21/10/2025
Stilul de atașament evitant, partea 2
(cu date din neuroștiință și psihofiziologie)
Modelul de atașament evitant, descris inițial de Mary Ainsworth (1978), arată că unii copii, atunci când se confruntă cu separarea de figurile de atașament, par calmi și independenți, dar fiziologic, corpul lor trăiește o stare intensă de stres.
Copiii aceștia au învățat că exprimarea nevoilor de apropiere duce la respingere.
Sistemul lor de atașament se adaptează printr-o strategie de „deactivare”, prin reducerea conștientă a exprimării vulnerabilității.
Această strategie învățată în copilărie rămâne activă și în viața adultă.
Asta nu înseamnă că nu poate fi schimbată. Stilurile de atașament anxios sau evitant pot evolua în direcția unui stil de atașament sigur prin autocunoaștere, conștientizare și lucru personal constant (în relații și în psihoterapie).
Conform lui Mikulincer & Shaver (2007), persoanele cu atașament evitant tind să mențină controlul emoțional prin suprimarea nevoii de dependență și prin accent pe autonomie.
❗Persoanele evitante par autosuficiente. Însă sub această aparentă autosuficiență se află o sensibilitate crescută la respingere și o teamă inconștientă de apropiere (DA, teamă!).
🧡Date fiziologice:
Un studiu clasic, realizat de Dozier & Kobak (1992), a arătat că persoanele cu atașament evitant par calme când vorbesc despre amintiri dureroase, dar corpul lor reacționează intens. Nivelul conductanței pielii crește, semn că sistemul nervos este activat.
❗Cu alte cuvinte, corpul SIMTE! Corpul trăiește stresul chiar dacă discursul rămâne rece și distant. Aceasta este o formă de deconectare între ce simți și ce permiți să exprimi, un mecanism de protecție specific atașamentului evitant. Este un exemplu concret de mecanism de reglare defensivă, NU absența emoției (există această confuzie).
🧡Date neurobiologice:
Studiile de imagistică confirmă că sistemul din spatele atașamentului implică circuite cerebrale complexe.
Norman et al. (2015) au arătat că persoanele cu un nivel ridicat de evitare prezintă activare crescută a amigdalei atunci când sunt expuse la stimuli sociali percepuți ca amenințători.
❗Astfel, pentru persoanele cu atașament evitant, apropierea emoțională poate fi resimțită de creier ca un potențial pericol.
În același timp, expunerea la imagini care afișează siguranță și conexiune (așa-numitul attachment-security priming) reduce activarea amigdalei (Norman et al., 2015). Deci percepția siguranței relaționale poate calma fiziologic reacția de amenințare.
Vrtička (2017) arată că, în creierul persoanelor evitante, sistemul care reacționează la pericol e mai activ decât cel care permite apropierea emoțională. De aceea, intimitatea poate fi trăită ca un risc, nu ca o sursă de siguranță.
În final, evitarea nu înseamnă absența nevoii de apropiere, ci un mecanism de protecție adânc, înrădăcinat în experiențele timpurii.
Iar procesul de vindecare nu presupune „renunțarea la autonomie”, ci recâștigarea sentimentului de siguranță în apropiere. Adică, să poți fi aproape de cineva fără teama de a fi respins sau teama de a te pierde pe tine.
Pentru mai mult conținut psihologic, urmărește-mă!
Psiholog Gianina Șadi
Bibliografie pentru cei care vor să studieze mai mult:
1. Ainsworth, M. D. S. et al. (1978). Patterns of Attachment. Lawrence Erlbaum.
2. Mikulincer, M., & Shaver, P. R. (2007). Attachment in Adulthood: Structure, Dynamics, and Change. The Guilford Press.
3. Dozier, M., & Kobak, R. R. (1992). Psychophysiology in attachment interviews: Converging evidence for deactivating strategies. Child Development, 63(6), 1473–1480. https://doi.org/10.2307/1131569
4. Norman, L., Lawrence, N., Iles, A., Benattayallah, A., & Karl, A. (2015). Attachment-security priming attenuates amygdala activation to social and linguistic threat. Social Cognitive and Affective Neuroscience, 10(6), 832–839. https://doi.org/10.1093/scan/nsu127
5. Vrtička, P. (2017). The social neuroscience of attachment. In A. Ibáñez, L. Sedeño, & A. M. García (Eds.), Neuroscience and social science: The missing link (pp. 95–119). Springer International Publishing/Springer Nature. https://doi.org/10.1007/978-3-319-68421-5_5
