22/07/2025
🛶Treceri
"A fost un timp în care nu înțelegeam de ce simt atât de profund ceea ce ceilalți numeau "simțire exagerată". De ce anumite locuri, situații, conversații, cărți sau vise îmi deschideau uși către "camere" pe care nu le vizitasem niciodată; și totuși, le cunoșteam și le simțeam vii în profunzimea ființei mele.
Și într-o zi obișnuită, s-a întâmplat ceva subtil, dar ireversibil: m-am trezit purtând în mine o senzație extrem de limpede de „acasă” - fără explicații, fără timp, fără un motiv anume. Era un acasă pe care acum îl pot denumi "arhetipal". Mă recunoșteam, exact cm mi-aș fi "amintit" de mine însămi.
Nu știu cm și când exact a început "Trecerea", a fost un șir lung de trăiri, însă mi-a luat ceva timp să le sesizez conștient și mai apoi să mă deprind cu prelucrarea lor.
Poate în meditație, poate în vis - un vultur în zbor, o masă rotundă, simboluri plutind spre mine, spirale mâzgălite cu cărbune sau întrebări ce semănau a incantație: „Și dacă te uiți mai adânc...?”
Poate cu una dintre cărțile citite, în care nu doar că am recunoscut un arhetip feminin, ci m-am recunoscut pe mine, în toate trezirile, în toate refuzurile sau în toate împlinirile.
Poate prin contactul cu energia plăntuțelor magice în mâinile mele - lavandă, sunătoare, mentă, sânziene, pelin - nu doar ca leacuri, ci ca ființe-portaluri cu memorii vii. Și-mi amintesc acele momente de tăcere, în care împleteam batoane din plantele culese, șopteam cuvinte peste trupuri obosite, împrăștiam rășini în foc și, pur si simplu știam: nu învăț ceva nou, ci îmi amintesc.
Îmi revin în mâini gesturi pe care le-am făcut și altădată, în alt timp, în alt veșmânt trupesc. Nu știu când, dar le știu.
Și sensul l-am zărit clar mai apoi, înțelegeam că fiecare femeie poartă în ea o chemare tăcută către adevărata ei "casă" - centrul, esența ei adevărată.
Acolo unde nu mai e nevoie să demonstreze, să chinuie, să lupte, să câștige, să justifice, să se ascundă, să îndure. Acolo unde magia e o stare firească, nu un mister interzis. Acolo unde "demonii" nu sunt entități invizibile înfricoșătoare, ci părți din noi care cer recunoaștere.
Am început să vorbesc cu ele. Să le ascult. Să plâng. Să scriu. Să creez ritualuri blânde. Să-mi îmbălsămez trupul cu unguente făcute de mâinile mele, ca un act de auto-regăsire. Să respir cu magia-n palmă și să spun: „Corpul meu - casa în care locuiesc, sunt în locul meu. Sunt aici, trăiesc cu sens.”
Aceasta nu e o poveste despre "vindecare finală".
E despre întoarcere acasă.
Despre fragmente de suflet care se reîntregesc.
Despre potențialul catalizator al acțiunilor noastre, a viselor, a cuvintelor și experiențelor trăite, simțite, recunoscute.
Dacă și tu simți că în tine se naște sau se trezește ceva ce n-are nume(încă), dar o simți cu putere, fi convinsă că: traversezi coridorul "Treceri".
Și poate e timpul să realizezi că, toată țesătura asta gigantică a vieții e despre infinita REȚEA de Re-uri - reamintire, recunoaștere, regenerare, reîntregire, reorganizare, recalibrare, reajustare ... ai prins ideea."
*extras din: Jurnal sufletesc de comunicare ~ Dana Laura Iuga
