18/12/2025
România nu duce lipsă de spitale. România duce lipsă de lanț.
Prevenție → Medicina de familie → Date → Medicamente.
Când lanțul se rupe, spitalul devine ușa rotativă pentru tot.
Dacă mâine am mai construi încă 10 spitale, am avea pentru o clipă senzația că „am rezolvat sănătatea”. Doar că n-am rezolva-o. Am muta coada, am cosmetiza presiunea și am consuma încă niște energie pe „ultima verigă” a sistemului.
Problema reală e mai simplă și mai incomodă: România nu e doar subfinanțată. România e fragmentată. Lucrurile se fac, dar nu se leagă. Se investește, dar nu se stabilizează. Se muncește enorm, dar lanțul din spatele actului medical rămâne, prea des, rupt.
Am citit cu creionul în mână rapoartele europene din ciclul „State of Health in the EU 2025”. Europa își descrie reforma în patru direcții mari: prevenția bolilor cronice, întărirea îngrijirilor primare, digitalizarea și accesul la medicamente/inovare. Pentru mine, ele nu sunt capitole. Sunt verigi. Și dacă vrei să ții minte un singur lucru din acest articol, te rog să fie acesta:
Spitalul nu poate compensa un lanț rupt înainte de spital.
Spitalul e plasa de siguranță. Fundația sistemului e în comunitate.
Dacă lanțul rămâne rupt, orice spital nou devine doar o cameră de gardă mai mare.
Harta în 30 de secunde:
Veriga 1 – Prevenția: oprește boala înainte să devină criză.
Veriga 2 – Medicina de familie: ține pacientul cronic stabil și coordonat.
Veriga 3 – Datele (digital): leagă traseul pacientului și reduce risipa de timp și erori.
Veriga 4 – Medicamentele: asigură tratamentul la timp și protecție financiară.
Când una cade, celelalte nu „compensează”. Se sufocă. Iar la final se sufocă spitalul.
Nu spun că spitalele nu contează. Spun că fără primele trei verigi, spitalele vor rămâne sufocate, indiferent câte construim.
Veriga 1: PREVENȚIA
Europa numără decese prevenibile. Noi încă tratăm prevenția ca „opțional”.
În UE, în 2022, peste 725.000 de decese ar fi putut fi prevenite prin măsuri eficiente de sănătate publică și prevenție, în principal în zona bolilor cronice. De aceea, tot mai multe țări merg pe politici multisectoriale (reglementări, fiscalitate, măsuri pentru alimentație, alcool, tutun/nicotină, activitate fizică).
România, însă, încă nu a transformat prevenția în „rânduială”. Avem inițiative, avem campanii, avem planuri — dar prea rar avem sistem.
Realitatea care nu se negociază
În România, eforturile de sănătate publică și prevenție primară rămân limitate, iar în 2023 doar 1% din cheltuielile totale de sănătate au fost alocate prevenției. Asta nu e o critică morală. E o explicație operațională: dacă prevenția e 1%, restul sistemului devine o imensă operațiune de „recuperare a întârzierii”.
Când prevenția se rupe, nu rămâne „statistică”. Devine rujeolă.
În 2024, doar 66% dintre copiii sub 1 an au primit prima doză de vaccin rujeolic (cel mai mic nivel din UE). Iar între 1 august 2024 și 31 iulie 2025, România a reprezentat 67% din toate cazurile de rujeolă raportate în UE. Asta e prevenție în lumea reală: încredere, acces, consecvență, organizare.
De ținut minte: prevenția nu e despre a certa pacientul. Prevenția e despre a-i face drumul ușor: acces, programare, proximitate, comunicare, continuitate.
Veriga 2: MEDICINA DE FAMILIE
Când fundația e subțire, spitalul devine ușa principală.
Europa spune explicit că îngrijirea primară e sub presiune (îmbătrânirea populației, bolile cronice, lipsa de personal). Iar un indicator simplu arată tensiunea: în UE, medicii de familie reprezintă aproximativ 20% din totalul medicilor, cu tendință de scădere în ultimul deceniu.
În România, veriga aceasta e și mai fragilă: în 2023, medicii de familie au reprezentat 18% din forța de muncă medicală, iar doi din cinci au peste 60 de ani. Adică valul de pensionări nu este o surpriză. Este un viitor deja programat.
Consecința: spitalizări evitabile
Când pacientul cronic nu este ținut stabil în comunitate, spitalul devine „compensator universal”. România are internări evitabile pentru boli cronice printre cele mai ridicate din UE, inclusiv în zona diabetului. Oricât am cosmetiza discursul, mecanismul rămâne: dacă medicina primară nu ține, spitalul se umple.
Și totuși: există direcții bune (și merită recunoscute)
România a introdus în 2024 un instrument de screening în asistența primară („Riskogramme”, pentru 40+), tocmai ca să împingă depistarea mai devreme. În plus, în raport sunt menționate centre comunitare integrate și piloti regionali de screening pentru anumite cancere, inclusiv cu unități mobile în zone defavorizate. Asta e direcția corectă: îngrijire aproape de om, coordonată, cu echipe.
De ținut minte: medicina de familie nu e „anticameră” pentru a elibera bilete de trimitere. E centrul de comandă al pacientului cronic. Fără această verigă, totul curge spre spital.
Veriga 3: DATELE ȘI DIGITALIZAREA
Dosarul electronic nu vindecă. Corect. Dar poate salva timp. Iar timpul e tratament.
Raportul UE e surprinzător de sincer: investițiile în digital au crescut semnificativ, toate statele oferă o formă de acces la EHR, dar utilizarea reală rămâne scăzută: doar în jur de 28% dintre cetățenii UE își accesează efectiv dosarul electronic. Diferențele între țări și grupuri socioeconomice sunt mari.
Asta e cheia: digitalizarea nu se judecă după „câte platforme ai lansat”, ci după câte minute ai eliberat pentru pacient și profesionist, câte erori ai prevenit, câtă coordonare ai câștigat.
Regula jocului s-a schimbat: EHDS
Regulamentul European Health Data Space (EU 2025/327) este în vigoare din martie 2025. Implementarea are termene:
– rezumat pacient și e-prescripții interoperabile transfrontalier până în martie 2029
– imagistică, analize și rapoarte de externare până în martie 2031
Asta înseamnă că „merge și așa” nu mai e o opțiune. Vine o epocă a interoperabilității, a guvernanței datelor și a responsabilității.
De ținut minte: digitalizarea fără fluxuri și fără competențe e birocrație în cloud (mutăm și facem dosarul cu șină online). Cloud-ul arată modern, dar nu-ți scade UPU-ul. Îți poate doar muta hârtiile în meniu.
Veriga 4: MEDICAMENTELE
Când accesul întârzie, pacientul plătește dublu: cu bani și cu boală.
La nivel UE, aproximativ 6% dintre gospodării raportează cheltuieli catastrofale în sănătate, iar o treime dintre aceste cazuri sunt împinse de plățile din buzunar pentru medicamentele de ambulatoriu.
Raportul mai arată o realitate incomodă: pentru medicamente aprobate central în UE în perioada 2020–2023, în medie 46% erau rambursate la început de 2025; timpul mediu până la rambursare a fost 578 zile, iar în unele țări (inclusiv România) a depășit 800 zile. Da, indicatorul are limite metodologice — dar semnalul rămâne: accesul este inegal și adesea lent.
România, în cifre clare
În România, medicamentele de retail reprezintă 26% din totalul cheltuielilor de sănătate (a treia cea mai mare pondere din UE). Aproape 40% din cheltuiala de retail este pe OTC și alte produse nereimbursate, plătite integral din buzunar. Iar în privința accesului la medicamente noi: raportul citează un interval mediu de 828 zile între autorizarea UE și rambursarea publică pentru medicamente aprobate 2020–2023 și faptul că doar 19% dintre acestea erau pe lista de rambursare la început de 2025 (cu nuanța importantă: contează și strategiile comerciale de lansare).
De ținut minte: când accesul e lent și povara financiară e mare, inechitatea nu mai e „accident”. Devine regulă.
Piesa centrală a articolului: România are „verigi”. Nu are încă lanț.
Aici e adevărul pe care îl spun cu respect, dar fără menajamente: România nu suferă doar pentru că are resurse puține. Suferă pentru că resursele sunt distribuite și folosite fragmentat.
Cele două cifre care rezumă eficacitatea (și ne obligă la seriozitate)
În 2022, în România:
– mortalitatea preventabilă a fost a treia cea mai mare din UE: 304/100.000
– mortalitatea tratabilă a fost cea mai mare din UE: 215/100.000
Acesta este, practic, un diagnostic de sistem: prevenția nu e suficientă și accesul la îngrijiri eficiente la timp are fisuri.
„Testul de realitate” pentru orice reformă
Când auzi „reformă”, pune trei întrebări simple. Dacă nu poți răspunde clar, e posibil să fie doar activitate.
1. Ce verigă întărește concret? (prevenție / medicină primară / date / medicamente)
2. Ce indicator se mișcă măsurabil în 6–12 luni? (internări evitabile, timpi, costuri din buzunar, mortalitate evitabilă)
3. Se simte în munca de zi cu zi? (mai puțină birocrație, trasee clare, coordonare, timp câștigat)
Reforma începe când lanțul funcționează într-o zi obișnuită, nu într-un comunicat.
Eu cred în două adevăruri simultan:
România are profesioniști excepționali în sănătate — oameni care țin sistemul în spate, uneori peste limită.
Tocmai de aceea, nu mai e acceptabil să le cerem să compenseze prin eroism ceea ce ar trebui să fie rezolvat prin organizare.
Europa nu ne cere perfecțiune. Ne cere coerență.
Iar coerența, în România, înseamnă un singur lucru: să reparăm lanțul — prevenție → medicina de familie → date → medicamente — ca spitalul să nu mai fie începutul sistemului, ci ceea ce trebuie să fie: ultima verigă, pentru cazurile care chiar au nevoie de spital.
Dacă articolul acesta ți-a fost util, te rog să-l dai mai departe. Nu pentru mine. Pentru ideea lui. Pentru că ideea, odată înțeleasă, devine imposibil de „denaturat”: fără lanț, orice investiție rămâne fragilă.
Cu mult bine,
dr. Alin Cotfas