09/04/2026
E pauză!
E Săptămâna Patimilor și cred că o simt, de data asta, mai mult ca pe o pauză, ca pe o suspendare. Postul înțeleg că înseamnă a frâna puțin, prin alimentație, prin gânduri și rugăciune și a suspenda un pic mai mult, daca poți, atât cât poți, tendința de a judeca.
M-am trezit, zilele trecute, în miez de judecată. Pe calea noastră de a fi deștepți și de a avea dreptate, sărim atât de repede pe concluzii. Și am făcut asta, ,,am stat strâmb și am judecat drept", însă diferența, de data asta, este că am tăcut, am lăsat în mine acele boabe de informații și interpretări. Și...ca o foiță subțire, parcă m-a învăluit suav conștientizarea că m-am pripit, am ,,citit" grăbit și strâmb. Apoi rușinea, apoi nevoia de a găsi în mine, în viitor, un orizont mult mai larg de acceptare, înțelegere și îngăduință, față de alții și în definitiv, față de mine însămi.
Sunt recunoscătoare că văd și simt, ca un fel de teste, parcă din ce în ce mai subtile, cât am parcurs din drum și cât de mult mai am de parcurs, că m-am schimbat dar că e necesar să nu mă opresc.
Îmi vine, tot mai mult să pun această pauză, între mine și judecata mea, între mine și vise deșarte, între dorință și acțiune, între mine și proiecțiile asupra oamenilor. Avem nevoie de pauză, să auzim mai bine, mai puțin însă mai corect, drept și bine.
În pauză, îmi regăsesc modestia, cât un fir de mac, de care dacă însă mă îndepărtez, mă simt pierdută. Și simt că tăcerea mă ajută cel mai mult, să mă întorc la simplitate și esență.
În pauză, rămâne ceea ce trebuie: oamenii, locurile, cărțile și bucuriile. Toate se așează firesc, fără zgomot și ruperi de nori, decât atât cât să zărești printre ei sau dincolo de fulgere, cireșii japonezi, trasandând poteci de speranță, pe multe străzi din oraș.
Iubesc șansa pe care Sărbătoarea Paștelui ne-o aduce în fiecare an, ca invitație la reînnoire! Parcă văd mai clar ,,despre ce este vorba", în încercarea asta numită viață, ce frumos se împletesc cele lumești, cu cele sufletești...
