11/03/2026
Despre cărți, basme, mult roz și balauri
În fiecare săptămână, aud aceeași temere din partea părinților: „Sunt îngrozit de ce îi citește bunica! Noi investim în cărți atât de frumoase, blânde, superbe, cu ilustrații minunate și mesaje pozitive, și totuși bunicii nu înțeleg... le citesc despre lupi care mănâncă iezi, despre mame vitrege și pedepse crunte, ce să mai ziccem - ce ne citeau nouă. O să îl traumatizeze!”. Această tensiune dintre generații ascunde, de fapt, o dilemă psihologică profundă la care m-am tot gândit și recunosc că am emoții în a o lăsa “în lume”: oare e mai bine să îi creștem pe copii într-o „lume de vată roz și pufoasă” sau să îi pregătim pentru „pădurea întunecată” a vieții?
Adevărul este că, oricât de mult ne-am dori să îi protejăm, încercarea de a „igieniza” literatura la care îi expunem ar putea să îi lase pe copii fără „anticorpii” emoționali de care vor avea nevoie mai târziu. Și da, și cărțile sunt o resursă în direcția asta!
Dr. Daniel Siegel explică faptul că sistemul nervos are nevoie de o „fereastră de toleranță” care se antrenează exact ca un mușchi. Când bunica îi citește despre probele lui Harap-Alb, ea nu îi provoacă o traumă, ci îi oferă o „simulare de zbor” emoțională, dacă pot să zic așa. În siguranța brațelor celor dragi, copilul învață cm e să îți bată inima mai tare de frică și, cel mai important, învață că acea frică poate fi stăpânită și învinsă. E ok să simtă orice atunci când nu e singur, să nu uităm asta!
Dacă ne uităm la copiii care cresc hrăniți exclusiv cu aceste cărți „perfecte”, observăm un fenomen îngrijorător de fragilitate. Psihologul social Jonathan Haidt avertizează că supraprotejarea cognitivă îi face pe copii să devină anxioși în fața celei mai mici greutăți. Un copil care nu a „învins” niciodată un balaur în imaginația lui va fi complet dărâmat de prima ceartă la școală sau de primul eșec, pentru că nu are în minte „harta” succesului obținut prin efort. Și în cabinet vorbesc în fiecare săptămână despre această fragilizare a oamenilor, nu doar a copiilor. În fond, copilul, va crede că lumea e „stricată” pentru că nu seamănă cu paginile roz din bibliotecă, ceea ce duce la o neputință dureroasă în fața realității.
Există, desigur, și cealaltă extremă: copilul care cunoaște/aude doar basmele brute, unde pericolul e la tot pasul și răul e omniprezent. Dacă lectura este doar un șir de amenințări fără nicio rază de blândețe, copilul poate dezvolta o stare de „hipervigilență”, învățând că lumea e un loc fundamental ostil.
Psihanalistul Donald Winnicott ne amintește însă că echilibrul stă în integrare: avem nevoie de basmul care să ne arate că există întuneric, dar și de poveștile moderne care să ne arate că există un loc sigur, unde suntem înțeleși și iubiți.
Psihanalistul Bruno Bettelheim (deși eu am un ghimpe împotriva lui pentru că a zis despre mamele copiilor cu autism diverse, o să-l las totuși aici pentru că în analiza psihologică a poveștilor e un nume de referință valoros) a demonstrat că basmele clasice nu traumatizează, ci vindecă, oferind un limbaj simbolic pentru furiile și anxietățile pe care copiii le simt deja în interiorul lor.
Atunci când bunica îi citește despre Zmeu, copilul nu „descoperă” frica, ci descoperă că frica lui are un nume și că ea poate fi răpusă de un Erou. Basmele românești sunt cursuri de supraviețuire psihică, deși e cumva ceea ce nu vrem să auzim, transmise prin generații, în timp ce cărțile superbe de azi sunt adesea doar un pansament estetic care evită să privească „monstrul” în ochi. E cumva o exprimare dură, dar dacă analizăm totul până aici, e nevoie de ea!
Cuvintele dure din poveștile vechi - „a pierit”, „viclenie”, „năpastă” - sunt necesare pentru că ele validează realitatea morală. Expertul în neuro-dezvoltare Dr. Sally Goddard Blythe subliniază că aceste povești antrenează discernământul. Fără un personaj clar negativ, cm e Spânul, copilul nu are cm să își exerseze simțul dreptății. El are nevoie să vadă că faptele rele au consecințe, pentru a prețui cu adevărat bunătatea. Basmul nu îi minte pe copii că viața e ușoară, ci le promite că merită să lupți pentru ce e corect, pentru ce îți dorești, etc.
Poate că bunicii, în simplitatea lor, înțeleg ceva ce noi, în dorința noastră de perfecțiune, am uitat: nu îi protejăm pe copii dacă le ascundem lupul sub preș, sub gem, etc. Îi protejăm cu adevărat atunci când îi învățăm că lupul există, dar că ei au în interiorul lor toată inteligența și curajul necesar pentru a-l înfrunta.
Pe final, aș vrea să las ceva ce toți copiii ne arată și adesea suntem îngrijorați - deși li s-au citit doar cărți despre prietenie, norișori pufoși și empatie, aceștia încep brusc să „împuște” monștri imaginari, să transforme o felie de pâine într-o sabie sau să inventeze răufăcători pe care trebuie să îi învingă. De ce se întâmplă asta dacă totuși au fost expuși doar la bine și frumos?
Răspunsul stă în psihologia dezvoltării. Conform lui Melanie Klein, unul dintre pionierii psihanalizei copilului, mintea celor mici funcționează natural prin mecanismul numit „clivaj” (splitting). Copilul nu are încă maturitatea neurologică de a înțelege că aceeași persoană (sau aceeași lume) poate fi și bună și rea în același timp. Pentru el, totul este polarizat: există „Mama Bună” (care îl hrănește) și „Mama Rea” (care îi pune limite), există „Eroul” și „Monstrul”.
Această luptă interioară între pulsiunile de iubire și cele de agresivitate este o etapă obligatorie. Tot Donald Winnicott explica faptul că agresivitatea la copii nu este „răutate”, ci o formă de energie vitală și de explorare a puterii proprii. Copilul are nevoie să ucidă balaurul simbolic pentru a simți că propria sa forță interioară poate stăpâni haosul emoțiilor sale (furia, frustrarea, frica, etc.).
Aici apare marea confuzie a „cărților perfecte”: ele încearcă să suprime sau să ignore aceste teme arhetipale, dar psihicul copilului le cere cu disperare. Atunci când îi refuzăm basmul clasic (unde conflictul este deja structurat și are o rezolvare morală), forțăm copilul să își gestioneze singur aceste pulsiuni brute, fără o "hartă” culturală.
Psihologic vorbind, basmul nu introduce răul în mintea copilului; răul (sub formă de frică sau furie) este deja acolo, ca parte din procesul de creștere. Basmul doar îi oferă un recipient sigur, o metaforă (Zmeul) prin care copilul poate procesa și „învinge” acele părți dificile din sine, care e firesc să existe. Le avem cu toții.
Dacă noi îi oferim doar „binele” absolut în cărți și nu numai, lăsăm pulsiunile lui agresive fără un personaj negativ asupra căruia să fie proiectate sănătos. Astfel, lupta lui internă devine mai confuză, pentru că el nu găsește în exterior nicio oglindă pentru ceea ce simte în interior. De asta terapeuții de copii se joacă mult de-a luptele, de-a hoții, de-a moartea, de-a monștrii, de-a șefii, etc.
Calea de mijloc este un echilibru între rozul protector și asprimea realității. Avem nevoie de ambele: de blândețea care pansează și de forța arhaică care poate pregăti, dar care și integrează. Dacă le tăiem copiilor aripile de frică să nu cadă, îi condamnăm la o viață doar la sol. Mult mai valoros este să le arătăm că da, zborul presupune risc, dar căderile sunt doar lecții despre ridicare și creștere în final.
🙂Scopul nostru nu este să le garantăm un cer mereu senin, ci să îi creștem capabili să navigheze cu încredere chiar și prin cel mai adânc întuneric!
🗨Las trei cărți extrem de valoroase, dacă vreți să aprofundați subiectul:
"Cinematerapia prin desene animate" - Virginie Lemaire de Bressy (Editura Trei)
"Psihanaliza basmelor" - Bruno Bettelheim (Editura Univers)
"Vrăjitoarea trebuie să moară. Psihologia basmului" -Sheldon Cashdan (Editura Trei)
🌼Și ceva ce vreau eu musai să citesc chrând e această carte:
"A fost odată ca niciodată... Eseuri de psihanaliză a basmului românesc" - (Editura Trei)
Pe curând și cu alte povești cu zâne și balauri,
💚
Text preluat.
Sursă photo: pinterest
