07/11/2025
Cu sufletul în palmă:
Când durerea celuilalt devine povara noastră
~ Despre traumatizarea secundară și grija de sine a celor care salvează vieți ~
Există oameni care ating zilnic suferința. Unii o ascultă în tăcere, în cabinetul de psihoterapie. Alții o privesc în ochii unui copil adus la urgență, o simt în trupul unui pacient aflat între viață și moarte, o cară în brațe coborând o vale abruptă, o însoțesc sub foc, sub ploaie, în întuneric.
Psihoterapeuți, psihologi, medici, asistente, infirmieri, paramedici, pompieri, salvatori montani, polițiști, jurnaliști de teren, asistenți sociali, consilieri spirituali, profesori, voluntari – toți acești oameni stau zilnic în prima linie a suferinței umane, fie ea fizică sau psihică. Și uneori, fără să-și dea seama, încep să o poarte în ei.
Așa se naște traumatizarea secundară, numită și traumatizare vicariantă: o transformare tăcută și profundă care se strecoară în ființa celor care ajută, în urma contactului empatic și prelungit cu durerea altora. Nu este o simplă oboseală, ci o schimbare de fond în felul în care percepem lumea, siguranța, umanitatea și sensul.
Laurie Anne Pearlman și Karen Saakvitne (1995) au descris această realitate ca pe o „transformare internă a sistemului de sensuri și valori” în urma expunerii continue la povești traumatice.
• Ce este traumatizarea secundară
Traumatizarea secundară se referă la impactul psihologic al expunerii indirecte la traumă, atunci când o persoană este martor, ascultător sau intervenient constant în situații de suferință profundă.
Este o formă de stres traumatic secundar, documentată științific de Charles Figley (1995), care arată că profesioniștii din domeniul ajutorului pot dezvolta reacții similare celor ale persoanelor traumatizate.
Ceea ce se modifică nu este doar energia sau dispoziția, ci întreaga structură a credințelor despre sine și lume: convingerea că oamenii sunt buni, că lumea este sigură, că viața are sens.
Cei care ajută pot începe să se simtă fragili, cinici sau neputincioși, deși continuă să își facă meseria cu aceeași responsabilitate.
Traumatizarea secundară afectează deopotrivă profesioniștii din sănătate, psihologi, terapeuți, asistenți sociali, personalul din secțiile de primiri urgențe, pompieri, paramedici, salvatori montani, polițiști sau jurnaliștii care relatează tragedii. Oricine stă aproape de durerea altuia este expus riscului de a o interioriza.
• Cum ajungem acolo: când empatia devine punte și povară
Empatia este inima oricărei profesii de ajutor. Ea face posibilă apropierea, înțelegerea și alinarea. Dar atunci când este neîntreruptă, intensă și nefiltrată, se transformă într-un canal prin care suferința altuia pătrunde în propriul nostru sistem psihic.
Cercetările din neuropsihologie arată că, în contactul empatic profund, neuronii oglindă activează aceleași circuite cerebrale implicate în trăirea durerii reale (Decety & Jackson, 2006). Cu alte cuvinte, corpul celui care ascultă „simte” ceea ce celălalt trăiește, chiar dacă doar la nivel implicit. Este ca și cum, ascultând povestea unui incendiu, ai simți miros de fum în propria respirație.
În relațiile terapeutice, în îngrijirea medicală sau în intervențiile de urgență, se activează frecvent mecanisme inconștiente de identificare proiectivă. Cel care ajută devine, fără să-și dea seama, containerul emoțiilor neexprimate de celălalt. Fără spațiu de descărcare (supervizare, reflecție, suport de echipă), povara rămâne în el. Această acumulare lentă erodează în timp sistemul intern de sens și credință în bine.
Pearlman vorbea despre „eroziunea sistemului de sens”: lumea pare mai periculoasă, oamenii mai imprevizibili, iar încrederea în viață începe să se clatine.
Când vezi prea multă suferință, începi să te îndoiești de umanitate. Când o simți zilnic în tine, începi să te pierzi.
• Cum se manifestă: semnele tăcute ale oboselii profunde
Traumatizarea secundară nu apare brusc. Ea se instalează treptat, prin semne subtile, adesea confundate cu oboseala obișnuită.
Pe plan emoțional:
– neliniște, anxietate, iritabilitate, hipervigilență;
– sentiment de neputință, vinovăție („N-am făcut destul”), rușine;
– amorțire emoțională sau detașare;
– plâns inexplicabil după cazuri grele.
Pe plan cognitiv:
– gânduri intruzive legate de cazuri;
– dificultăți de concentrare, tulburări de somn, vise recurente;
– reinterpretarea realității prin lentila fricii („Lumea este un loc nesigur”).
Pe plan somatic:
– tensiuni musculare, dureri cronice, tulburări digestive;
– oboseală persistentă, migrene, dereglări hormonale și imunitare.
Pe plan relațional și profesional:
– retragere socială, iritabilitate, cinism, detașare afectivă;
– scăderea empatiei, pierderea motivației și a sensului profesional.
Aceste manifestări nu indică slăbiciune, ci semne de supraîncărcare a sistemului nervos, confirmate în studii clinice asupra stresului traumatic secundar (Bride, 2007; Stamm, 2010).
• Nu este doar „burnout”
Burnout-ul este o formă de epuizare profesională cauzată de stresul cronic și lipsa resurselor. Oboseala compasiunii (compassion fatigue), concept introdus tot de Figley (1995), reprezintă reducerea empatiei după expunerea la suferință intensă.
Traumatizarea secundară, însă, merge mai departe: ea schimbă sistemul de valori și percepția asupra lumii. Este o rană tăcută a celor care rămân prezenți în fața durerii altora. Aici, problema nu este doar „cât muncim”, ci „cât ne atinge ce trăiesc ceilalți”.
• Factorii de vulnerabilitate: rădăcinile subtile ale expunerii
1. Istoricul personal de traumă: traume din copilărie sau evenimente dureroase nerezolvate care rezonează cu poveștile altora.
2. Sensibilitatea empatică ridicată: capacitatea profundă de a simți emoțiile celuilalt, fără capacitatea de autoreglare.
3. Identificarea puternică cu rolul profesional: tendința de a-ți lega valoarea de succesul ajutorului oferit.
4. Toleranță scăzută la ambiguitate: dificultatea de a accepta că nu poți controla sau repara totul.
5. Mecanisme de apărare rigide: tendința spre control, negare sau raționalizare excesivă.
6. Supraimplicarea afectivă: pierderea granițelor între empatie și absorbția emoțională a celuilalt.
7. Nevoia inconștientă de salvare: motivația de a vindeca la ceilalți propriile răni nevindecate.
8. Lipsa autoreglării emoționale: dificultatea de a reveni la starea de calm după stres.
9. Stima de sine condiționată de performanță: valoarea de sine bazată exclusiv pe rezultate.
10. Absența unui spațiu personal de regenerare: lipsa activităților care aduc plăcere, liniște, reconectare.
Acești factori nu sunt slăbiciuni, ci puncte sensibile care, în lipsa conștientizării, pot deveni porți prin care durerea altora pătrunde prea adânc.
• Factorii de risc: ce favorizează instalarea traumatizării secundare
1. Expunerea frecventă și intensă la suferință (cazuri grave, tragedii colective).
2. Lipsa suportului de echipă și a supervizării.
3. Istoric personal de traumă nerezolvată.
4. Perfecționism și supraresponsabilitate („Trebuie să salvez pe toată lumea”).
5. Empatie excesivă fără granițe clare.
6. Lipsa grijii de sine: somn insuficient, neglijarea corpului, mâncat haotic.
7. Cultură organizațională care glorifică eroismul și minimalizează vulnerabilitatea.
8. Lipsa recunoașterii muncii și a sensului profesional.
9. Condiții de muncă extreme: ture lungi, contact direct cu moartea, dezastre, urgențe.
10. Absența pregătirii psihologice pentru intervenții traumatice.
11. Mecanisme de apărare rigide: negare, disociere, evitare emoțională.
12. Izolarea profesională: lipsa comunității de sprijin.
Aceste riscuri sunt confirmate de cercetările lui Bober & Regehr (2006), care arată că lipsa suportului și a autoreglării emoționale sunt predictorii principali ai traumatizării secundare.
• Factorii de protecție: ce ajută la prevenție și echilibru
1. Supervizare constantă și intervizare regulată.
2. Sprijin de echipă și coeziune profesională.
3. Terapie personală și autocunoaștere.
4. Educație emoțională și formare continuă în trauma-informed care.
5. Compasiune față de sine și acceptarea vulnerabilității.
6. Limite clare între muncă și viață personală.
7. Odihnă, alimentație, mișcare, igienă a somnului.
8. Ritualuri de detensionare: plimbări, respirație conștientă, artă, rugăciune, meditație.
9. Suport social: prieteni, familie, comunitate.
10. Cultură organizațională sănătoasă și programe de prevenție.
11. Contactul cu natura și ritmurile lente.
12. Reamintirea sensului profesiei: „De ce am ales să fiu aici”.
• Cum se iese din traumatizarea vicariantă: drumul înapoi spre sine
Vindecarea începe prin recunoaștere. A conștientiza impactul emoțional al contactului cu suferința altuia nu înseamnă slăbiciune, ci o expresie a empatiei mature și a responsabilității profesionale. Este un act de luciditate și de grijă față de echilibrul interior, care susține capacitatea de a rămâne prezent și autentic în procesul de a ajuta.
Urmează observarea semnelor timpurii – corpul știe primul: tensiune, respirație superficială, vise încărcate și tensionate, oboseală, dorință de izolare.
Supervizarea, intervizarea profesională și terapia personală sunt esențiale. Ele oferă spațiu de decantare și claritate, așa cm arată studiile lui Stamm (2010) privind prevenția stresului traumatic secundar.
Apoi, îngrijirea corpului – prin somn, alimentație, mișcare, respirație conștientă – restabilește reglarea neurofiziologică.
Și, în cele din urmă, regăsirea sensului. A ajuta nu înseamnă a te sacrifica. Înseamnă a fi prezent și echilibrat, capabil să însoțești fără să te pierzi.
• Dincolo de epuizare: renașterea sensului
Cei care au trecut prin traumatizare secundară și au ales conștient să se reconecteze la sine descoperă o formă de compasiune matură, ancorată în discernământ și blândețe.
Asemenea unui copac care a înfruntat furtuni și și-a adâncit rădăcinile, ajutătorii care s-au ridicat din epuizare învață să ofere lumină fără să ardă.
În această renaștere se naște o prezență mai profundă: o empatie care nu se consumă, ci se regenerează. Din eroism se naște echilibru. Din durere, înțelepciune. Din fragilitate, umanitate.
Traumatizarea secundară este o realitate tăcută a profesiilor care ating suferința umană. A avea grijă de tine nu este un gest de egoism, ci o condiție de siguranță profesională și existențială. Pentru ca empatia să rămână vie, ea are nevoie de rădăcini: un corp odihnit, o minte lucidă și o inimă ancorată.
Sufletul care ascultă durerea altuia are nevoie, din când în când, să fie ascultat și el. Numai așa putem continua să aducem lumină în locurile în care altora le este prea greu să o caute.
Psiholog Dr Celestina Dumitriu
