Terapie Craniosacrala

17/01/2026

Medicul Bernard Lown a trăit 99 de ani. A fost autorul cărții „Arta pierdută a vindecării” și omul care a demonstrat că uneori cuvintele vindecă mai mult decât medicamentele.

Bernard Lown nu a fost doar un cardiolog excepțional, co-inventator al defibrilatorului modern. A fost și un medic care a înțeles ceva ce știința uită adesea: pacientul nu este doar un corp bolnav, ci un om vulnerabil, modelat de relații, frici și de felul în care i se vorbește.

Într-o vreme în care medicina devenea tot mai tehnică, Lown observa ceva tulburător: oameni epuizați, resemnați, convinși că vor muri, începeau să se schimbe după simple conversații cu el. Își recăpătau culoarea în obraji, zâmbeau, prindeau din nou poftă de viață. Unii colegi au glumit, alții au suspectat că „face magie”. De fapt, el făcea ceea ce medicina uitase: era prezent.

Lown a scris despre pacienți care s-au prăbușit după cuvinte grele aruncate de cei apropiați, despre diagnostice rostite fără grijă care au distrus speranța mai repede decât boala, despre oameni a căror inimă s-a „frânt” nu metaforic, ci real, sub presiunea fricii și a relațiilor toxice.

Dar a scris și despre speranță. Despre pacienți cărora le-a oferit timp – uneori chiar sub forma unei promisiuni. Iar acel timp, trăit cu sens, a devenit viață adevărată: familii întemeiate, ani câștigați, dorință de a merge mai departe.

El a fost și cel care a schimbat modul în care erau tratați bolnavii după infarct, încurajând mișcarea, nu izolarea totală. A salvat astfel mii de oameni care, altfel, ar fi murit nu de inimă, ci de frică și deznădejde.

Bernard Lown credea că prima datorie a medicului este să protejeze pacientul de ceea ce îl îmbolnăvește invizibil: cuvinte crude, tensiune, lipsă de speranță. Uneori, această protecție începea cu o simplă discuție. Alteori, cu o scrisoare către o familie care rănea fără să-și dea seama.

A murit aproape de 100 de ani, lăsând în urmă nu doar invenții și cărți, ci o lecție esențială: medicina fără umanitate este incompletă. Iar vindecarea începe, de multe ori, cu felul în care alegem să vorbim unii cu alții.

Preluat

10/01/2026

După ce trecea nebunia Revelionului, România intra într-o stare colectivă de epuizare fizică. După zile întregi de abuz culinar – grăsimi grele din porc, piftii, maioneze și cantități industriale de alcool – organismul uman ceda.

Ficatul era suprasolicitat încercând să filtreze toxinele, iar creierul suferea din cauza deshidratării severe provocate de alcool. În acele dimineți de ianuarie, când te trezeai cu dureri de cap pulsatile, gură uscată și o greață profundă, nicio pastilă de la farmacie nu avea efectul dorit, pentru că problema nu era doar durerea, ci un dezechilibru chimic major în tot corpul.

Salvarea se afla la rece, pe balconul înghesuit sau în beci, în butoiul cu varză murată, mai ales dacă gospodina pusese și varză roșie, care colora totul într-un roz vibrant. Acea "moare" nu era doar o zeamă acră, ci un cocktail biochimic complex, pregătit de natură prin fermentație lentă. Românul știa intuitiv că acolo e leacul, chiar dacă nu știa termenii medicali.

Ritualul era simplu: ieșeai în frig, spărgeai gheața de la gura butoiului și scoteai o cană din lichidul rozaliu și tulbure. Mirosul înțepător, rezultat din acidul lactic și compușii de sulf din varză, era primul stimul care trezea sistemul nervos.

Adevăratul miracol se întâmpla la prima înghițitură, iar explicația medicală este clară. În primul rând, alcoolul este un diuretic puternic, care elimină apa și sărurile esențiale din corp (sodiu, potasiu, magneziu). Moarea de varză este, în esență, o soluție electrolitică concentrată. Conținutul ridicat de sare (sodiu) ajută corpul să rețină apa, rehidratând țesuturile și creierul mult mai rapid decât apa chioară, calmând astfel durerea de cap cauzată de "zbârcirea" meningelui.

În al doilea rând, moarea este un aliment viu, probiotice pur. Fermentația verzei produce miliarde de bacterii benefice (lactobacili). Excesul de alcool distruge flora intestinală, provocând greață și indigestie. O cană de moare funcționează ca un "transplant" instantaneu de bacterii bune, care calmează stomacul iritat și repornește digestia blocată. În plus, acidul lactic ajută direct la descompunerea grăsimilor grele rămase în stomac de la masa anterioară.

Nu în ultimul rând, varza murată păstrează vitamina C într-o formă foarte stabilă, uneori în concentrații mai mari decât în citrice. Această doză șoc de vitamina C naturală acționează ca un antioxidant puternic, ajutând ficatul să proceseze resturile toxice ale alcoolului.

De aceea, cana aia de zeamă roz băută pe stomacul gol nu era un moft băbesc, ci o necesitate fiziologică. Era o perfuzie naturală cu electroliți, probiotice și vitamine, singura capabilă să repună pe picioare un organism intoxicat și deshidratat după sărbători.

Preluat

06/01/2026

01/01/2026

31/12/2025

Finalul de an are felul lui de a ne așeza. Ne încetinește. Ne dezbracă de roluri. Este un timp care nu cere nimic. Nu performanță. Nu promisiuni. Doar adevăr interior.

Așa am ajuns să-mi dau seama că, pentru mult timp, „a vindeca” pentru mine a însemnat "a (mă) repara". A face să nu mai doară, a însănătoși.

Nu mai știu exact când, însă cred că într-o carte de-a lui Gabor Maté am descoperit ceva care mi-a schimbat complet perspectiva: verbul „a vindeca” își are originea în latinescul vindicare.

Iar vindicare însemna:
– a revendica
– a elibera
– a face dreptate
– a apăra
– a restabili un drept pierdut
– a-l repune pe cineva în integritatea sa.

Rădăcina cuvântului este vindex – „apărătorul”, „martorul adevărului”, cel care intervine pentru ca lucrurile să fie repuse la locul lor. La origine, cuvântul nu era un termen medical, ci unul juridic și moral. Abia mai târziu sensul a ajuns să însemne vindecarea bolilor, refacerea corpului, dar esența a rămas aceeași.

✅ Vindecarea = întoarcerea la starea de ÎNTREGIRE.

Vindecarea nu este ștergerea rănii, repararea a ceva „defect” sau întoarcerea la „cum era înainte”. Ci este un act de recuperare a sinelui, o eliberare din adaptările care te-au ținut captiv, o REÎNTREGIRE.

Vindecarea nu înseamnă să te adaptezi mai bine la ceea ce te rupe. Ci să nu mai accepți să fii rupt. Începe când nu te mai trădezi. Când te revendici. Când te întorci de partea ta.

✳️ a revendica → a-ți lua înapoi părți din tine
✳️ a elibera → a ieși din adaptări care te-au ținut în viață, dar te-au fragmentat
✳️ a restabili un drept → dreptul de a fi întreg.

Așadar vindecarea nu creează ceva nou. Înlătură ce a rupt legătura cu tine.

❓De ce ne fragmentăm?
Maté spune foarte clar: trauma nu este ce ni s-a întâmplat, ci ce s-a întâmplat în noi ca să supraviețuim. Adică:
• ai învățat să te adaptezi
• să taci
• să înțelegi
• să aștepți
• să te micșorezi.

Nu pentru că așa erai, ci pentru că așa ai rămas în relație, în siguranță, acceptat.

⚠️ Fragmentarea nu e patologie. Este inteligență de supraviețuire.

Vindecarea, atunci, nu este despre: “nu mai simt”, „nu mai am nevoie”, „nu mă mai afectează”, ci „simt din nou”, „am voie să am nevoie”, „nu mă mai părăsesc pe mine ca să rămân cu tine”.

Întregirea presupune că:
– nu ești stricat
– nu lipsește „o piesă”
– nu trebuie să devii altcineva.

Ci că: ceva din tine a fost separat, reprimat, abandonat sau sacrificat, iar vindecarea este reunirea, nu corectarea.

Cum arată vindecarea, concret, în viața de zi cu zi?

✅ Teoria Autodeterminării (Self-Determination Theory), propusă de Deci & Ryan în anii ’80, oferă un răspuns clar: suntem bine atunci când ne sunt împlinite 3 nevoi psihologice fundamentale:

1️⃣ relaționarea,
2️⃣ competența și
3️⃣ autonomia.

Aceste nevoi sunt universale, înnăscute și esențiale pentru bunăstarea umană.

Apar din primele noastre luni de viață, se manifestă diferit de-a lungul vieții în funcție de vârstă, dar nu dispar niciodată ci rămân active toată viața.

1️⃣ Nevoia de RELAȚIONARE (conexiune, apartenență)

Este nevoia de atașament, de iubire. Iubirea este nevoia de bază a copilului. De dragul conexiunii, renunțăm la orice, îndurăm orice, reprimăm orice.

Când suntem copii, avem nevoie să simțim că: aparținem, suntem văzuți, acceptați, incluși, ținuți, liniștiți, validați, în siguranță, importanți. Contăm pentru cineva.
Ca adulți, nu este vorba doar despre „a avea oameni în jur”, ci despre conectare reală.

💚 „Pot fi eu și sunt acceptat” vs
❌ „Trebuie să joc un rol ca să fiu iubit”

2️⃣ Nevoia de COMPETENȚĂ (putere, progres)

Nevoia de a simți că: sunt capabil, pot învăța, evoluez, am impact, pot face față provocărilor. Avem nevoie de progres, nu de perfecțiune.

💚 „Învăț, cresc, devin mai bun” vs
❌ „Oricum nu sunt bun la nimic”

3️⃣ Nevoia de AUTONOMIE (libertate, alegere)

Nevoia de a simți că: aleg din proprie voință, sunt autorul propriei vieți, acțiunile mele sunt în acord cu valorile mele. Nu este despre „fac ce vreau oricând” ci „sunt autorul propriei vieți”.

💚 „Fac asta pentru că are sens pentru mine” vs
❌ „Fac asta ca să nu supăr / să nu pierd / să nu fiu pedepsit”.

Nevoile NU dispar dacă sunt ignorate. Se întorc și se exprimă sub formă de simptome.

📍 lipsa relaționării → gol interior, singurătate chiar „în doi”
📍 lipsa competenței → anxietate, perfecționism, rușine, sentiment de inutilitate
📍 lipsa autonomiei → burnout, depresie, resemnare, pierderea de sine.

Eu cred că finalul de an nu este despre a deveni o versiune „mai bună”. Este despre a înceta să te rupi ca să poți merge mai departe. De aceea, poate că intrarea într-un an nou nu trebuie să înceapă cu obiective. Ci cu o revendicare tăcută: „Nu mă mai părăsesc pe mine.”

Asta este vindecarea / întregirea.

Pentru tine, cm este? Ce nevoie din tine cere să fie pusă în față în anul care vine?

1️⃣ Conectarea (să fii văzut, acceptat)
2️⃣ Competența (să simți că poți, că evoluezi, că ai impact)
3️⃣ Autonomia (să te alegi, să trăiești în acord cu tine).

Poate că a intra într-un an nou mai ÎNTREG nu înseamnă să faci mai mult. Ci să alegi, conștient, să hrănești nevoia care a fost cel mai mult ignorată.

Când (măcar) aceste 3 nevoi sunt satisfăcute, se instalează echilibrul.

Nicole Sbera

24/12/2025

La Conferința de la Berlin despre vindecări spontane a fost prezentat un caz care nu își găsește nicio explicație în cadrul medicinei clasice. Nici măcar dacă luăm în calcul concepția vindecării hipotalamo-hipofizare. Vă amintiți care este teoria de bază a vindecărilor somatice?

Avem hipotalamusul — un centru de comandă profund, prin care emoțiile, sensul vieții și stările psihice influențează direct corpul biologic. Din acest „panou central” pleacă conexiuni către hipofiză și către toate celelalte glande endocrine. Acționând asupra hipotalamusului — iar știm deja că putem face asta prin stări, trăiri și restructurări interioare profunde — se poate modifica programul de funcționare al întregului sistem endocrin și, uneori, se poate produce vindecarea.

Așa s-a întâmplat de-a lungul secolelor. La orice nivel. Dar aproape întotdeauna acest proces a avut nevoie de timp. Corpul se adaptează lent atunci când psihicul se schimbă lent.

Cazul prezentat însă a sfidat această regulă.

Un bărbat a început să aibă dureri de stomac. A mers la medic. Diagnosticul a fost cancer gastric în stadiul IV, inoperabil. Prognosticul: cel mult o lună de viață. I s-a spus asta direct. Fără o soluție reală. Doar cu oferta obișnuită: medicamente extrem de scumpe, care nu ar fi schimbat nimic, sau recomandări alternative la fel de sterile.

Omul a înțeles. S-a întors acasă și a făcut ceva ce foarte puțini oameni fac cu adevărat: și-a trecut întreaga viață prin filtrul adevărului. A revizuit toate greșelile, toate compromisurile, toate trădările de sine. A scris ceva asemănător unui testament — dar nu unul despre bunuri. Nu despre farfurii, linguri sau polonice. Ci un testament psihologic.

Un text despre cm a trăit greșit, despre unde s-a mințit pe sine și despre cm ar trebui trăit cu adevărat. Pentru cei care rămâneau. Și, poate pentru prima dată, și pentru el.

Când a pus punct acestui text, a trăit o senzație pe care a descris-o astfel: ca și cum, în stomac, s-ar fi desfăcut brusc un nod. Sau ca și cm o frânghie s-ar fi rupt. O descărcare internă atât de clară, încât a simțit că ceva fundamental s-a schimbat.

A doua zi a mers din nou la oncolog.
Cancerul dispăruse.
Împreună cu toate metastazele.
Într-o singură zi.

Ceea ce s-a întâmplat aici nu este o „minune” în sens mistic. Este o ruptură brutală de structură. Când psihicul se modifică gradual, corpul are nevoie de timp să se adapteze. Când însă structura veche a identității se prăbușește complet, corpul poate urma instantaneu.

Astfel de cazuri nu sunt izolate.

Ted James, de exemplu, a studiat persoane cu personalitate disociată — ceea ce numim, simplificat, schizofrenie cu două identități distincte. Într-un caz celebru, una dintre personalități era diabetică, cealaltă nu. Procedura era simplă. O chema pe Jane, măsura glicemia: 16. O chema pe Mary. După 15 secunde, măsura din nou: 5 cu 5.

Nici rinichii, nici ficatul nu pot elimina zahărul din sânge în 15 secunde. Singura explicație rămâne sistemul de reglare profundă al organismului — prin neurotransmițători și prin rețelele inconștiente care ajung la fiecare celulă. Inconștientul nu este o metaforă. Este un ocean funcțional care scaldă întregul corp.

Au fost documentate și cazuri în care o personalitate era hipertensivă, iar cealaltă hipotensivă. Se măsura tensiunea: 190 cu 110. Se schimba identitatea: 105 cu 60. Chiar și presiunea sângelui răspundea la schimbarea stării psihice profunde.

Toate acestea nu ne spun că medicina este inutilă. Din contră. Ele ne arată că medicina lucrează într-un anumit strat al realității, în timp ce alte straturi — sensul, identitatea, adevărul interior — rămân încă slab înțelese și greu de controlat.

Cercetările moderne din epigenetică, psihoneuroimunologie și studiile asupra placebo-ului și nocebo-ului abia încep să confirme ceea ce aceste cazuri arată brutal: corpul urmează povestea pe care mintea o spune despre viață.

Iar concluzia este incomodă.

Ne evaluăm foarte prost. Ne înțelegem foarte puțin. Posibilitățile noastre reale depășesc cu mult reprezentările pe care le avem despre noi înșine. Limitările nu sunt biologice în primul rând. Sunt narative. Sunt identitare.

Libertatea nu este un drept exterior. Este o capacitate interioară.
Iar lipsa de libertate nu vine din lume, ci din structurile pe care le întreținem în noi.

Lanțurile nu sunt în corp.
Lanțurile sunt în minte.
Și nu există nicăieri altundeva.

Anatol Basarab

02/12/2025

Despre smerenie în post și nu doar: