit altă ușă deschisă.

După patruzeci de „verzi”, fiecare „roșu” devine o cursă contra cronometru cu propriul tău corp. Erorile nu vin din lipsă de știință sau de bunăvoință; vin pentru că suntem oameni, nu roboți. Burnoutul nu apare pe fișe, dar se strecoară în fiecare decizie, în fiecare ezitare.

Nu există un singur vinovat. Există o barcă în care suntem toți. Și barca asta se ține pe linia de plutire numai dacă ne ținem unii pe alții. Știu că presiunea bugetară e reală; tocmai de aceea propun soluții cu cost moderat la intrare.

Când liniștea din camera de gardă devine prea grea

Nu dau nume, nu dau detalii. Spun doar atât: există nopți după care rămâne o liniște care apasă. O liniște din aceea în care îți spui că nu mai putem împinge oamenii la infinit, că eroismul nu poate fi politică publică, că sănătatea celor care salvează vieți trebuie protejată la fel de serios ca sănătatea celor salvați.

Înainte de orice: compasiune pentru familii și echipe. Apoi, datoria noastră — a tuturor — de a transforma compasiunea în schimbări reale: gărzi decente, echipe tampon, pauze adevărate, sprijin psihologic fără stigmat, rute reale în afara spitalului.

De ce se sparge totul în UPU

UPU e singura ușă mereu deschisă. Când orientarea lipsește, când nu prinzi programare la medicul de familie, când nu ai centru de primar deschis seara, tot ce se adună în comunitate se varsă în urgență.

În 2024, au fost peste 9,7 milioane de apeluri la 112; doar ~60% erau urgențe reale, iar restul necesitau alte tipuri de răspuns. În același an, UPU-urile au înregistrat peste 5,28 milioane de prezentări, iar aprox. 83% au fost încadrate la coduri verde/albastru/alb — cazuri fără pericol vital imediat.

Apoi a venit eliminarea calității de coasigurat (din 1 august 2025). Peste 600.000 de oameni au rămas fără asigurare, cu contribuții greu de susținut pe termen scurt. În locul unei tranziții bine ghidate, adresabilitatea către UPU a explodat: de pildă, în Botoșani, numărul prezentărilor a crescut cu ~50% într-o singură lună, iar echipele au rămas aceleași. Asta nu e „o problemă de management local”, ci semnul că presiunea socială s-a mutat pe linia întâi.

În tot acest timp, finanțarea sănătății a fost peticită: deficitul FNUASS s-a redus în 2024 mai ales prin creșteri de contribuții și subvenții publice, nu pentru că am redus necesarul de urgențe; în 2025, o parte din echilibrare vine prin redistribuiri și măsuri fiscale. Dacă măsurăm doar ce plătim după spital, nu ce prevenim înainte, vom continua să tratăm crize în loc să le evităm.

Ce avem de făcut concret, imediat

1. Nu mai cerem „perfecțiune” fără să oferim protecție. Avem nevoie de un pact simplu, orientat pe fapte:

2. Redirecționare 24/7: linie telefonică + aplicație de triere cu programare instant către medicina de familie/centre de primiri minore, pentru toate cazurile non-urgente.

3. Trasee rapide în UPU pentru codurile verde/albastru: flux separat, timp-țintă ≤ 60 de minute, ca să nu blocăm accesul la cazurile critice.

4. Centre de medicină primară cu program extins (seara & weekend), cu teleconsultații și investigații rapide; ele sunt amortizorul de șoc înainte de spital.

5. Gărzi decente, nu maratoane, și plată care reflectă riscul. Fără asta, e iluzoriu să cerem luciditate la nesfârșit.

6. Echipe tampon la vârf de activitate (de ex. 16:00–24:00) ca standard operațional.

7. Transparență: publicăm săptămânal timpii de așteptare pe coduri, rata de redirecționare reușită, gradul de încărcare UPU.

8. Comunicare umană și constantă cu populația: „Urgența este pentru viață-în-pericol. Pentru restul, vă ghidăm noi către ruta potrivită.”

Fără pacienți și fără profesioniști nu avem sistem

Pacienții nu vin la UPU de plăcere; vin când alte uși sunt închise. E treaba sistemului să le deschidă.
Profesioniștii care asigură urgențele nu cer tratament special; cer condiții sigure pentru a salva vieți. E treaba noastră, a tuturor, să le oferim.

Nu putem cere luciditate, empatie și rezistență la infinit dacă nu oferim:

- Gărzi decente, nu maratoane;

- Echipă suplimentară la vârf, ca nimeni să nu fie singur în foc;

- Plată care reflectă riscul și efortul;

- Sprijin psihologic fără stigmat;

- Respect real, dincolo de aplauze.

În loc de concluzie: un apel simplu

Schimbarea nu se face din spatele tastaturii, ci cu curaj, la fața locului.

Pacienților: întrebați-vă „E o urgență acum?” Dacă nu, folosiți rutele corecte — medicul de familie, centrele de permanență, ambulatoriile, telemedicina.

Colegilor: cereți condiții sigure și susțineți-vă unii pe alții. Nu normalizați epuizarea.

Decidenților: finanțați intrarea în sistem și protecția echipelor.

Din „judecată” nu se naște niciun pacient salvat. Din sprijin — da.

Cu mult bine,

dr. Alin Cotfas

07/10/2025

România medicală: de la insule la echipe

Un diagnostic onest și o cale simplă: fără punți între oameni și instituții, banii nu devin servicii, iar pacientul plătește nota

Avem profesioniști foarte buni. Avem spitale care s‑au modernizat. Avem și finanțări europene fără precedent. Totuși, rezultatul final nu e pe măsura efortului. Explicația nu stă (doar) în bani sau în tehnologie, ci în felul în care lucrăm împreună: un sistem care funcționează ca un arhipelag, cu insule ce comunică greu între ele. Într‑un asemenea peisaj, pacientul rămâne adesea la mijloc, iar investițiile ajung prea lent în viața de zi cu zi a oamenilor.

Văd zilnic individualism care obosește. Fiecare are dreptatea lui, bucata lui de adevăr, povara lui – uneori mai grea decât a celuilalt. Văd reguli pornite cândva cu intenții bune și ajunse să ne lege de mâini: parafe care nu ajută pacientul, formulare care nu ajută echipa, proceduri care nu ajută procesul. Văd oameni corecți, harnici, epuizați – și văd un sistem care pare în derivă tocmai pentru că nu are o direcție comună. Când nu avem busolă, căutăm vinovați. Iar când căutăm vinovați, nu mai căutăm soluții.

Sănătatea românească rămâne spital‑centrică, iar asistența medicală primară e subutilizată. Nu e o impresie subiectivă, ci concluzia profilului oficial al României din seria State of Health in the EU: pacienții ajung frecvent direct la spital și pentru probleme neurgente, pentru că primara nu coordonează suficient traseul, iar accesul perceput la specialiști se obține mai repede pe poarta spitalului. Efectul: fluxuri aglomerate, reinternări evitabile și trasee clinice fragmentate.

La nivel de sistem, imaginea se repetă la altă scară: proiecte mari blocate, licitații care se mișcă greu, jaloane care se amână. Consiliul Fiscal a arătat negru pe alb că, la 31 decembrie 2024, rata de absorbție efectivă a PNRR era sub 20% după eliminarea prefinanțărilor nevalidate – un indicator care explică de ce schimbarea din teren se vede greu, deși sumele par mari în comunicate.

Cauza principală nu e misterioasă: capacitate administrativă modestă și coordonare slabă între instituții. Raportul de țară al Comisiei Europene (2024) cere explicit „îmbunătățirea capacității administrative pentru o absorbție efectivă a granturilor RRF și a altor fonduri”. Altfel spus: fără oameni, procese și relații de lucru funcționale între ministere, CNAS, INSP, DSP‑uri, spitale și primării, proiectele rămân pe hârtie.

Aceeași linie apare în evaluările independente. Banca Mondială notează direct: „coordonarea slabă între instituții și lipsa alinierii dintre priorități și investiții subminează capacitatea României de a absorbi fonduri UE și de a livra servicii publice mai bune”. Cu alte cuvinte, fără punți între oameni și instituții, banii nu devin servicii.

Nu scriu rândurile acestea ca să mă plâng. Le scriu ca om care își iubește meseria și care știe, din teren, că se poate altfel. Am văzut locuri în care s-a ales să se lucreze împreună și s-a simțit imediat: pacientul nu mai e plimbat, externarea are sens, medicul de familie e sunat, asistenta e respectată, managerul conduce, nu doar aprobă. Nu e magie. E disciplină, încredere și curajul de a pune pe primul loc echipa, nu orgoliul.

Direcția nu se inventează într-o strategie; se clădește în gesturi mici, repetitive, verificabile. Dimineața, într-o secție care funcționează, oamenii se adună zece minute, își spun ce au de făcut, ce blocaje au, cine ajută pe cine. La prânz, predarea între ture e clară și la obiect – nu o formalitate în grabă. La externare, planul e pus pe hârtie și în telefon; medicul de familie știe ce urmează, iar pacientul pleacă acasă cu întrebările lămurite, nu cu o sacoșă de hârtii.

Știu și partea cealaltă. Am trăit zile în care fiecare își apără colțișorul, în care e mai ușor să spui „nu ține de noi” decât „hai să vedem cm facem”. Am trăit nopți în care oamenii buni au clacat pentru că sistemul i-a lăsat singuri. Din singurătatea asta profesională se nasc ironia, cinismul, resemnarea. Aici se rupe totul. Nu la bani, nu la tehnologie, nu la clădiri. Se rupe la relații: între medic și asistentă, între secții, între spital și medicul de familie, între spital și autorități. Când relațiile se rup, procedurile devin ziduri, nu poduri.

Îmi asum o opinie clară: cel mai mare pas înainte pe care îl putem face ca sistem este să ne reconectăm unii cu alții. Să punem pe masă aceeași hartă, aceleași cuvinte, aceleași așteptări. Să ne amintim că pacientul trece prin noi toți, nu prin fiecare separat. Să ieșim din reflexul de a demonstra cine are dreptate și să intrăm în reflexul de a livra împreună un rezultat.

Poate par cuvinte mari. În realitate, sunt lucruri mărunte și foarte concrete. În fiecare spital unde am văzut schimbare, începutul a fost la fel: s-a stabilit un ritm comun – scurt, ferm, zilnic; s-a făcut o predare corectă – scrisă și verbală; s-a pus un obiectiv comun la vedere – nu pentru control, ci pentru sens. Când ritmul, predarea și obiectivul apar, deriva dispare. Începi să simți cârma.

Rămân realist. Știu că sunt multe lucruri peste mâna noastră: legi contradictorii, finanțări insuficiente, avize blocate sau amânate, licitații care nu se mai sfârșesc. Dar știu și că avem foarte multe la îndemână: felul în care ne vorbim, felul în care ne facem treaba fiecare în colțișorul lui, felul în care cerem și oferim ajutor, felul în care ne ținem de cuvânt. Aici se vede profesionalismul. Aici se vede caracterul.

Nu cer nimănui imposibilul. Cer, în schimb, direcție. Direcția mea, spusă apăsat, e aceasta: pacientul în centru, echipa ca instrument, rezultatul ca măsură. Restul – hârtii, planuri, aplauze – valorează fix cât ne apropie sau ne îndepărtează de aceste trei repere. Dacă o regulă ne rupe echipa, trebuie schimbată. Dacă o procedură nu ajută pacientul, trebuie simplificată. Dacă o raportare nu produce acțiune, trebuie oprită. Asta înseamnă management adevărat: să scoți nisipul din roți, nu să dai vina pe drum.

Îmi iubesc colegii care trag fără să se vaite, asistentele care țin secția vie când e mai greu, brancardierii care fac în tăcere kilometri, secretarele care repară ziua cu un telefon, rezidenții care vor să învețe, managerii care întreabă: „Ce pot să fac pentru ca voi să lucrați mai ușor împreună?”. Îi respect pe toți, dar îi respect și mai mult pe cei care fac loc pentru ceilalți la masa deciziilor.

Dacă am un mesaj pentru fiecare om din sănătate, e acesta: nu suntem singuri. Oricât de greu ar fi, există cineva lângă noi care poate și vrea să ajute – dacă îl chemăm, dacă îl ascultăm, dacă îl recunoaștem. Să lăsăm o vreme orgoliile și micile noastre adevăruri și să construim unul mai mare, comun. Nu e ușor, dar e singura cale. Altfel, vom continua să găsim vinovați și să ratăm direcția.

Scriu cu sufletul pe masă, dar cu mintea rece: nu ne mai permitem luxul de a fi insule. Avem nevoie de poduri între profesii, între secții, între spitale și comunitate. Avem nevoie de un contract de echipă care să ne lege de ceea ce contează: pacientul, colegul, rezultatul. Avem nevoie de lideri care nu doar cer, ci servesc echipa. Avem nevoie de o cultură în care greșeala e reparată, nu ascunsă, iar reușita e împărțită, nu confiscată.

Sistemul a părut multă vreme în derivă. Eu, unul, aleg să văd țărmul. Și mai aleg ceva: să țin cârma împreună cu ceilalți, nu singur. Când ridici privirea din hârtii și te uiți la om, direcția apare. Când pui mâna pe telefon înainte să scrii o adresă, direcția se ține. Când predai corect și întrebi „cu ce te ajut?”, direcția se simte.

Asta e părerea mea, din ce am văzut și simțit. Nu e un reproș, e o chemare. Să facem echipă, pe bune. Să nu mai lăsăm regulile absurde să ne dezbine, nici oboseala să ne închidă. Să punem la loc legăturile dintre noi. Și, odată cu ele, să punem la loc sensul pentru care am ales medicina: să fim de folos oamenilor, împreună.

Ce punte ai construit azi, în locul tău?

Ce punte funcționează deja la voi și putem copia mâine?

Cu respect,
Dr. Alin Cotfas

30/09/2025

O țară sigură se construiește din gesturi mici

Stop. Reluăm corect: o scrisoare despre siguranță, fără vinovați

Siguranța nu începe cu tehnologia, ci cu o mână care se oprește 20 de secunde pentru celălalt.

Am văzut spitale noi și saloane vechi, profesioniști epuizați și familii care își trag aerul cu greu pe hol. Știu cm arată bucuria unei externări și știu liniștea grea care rămâne când simți că „puteam face ceva mai bine”.
De aceea îți scriu ca unui om drag: nu ne salvează miracolele, ci gesturile mici, făcute corect și la timp. Acele 20 de secunde care spun, fără cuvinte: „Îmi pasă de tine.”

De ce contează un gest mic

Ne place să credem că siguranța vine „de sus”: din legi, planuri, investiții. Toate sunt importante. Dar în fiecare salon adevărul e mai simplu:
o întrebare pusă la timp, un „stop, reluăm corect”, o mână spălată corect pot schimba totul.

Nu ne împiedică lipsa de știință, ci rușinea de a întreba, frica de a corecta și obiceiul de a ne grăbi. Cultura gesturilor mici le vindecă pe toate trei.

Mic protocol al normalității (de pus pe ușă)

Presupune bună-credință. Nu căutăm greșeala, căutăm protecția.

1. Întreabă cu grijă. „Vă rog, igiena mâinilor înainte de examinare?” – e un drept, nu o obrăznicie.

2. Răspunde cu respect. „Mulțumesc, aveți dreptate.” – nu e ofensă, e parteneriat.

3. Oprește și reia corect. Un minut de stânjeneală valorează cât o viață întreagă de regrete. Cultura avertizării și a corectării la timp trebuie să fie normalitate, nu rușine.

4. Fă gestul posibil. Dozator la doi pași de pat, materiale la îndemână, reguli vii.

5. Fii transparent. Vorbește deschis despre ce merge și ce nu. Transparența educă, nu învinovățește.

Roluri și punți (nu ziduri)

Știu presiunea din teren. Mesajul meu e despre protecție reciprocă, nu despre reproș.

Pacienți & aparținători. Aveți voie – și vă rog – să întrebați politicos. Întrebarea voastră protejează pe toată lumea. Dacă vă e greu, scrieți fraza pe un bilețel, lăsați-o pe noptieră. Mulțumiți când gestul e făcut. Asta e normalitatea într-un spital modern.

Asistente & medici. Știu ritmul, știu oboseala. Știu și pacea pe care o aduce gestul corect făcut de fiecare dată. Igiena e identitate profesională, nu formalitate.

Manageri & lideri. Nu cereți imposibilul fără sistem: dozatoare funcționale la doi pași, apă, prosoape, biocide avizate, trasee clare de curățenie și sterilizare, instruiri pe bune, feedback prietenos și indicatori la vedere.

Asta nu acuză pe nimeni – protejează pe toți.

Nu căutăm vinovați; căutăm colegi de echipă.

Mituri de oprit la sursă:

- „Port mănuși, deci e în regulă.” – Nu. Mănușa nu înlocuiește igiena.

- „Alcoolul omoară tot.” – Nu. Uneori e obligatorie apa și săpunul și curățenia mediului.

- „Știm că timpul e puțin, dar…” – 20 de secunde „pierdute” aici pot însemna zile câștigate cuiva drag.

- „Dacă întreb, supăr.” – Întrebarea spusă cu respect crește respectul, nu îl scade.

De ce acum?

Pentru că în zilele astea am văzut multe postări reci și vinovați „de serviciu”. Niciuna nu vindecă.
Vindecă doar cultura gesturilor mici: felul în care ne purtăm unii cu alții când nu ne vede nimeni.

Angajamentul meu – și al nostru

Îmi asum întâi pentru mine ceea ce invit pe alții să facă.

Astăzi aleg să opresc 20 de secunde pentru omul din fața mea.
Întreb fără rușine. Răspund fără orgoliu.
Mă opresc, respir, reiau corect.
Fac gestul posibil pentru ceilalți.
Vorbesc deschis despre ce avem de îmbunătățit.
Îmi amintesc că siguranța începe cu mine – și se răspândește la toți.

Dacă, după ce citești, un singur om întreabă, altul nu se supără, altul se oprește și reia corect, altul pune un dozator mai aproape, atunci România e deja mai sigură.

Nu pentru că suntem perfecți, ci pentru că alegem, împreună, să fim buni la lucrurile mici.

Cu grijă și respect,
dr. Alin Cotfas

23/09/2025

„Gratis” nu există în sănătate

Bonul pe care nu-l primești niciodată.

Cât costă o oră de sănătate în România?

Să fim sinceri: nimeni nu știe exact. Pacienții cred că „totul e gratis, doar plătesc mult pe lângă asigurare”, medicii spun că „nu se poate face performanță fără resurse”, iar managerii jonglează între deficit, controale și nervii tuturor.

Dar există o întrebare pe care nu o punem niciodată: unde e bonul real? Nu-l găsești la casierie, nici pe site-ul CNAS. Îl plătim cu toții, în fiecare zi – unii cu bani, alții cu nervi, cu timp pierdut și, prea des, cu mici sau mari compromisuri.

Mituri, plicuri și minute pierdute
Nu căutăm vinovați, ci ieșiri din cercul vicios.

Hai să nu ne ascundem după deget. În spitalul românesc, toată lumea știe regulile nescrise, dar nimeni nu le vrea afișate la avizier.

Da, încă există medici care condiționează actul medical. Sunt puțini, dar creează un efect disproporționat. Există și medici care n-au cerut niciodată nimic, dar primesc plicuri lăsate „preventiv” de pacienți convinși că altfel nu ajung „la bisturiu”. Există personal auxiliar pentru care o „atenție” e diferența între subzistență și supraviețuire.

Și mai există un păcat colectiv: ritualul „darului miresii”. Îl oferim uneori „să fim siguri”, alteori „ca să nu riscăm”. În realitate, știm că fiecare plic mută puțin câte puțin sănătatea noastră din zona dreptului firesc în zona norocului personal.

Ce nu se vede și nu se numără
O oră de sănătate nu înseamnă doar consultația sau operația. Înseamnă:

- zeci de oameni în mișcare sincronă,

- consumabile, aparate, curent, aer, sterilizare,

- mii de pagini de hârtii și raportări,

- nopți pierdute, salarii întârziate,

- nervi și burnout,

- proceduri făcute de zece ori, ca să fie „bine la control”.

E costul invizibil care nu apare pe nicio factură. Cel mai scump nu e pacientul grav, ci minutele și resursele pierdute cu programări ratate, internări inutile, analize făcute „ca să fie”, lipsă de comunicare, lipsă de reguli clare și, uneori, lipsă de demnitate.

Medicii și pacienții: aceeași baricadă, dar în tranșee diferite
Adevărul e că toți suntem victimele unui sistem opac.

Pacientul crede că dacă nu „unge”, nu e băgat în seamă.

Medicul trăiește cu frustrarea că salariul, oricât a crescut, nu acoperă nici pe departe cât cere sistemul de la el: 12 ore muncă, 6 ore birocrație, 2 ore pentru familie și somn pe apucate.

Personalul auxiliar știe că „atenția” e câteodată mai sigură decât fluturașul de salariu.

Managerul vede totul, dar e prins între legislație, controale și lipsa de oameni.

Dar și pacienții, și medicii, și asistentele vor același lucru: să știe pentru ce plătesc și să fie tratați corect.

De ce nu știm cât costă?
Pentru că nu măsurăm și nu spunem adevărul până la capăt.
Fără cifre clare pe oră de sală, pe zi de ATI, pe minut de UPU, schimbăm doar scuzele: „Nu avem bani”, „Așa se face”, „Nu e vina mea”. Iar în lipsa cifrelor, crește folclorul: „La privat e mai bine”, „La stat trebuie să dai”, „Doar relațiile contează”.

Fals! Avem nevoie de transparență reală și de reguli aplicate fără menajamente, dar și cu empatie.

Cum arată bonul real al unei ore de sănătate
Nu e doar bisturiu și consultație. Înseamnă oameni, utilități, consumabile, hârtii, logistică. Înseamnă timp și responsabilitate.

Bonul nu e o hârtie, e o metodă. Include:

Personal direct (medici, asistenți, instrumentari, brancardieri) – timp efectiv + pregătire + curățenie;

Consumabile (suturi, anestezice, medicamente, dispozitive de unică folosință);

Echipamente & amortizare (bloc operator, anestezie, monitoare, sterilizare, service);

Spațiu & utilități (curent, apă, oxigen, climatizare, deșeuri medicale);

Suport & birocrație (programare, consimțământ, raportări DRG, IT);

Overhead (pază, spălătorie, contabilitate, management).

Un calcul simplu, (total costuri pe perioadă) / (ore efectiv utilizate) = cost/oră.
Valorile diferă de la spital la spital, dar metoda trebuie să fie aceeași și publică.

Dacă nu știm aceste costuri, ne pierdem în mituri. Dacă le știm, putem cere eficiență, putem justifica finanțare, putem elimina plicul.

Recunoștință fără plic
Condiționarea actului medical sau oferirea de bani/cadouri legate de serviciu este ilegală. Mulțumirea corectă se face în scris (feedback), prin recomandare, sau prin donație legală către spital/asociația spitalului (contract + chitanță). Așa protejăm și pacientul, și personalul. Lăudați public oamenii corecți – binele merită spus, nu doar răul.

Casetă practică – dacă ți se sugerează „atenția”
1. Întreabă: „Există vreo taxă oficială? Unde plătesc cu chitanță?”

2. Spune politicos și ferm: „Plătesc doar legal.”

3. Informează în scris managementul spitalului/DSP.

4. Dacă e condiționare directă, sesizează autoritățile competente.

Ce putem schimba, fiecare:

Pacientule, nu da și nu accepta compromisuri. Caută, întreabă, respectă programarea. Nu abuza urgența – întârzii pe cineva care chiar e în pericol.

Medicule, spune clar „nu” la plic. Cere recunoaștere, nu recunoștință în bani.

Asistentule, brancardierule, fii om, nu colector de „atenții”.

Managerule, numără tot ce contează: costuri reale, ore, minute, pierderi. Publică-le. Când numeri, toți se schimbă. Cifrele au tendința să nu mintă niciodată.

Societate, nu pune etichete pe toată lumea. Sunt mai mulți oameni corecți decât credem.

Cât costă, de fapt, sănătatea?
Costă cât ne pasă.
Costă cât respectăm timpul, munca și viața celuilalt.
Costă cât adevăr spunem despre sistem.
Costă cât curaj avem să rupem lanțul compromisului.

Adevărul e simplu și crud: sănătatea nu e ieftină, nici când pare gratis. O plătim, cu toții, în fiecare zi – la casă, la card, la ușa spitalului sau cu banii pe care-i ascundem sub tăcere.
O oră de sănătate valorează cât o țară care nu vrea să-și trăiască viața pe ascuns. Atât. Și încă un pic de demnitate în plus.

Postfață necesară
Acest articol nu vizează persoane, ci practici. Majoritatea medicilor și asistenților își fac meseria cu demnitate și profesionalism. Textul e un apel la transparență, nu o acuzație. Intenția nu e să judecăm oameni, ci să schimbăm un sistem opac.

dr. Alin Cotfas

16/09/2025

Stația de unde începe vindecarea

Dreptul la informare – harta pe care fiecare pacient trebuie să o ceară

Îmbarcarea

Orice om ajunge, mai devreme sau mai târziu, într-un spital. E ca un tren în care urci fără voie – uneori cu bilet, alteori împins de urgență, alteori doar ca să-l însoțești pe altcineva. În vagoane, oameni de toate felurile: unii calmi, alții speriați, unii cu ochii la geam, alții numărând minutele.

Dar indiferent unde stai, o întrebare bântuie fiecare compartiment: „Unde merg? De ce sunt aici? Ce se va întâmpla mai departe?”

Adevărul e că prea mulți oameni urcă în trenul sistemului sanitar fără să știe traseul, fără să știe stațiile și cel mai grav, fără să aibă curajul sau reflexul să ceară o hartă.
Și prea des, la fiecare oprire, auzi același refren: „Dacă știam, făceam altfel…”

O întrebare salvează drumuri, bani și uneori – vieți

Dreptul la informare nu este un moft, nu e o favoare, nu e un lux pentru „cei educați”.
Este primul și ultimul scut pe care îl are fiecare pacient.

Informația corectă te ajută să:

Înțelegi ce diagnostic ai, nu doar să reții un nume de boală.

Întrebi de riscuri înainte să le trăiești pe pielea ta.

Pleci acasă cu un plan, nu cu o anxietate.

Recunoști semnele de alarmă, nu doar să aștepți „să treacă”.

Dacă nu întrebi, nimeni nu coboară pentru tine

Gândește-te la orice drum cu trenul: dacă nu întrebi conductorul sau colegii de compartiment când vine stația ta, riști să treci de destinație.
Dacă nu întrebi medicul „Ce urmează? Ce fac acasă? La ce să fiu atent?”, poți rata șansa la vindecare sau, mai rău, să ajungi într-o situație fără cale de întoarcere.

Nu de puține ori, pacienți ajung din nou la urgență doar pentru că nimeni nu le-a spus clar ce să facă după externare.
Sau pentru că s-au temut să pară „nepricepuți”, „prea insistenți”, „nepoliticoși”.

Medicul are datoria să explice. Dar tu ai dreptul să afli

Sistemul românesc încă se chinuie să-și amintească faptul că omul nu e doar un CNP.
Degeaba semnezi consimțământul dacă nu ai înțeles ce semnezi.
Degeaba iei o rețetă dacă nu știi la ce oră, cm și de ce să iei fiecare medicament.
Degeaba ai la dispoziție aparate de milioane dacă pleci acasă confuz.

Întreabă:
– Ce am, domnule doctor, pe scurt?
– Care sunt variantele mele, cu bune și cu rele?
– Ce risc dacă nu fac nimic?
– Ce trebuie să urmăresc acasă?
– Pe cine sun dacă se schimbă ceva?

Niciun medic onest nu va refuza aceste întrebări.
Dimpotrivă, va respecta mai mult pacientul care vrea să înțeleagă și să fie parte din soluție.

Cazuri reale: două destine, aceeași stație
Elena, 42 de ani.
La externare, primește un bilet plin de prescurtări. E rușinată să întrebe și „semnează să plece mai repede”. Ajunge acasă, nu știe ce medicamente să continue, la ce interval. Peste o săptămână, se reinternează cu complicații.
Când o întreb „De ce nu ai întrebat?”, răspunde: „Mi-a fost rușine să-i mai țin…”

Vasile, 55 de ani.
Înainte să iasă din spital, cere să i se explice pe scurt totul: ce a avut, ce să facă acasă, când să vină la control. Notează răspunsurile. Când apare o reacție adversă, știe exact că trebuie să revină. Nu pierde timp, nu pierde sănătate.

În sănătate, nu există „stație finală” fără să știi unde ai coborât
Medicina modernă nu mai e dictatură de halat alb, dar nici nu e piață de zvonuri. E un drum împreună – pacientul și medicul, fiecare cu rolul lui.

Dacă nu întrebi, dacă nu ceri, dacă nu verifici că ai înțeles – riști să rămâi pe peronul greșit.

Ghid rapid (pentru toți, fără excepție)
Cere să ți se spună pe scurt, nu pe limba „specialiștilor”.

Notează tot ce nu înțelegi acasă – nu te baza că „îți vei aminti”.

Nu semna consimțământul decât după ce ai înțeles, nu din politețe sau grabă.

Ia pe cineva de încredere cu tine dacă știi că te pierzi în detalii.

La externare, cere pași clari pe hârtie: tratament, semne de alarmă, când să revii.

Fii om, nu client și cel mai important - Respectă ca să fii respectat.

Un drum necunoscut sperie pe oricine. Dar niciun pacient nu ar trebui să fie călător fără hartă.
În sănătate, întrebările nu sunt semn de neîncredere, ci de curaj.
Iar răspunsurile nu sunt un bonus, ci un drept.

Vindecarea începe cu o întrebare. Răspunsul nu trebuie doar auzit, ci înțeles. De aici începe totul.

Pentru că niciun sistem nu se schimbă fără oameni curioși, demni și atenți.
Pentru că viața e scurtă și sănătatea nu are repetiție.
Pentru că orice om are dreptul să știe unde merge – chiar și când nu și-a ales drumul.

Nu coborî din trenul sănătății la întâmplare. Întreabă, află, notează, explică mai departe.
România se face bine doar atunci când fiecare om are curajul să ceară harta, nu să se piardă pe drum.

dr. Alin Cotfas

Address

Strada Liviu Rebreanu, Nr. 35
Targu-Mures
547365

Opening Hours

Monday	08:00 - 16:00
Tuesday	08:00 - 16:00
Wednesday	08:00 - 16:00
Thursday	08:00 - 16:00
Friday	08:00 - 16:00

Website

http://www.managementsolution.ro/

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when HealthCare Management Solutions posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Contact The Practice

Send a message to HealthCare Management Solutions:

Shortcuts

Want your practice to be the top-listed Clinic in Targu-Mures?