13/03/2026
Curajul nu arată mereu ca în filme. Uneori este o lacrimă lăsată să curgă, o perfuzie care picură încet și un om care, în ciuda fricii, spune: merg mai departe.
''Povestea'' aceasta este despre răbdare, acceptare și speranță. Iar vestea de după zece luni — fără semne de recidivă, fără metastaze — este o victorie câștigată cu mult curaj. 💛
Dacă și tu vrei să fii parte din această speranță, sprijină proiectul Picături de Viață din cadrul evenimentului Timotion12. Fiecare donație înseamnă sprijin real pentru pacienții oncologici aflați în tratament.
1. Donezi pentru proiectul „Picături de Viață” în cadrul Timotion
timotion.ro/doneaza/?step=1&type=project&preset=1623
2. Alegi să susții un campion pentru cauza noastră
timotion.ro/editii/timotion-2026/campion/olimpiu-porumb/
3. Alegi să fii prezent cu noi în ziua evenimentului
timotion.ro/editii/timotion-2026/curse/
4. Distribui campania mai departe
5. Implici compania ta în susținerea proiectului
Împreună putem transforma fiecare picătură într-o șansă la viață.
Jurnal de chimioterapie
Pacientă cancer mamar, 42 ani:
"13 Un număr despre care se spune că aduce ghinion. Pentru mine a fost numărul de la prima recoltare pentru analizele înainte de chimioterapie. Și cred că mi-a purtat noroc.
Merg cu taxiul la prima ședință. Nu conduc azi — nu știu cm mă voi simți după. În mașină cântă Queen: Show Must Go On. Și parcă exact asta îmi spune și mie viața: oricât ar durea, spectacolul trebuie să continue.
Nu mă grăbesc spre tratament. Cine s-ar grăbi când nu știe ce urmează, cm va reacționa corpul, cm va rezista mintea?
Când s-a înroșit perfuzia, mi-au dat lacrimile; nu le-am putut conteni și nu m-am ferit să le las să curgă. Traseul colorat cu roșu care cobora și tot cobora spre brațul meu până furtunul s-a înroșit complet. Atunci am conștientizat că nu o să mai fiu niciodată cm sunt acum, aici și acum, înainte ca epirubicina să intre în corpul meu.
Privesc pe geam spre Turnul de Apă și 1000 de gânduri îmi trec prin cap. Când va fi gata, vreau să-l vizitez!
Îmi repet că e ultima „roșie”, că mai urmează patru „albe” și apoi gata. Îmi dau seama că am uitat gustarea acasă, dar mă bucur că am tableta și căștile cu mine.
Uneori așteptarea e grea. Privești cm picură încet, picătură cu picătură, și vrei doar să treacă. E o zi grea — mai grea decât o zi de muncă. Corpul meu lucrează din greu ca să mă facă bine.
Știu deja ce urmează: 3–4 zile cu capul greu, o oboseală care nu trece cu somn. Trece cu răbdare. Cu acceptare. Cu speranță. Apoi, încet, revin la o nouă normalitate. Nu mai sunt exact cea de dinainte — dar revin.
Zece luni mai târziu: primul CT după diagnostic. Fără semne de recidivă. Fără metastaze🙏"
