11/11/2025
👉 TU NU MĂ INTELEGI❗
👉MĂ INTELEGI❓
Când un copil, un preadolescent sau un adolescent spune „Nu mă înțelegi”, el nu vorbește despre intelect, ci despre contact. Nu spune „nu ai priceput ce am zis”, ci „nu simt că ai ajuns până la mine”.
Cu alte cuvinte: „Nu mă simt văzut.” „Nu mă simt primit.” „Nu e locul meu aici.”
Și asta doare. Pentru un copil (inclusiv pentru copilul din noi, adulții) nimic nu este mai dureros decât pierderea relației.
Adolescența este un moment în care lumea copilului se schimbă radical
Hormoni, da. Presiunea grupului, da. Ecrane, da. Influenceri, da.
Dar mai mult decât atât: În adolescent se trezește întrebarea: „Cine sunt eu?”
Și această întrebare – deși pare filosofică – e de fapt viscerală. E despre supraviețuire psihică.
Un adolescent nu spune „Nu mă înțelegi” pentru că vrea să dramatizeze. Spune asta pentru că își pierde terenul sub picioare și caută o ancoră.
Ce se întâmplă de fapt?
Când era mic, relația cu părintele era dată, evidentă. Acum, începe să se formeze sinele separat.
Și odată cu el, apare:
frica de a nu fi suficient
rușinea de a fi diferit
nevoia intensă de apartenență
Când aceste trăiri nu găsesc un spațiu sigur, adolescentul se refugiază în:
ecrane
grupuri
influenceri
comunități în care nu e judecat pentru cine este
Nu pentru că ar vrea să fugă de familia lui, ci pentru că acolo simte un strop de „mă vezi”.
👉Ce putem face ca părinți❓
Nu să contracarăm influențele. Nu să moralizăm. Nu să explicăm prea mult.
Ci să re-creăm contactul.
1. În loc de „Eu te înțeleg”, spune:
„Îmi dau seama că îți e greu, și sunt aici să ascult. Fără să corectez. Fără să repar.”
2. În loc de „Nu e chiar așa dramatic”, spune:
„Ce ai simțit tu în momentul ăla?”
3. În loc de „Hai să îți explic eu”, întreabă:
„Spune-mi, cm se simte pentru tine? Unde în corpul tău simți asta?”
4. În loc de sfaturi, oferă spațiu:
Pentru tăcere, pentru lacrimi, pentru cuvinte neîndemânatice.
Și mai ales:
Să ne dăm voie să observăm propria noastră durere.
Pentru că expresia „Nu mă înțelegi” nu atinge doar realitatea copilului. Atinge și copilul din noi, cândva neînțeles, poate.
Dacă noi nu ne-am simțit auziți, este greu să rămânem prezenți când cineva cere asta de la noi.
Dar tocmai aici este oportunitatea: să vindecăm, împreună cu copilul, rana de neapartenență.
În esență:
Copilul nu are nevoie să fie înțeles corect.
Are nevoie:
să fie simțit
să fie primit
să nu fie grăbit
să nu fie corectat în trăirea lui
Și atunci, „Nu mă înțelegi” se transformă – nu imediat – dar sigur – în: „Aici pot să fiu.”
