What are the opening hours?

Monday 09:00 - 20:00 Tuesday 09:00 - 20:00 Wednesday 09:00 - 20:00 Thursday 09:00 - 20:00 Friday 09:00 - 17:00

https://www.facebook.com/307288126486770/

Loredana Moșteanu - Psihoterapeut, Strada Amurgului nr. 1, Timisoara (2026)

20/02/2026

🥶🥶🥶 Când Vocea Interioară soptește "Ești un Fals": Sindromul Impostorului in profesia de psihoterapeut

Am stat de nenumărate ori în fața oglinzii, fizice și metaforice, și am auzit acea șoaptă rece: "Cine ești tu să stai aici? Cine ești tu să ghidezi? Tu, cu toată istoria ta, cu toate fisurile tale... cine te crezi?" Aceasta nu e o poveste despre nesiguranță generală, ci despre acea formă particulară, acută, de auto-sabotaj pe care o numim Sindromul Impostorului. Și, credeți-mă, la psihoterapeuți, el se manifestă cu o intensitate aproape perversă.

Ca doctor in sociologie si psihoterapeut integrativ, înțeleg că profesia noastră, prin însăși natura ei, este teren fertil pentru această angoasă. Suntem investiți social cu o autoritate, o înțelepciune și o capacitate de a "vedea" pe care, adesea, ne simțim copleșiți să o onorăm. Ne confruntăm cu suferința umană în cele mai crude forme, cu "violul original" al existențelor, cu fragilitatea ființei. Miza este enormă: "frica de a răni suflete". Și când miza e atât de mare, frica de eșec, de a fi "descoperit" ca un fals, devine un monstru.

Din perspectiva clinică, știu că mulți dintre noi sunt atrași de această profesie tocmai din propriile răni, din propria călătorie de vindecare. Primul caz ești tu. Și tocmai această intimitate cu propria vulnerabilitate, cu propriul "țesut cicatricial", poate alimenta îndoiala.
"Cum pot ajuta pe alții să navigheze ape tulburi, când propriile mele mări au fost atât de furtunoase?" Paradoxul e că tocmai această profunzime a explorării personale ne face terapeuți eficienți, dar tot ea ne lasă expuși la atacurile Sindromului Impostorului.

Anatomia unui asalt subtil:
* Asimetria brutală a rolului: Clientul își depune întreaga ființă în fața ta, așteptând, implicit, ca tu să "știi". Tu știi mult, dar nu totul. Și tocmai acel "nu totul" devine un gol imens, o dovadă a imposturii.
* Perpetuu novice: Nu există un "final" în formarea noastră. Niciodată nu ești "gata". Fiecare client, fiecare caz, fiecare nouă lectură te aduce în fața a ceea ce NU STII. Acest proces de învățare continuă, vital pentru etica profesională, poate fi interpretat de vocea interioară ca o dovadă a insuficienței.
* Abstinența de la "Salvare": Suntem învățați să nu "salvăm". Să ghidăm. Să oferim un spațiu. Dar vocea impostorului îți șoptește că un "adevărat" terapeut ar fi găsit deja soluția, ar fi eradicat suferința. El confundă abținerea terapeutică cu incompetența personală.
* Piedestalul imaginar: Așteptarea societății (și a noastră!) este să fim mereu calmi, lucizi, "rezolvați". Orice moment de îndoială, orice eroare, orice frustrare personală devine un argument irefutabil că "nu ești demn".

Impactul și Consecințele:
Acest război interior te epuizează. Te determină să te supra-pregătești, să amâni lansarea de noi programe (gen workshop-uri sau retreat-uri), să te ascunzi în spatele siguranței cunoscute, să eviți riscul de a fi "văzut" în plenitudinea ta, de teamă că vei fi "descoperit" ca fiind mai puțin decât se așteaptă.
Ironia tragică este că tocmai cei mai etici, cei mai responsabili, cei cu o "frică de a răni suflete" autentică, sunt cei mai predispuși la această tortură. Ei sunt cei care se întreabă constant, cei care își pun la îndoială capacitatea, nu din lipsă de competență, ci din respect profund pentru fragilitatea ființei umane.

Demolare și reconstrucție: Drumul către autenticitate și suveranitate

Nu vei eradica complet Sindromul Impostorului. El este, într-un fel, un gardian al smereniei noastre profesionale. Dar poți schimba relația cu el. Poți transforma inamicul într-un semnal de alarmă, nu într-o sentință.

1. Supervizare si terapie personală: Acestea nu sunt mofturi, ci oxigen. Sunt spațiile sacre unde poți depune armura, unde poți spune "nu știu" și "îmi e frică" fără judecată. Sunt centurile de siguranță care ne mențin pe drum, care ne ancorează în realitate și ne reconfirmă valoarea.
2. Comunitatea si comunicare sinceră: Spune-o cu voce tare! Vorbește cu colegi de încredere, cu mentori. Vei fi șocată să descoperi că acea șoaptă rece este un cor. Rupe izolarea.
3. Ancorează-te în Proces, nu în Perfecțiune: Nu suntem salvatori, suntem ghizi. Rolul nostru nu este să rezolvăm, ci să fim prezenți, să conținem, să iluminăm calea. Focusul pe proces și pe calitatea prezenței este un antidot puternic.
4. Acceptă Rana, Acceptă Umanitatea: Recunoaște că propria ta istorie, propriile tale vulnerabilități sunt ceea ce te face un terapeut profund empatic și autentic. Acele "fisuri" sunt porțile prin care înțelegi lumea celuilalt. Ești un OM, nu un zeu.
5. Practica suveranității: Fiecare moment în care îți asumi pe deplin ceea ce ești – cu îndoieli și cu forță, cu întrebări și cu răspunsuri – fără a te retrage, este un act de vindecare. Îți înveți corpul, mintea și sufletul că ești în siguranță, că ești autentic/ă, că ești suficient/ă.

Sindromul Impostorului este un preț pe care mulți dintre cei mai buni îl plătesc. El nu te face un fals. Te face uman. Și, paradoxal, te face un terapeut mai bun, pentru că te forțează să rămâi conectat la acea smerenie și la acea compasiune pe care o cerem și de la clienții noștri. A-l integra, nu a-l eradica, este calea către o prezență terapeutică autentică și suverană.

Cu onestitate, ca întotdeauna,

Dr. Loredana Mosteanu

14/02/2026

Mireasa fantomei: Când loialitatea față de Tata devine trădarea propriei vieți

Să lăsăm glumele despre "Daddy Issues" la o parte.
Adevărata tragedie a Complexului Electra este mult mai silențioasă și mai devastatoare. Este povestea femeii care, fără să știe, a semnat un contract nescris în copilărie:
„Mă voi dezice de Mama (de feminin, de vulnerabilitate, de intuiție) ca să fiu Aleasa Ta, Tată. Voi fi prelungirea ta strălucitoare. Voi fi Femeia pe care tu n-ai avut-o niciodată.”
Aceasta nu este iubire. Este auto-devorare.
Femeia-Electra este, adesea, o „Atena”. O războinică născută din capul tatălui, nu din pântecul mamei.
Este femeia care a învățat să disprețuiască tot ce e „slab”, „emoțional”, „haotic” – adică tot ce proiecta tatăl asupra mamei. A crezut că dacă devine performantă, cerebrală, perfectă, va fi salvată de mediocritatea feminină.
Dar prețul?
Prețul a fost amputarea propriului suflet.
Ea nu trăiește în corpul ei, ci în privirea Tatălui (chiar dacă el e mort sau absent).
De ce sunt aceste femei singure, deși sunt superbe? Pentru că locul de lângă ele este deja ocupat.
Inconștient, ele sunt „măritate” cu Tata. Niciun bărbat real, cu defecte, cu burtă, cu frici, nu poate concura cu Fantoma Idealizată a Tatălui.

* Dacă un bărbat se apropie prea mult, ea îl va castra (intelectual sau emoțional), pentru a dovedi că „Tata e mai bun”.
* Dacă un bărbat o adoră, ea îl va disprețui pentru „slăbiciune” (exact cm tatăl disprețuia mama).
* Ea caută un Zeu, dar Zeii nu trăiesc cu muritoarele. Zeii doar le vizitează și le lasă gravide cu dorințe neîmplinite.

Vindecarea din Electra este un doliu teribil.
Nu e doliul după un bărbat. E doliul după iluzia că ai fost Specială.
Trebuie să accepți că Tata a fost doar un om. Că poate te-a folosit narcisic pentru a-și oglindi propria grandiozitate. Că „iubirea” lui a fost, de fapt, o colivie aurită care te-a ținut departe de propria ta viață.

Solutia este să te întorci la Mama.
Nu neapărat la femeia fizică, ci la Arhetipul Mamei din tine. La acea parte „slabă”, „irațională”, „carnală” pe care ai judecat-o o viață întreagă.
Acolo, în acea „slăbiciune” disprețuită, stă de fapt Suveranitatea ta.
Acolo e capacitatea ta de a simți, de a primi, de a fi, nu doar de a face.

Draga mea Electra,
Cât timp vei mai sta de pază la mormântul (sau tronul) Tatălui?
Viața ta te așteaptă. Dar ca să intri în ea, trebuie să divorțezi de Fantomă și să-ți îmbrățișezi propria inimă, chiar dacă asta înseamnă să fii, în sfârșit, o femeie obișnuită.
Doar femeile obișnuite pot fi iubite real. Zeițele sunt doar adorate de la distanță.
Tu ce alegi? Adorarea rece a unui mort sau căldura imperfectă a unui viu?

13/02/2026

Fetița lui Tata și Blestemul de a fi mereu „Aleasa” (Complexul Electra)

Să vorbim despre „Fetița lui Tata”.
Nu, nu despre aia răsfățată care primește tot ce vrea. Ci despre femeia care, de mică, a învățat o lecție brutală:
„Ca să supraviețuiesc emoțional, trebuie să fiu aleasă de El (Tata) și să fiu mai bună decât Ea (Mama).”
Complexul Electra nu e o teorie prăfuită. E un scenariu de viață pe care îl văd zilnic în cabinet, la femei superbe, puternice, „Top Climbers”, care însă se prăbușesc în relații.
Cum arată Electra adultă?
E femeia care strălucește. E deșteaptă, e sexy, e performantă.
Dar în spatele armurii de „Femeie Fatală” sau „Femeie de Carieră”, stă o fetiță care încă așteaptă ca Tata să se întoarcă, să o vadă și să-i spună: „Tu ești cea mai importantă. Pe tine te aleg.”
Capcana invizibilă:
1. Rivalitatea cu femeile: Electra nu are surori, are competitoare. A învățat să disprețuiască „slăbiciunea” mamei (sau a femininului clasic) pentru a se alinia cu puterea tatălui. Rezultatul? O singurătate cruntă între alte femei.
2. Bărbații indisponibili: Alege bărbați care seamănă cu Tata – fie absenți, fie grandioși, fie care trebuie „cuceriți”. De ce? Pentru că inconștient vrea să rescrie finalul. Vrea ca de data asta, El să rămână.
3. Performanța ca iubire: Crede că dacă e suficient de perfectă, de slabă, de deșteaptă, va primi în sfârșit „oxigenul” validării.
Adevărul care doare
Draga mea, oricât de sus ai urca pe scara succesului, Tata nu te poate valida ca Femeie. El te poate valida doar ca Fiică.
Căutând bărbatul care să te „salveze” și să te pună pe piedestal, cauți de fapt să umpli un gol pe care niciun partener nu are capacitatea (și nici datoria) să-l umple.
Vindecarea din Electra nu înseamnă să-l urăști pe Tata.
Înseamnă să te întorci cu fața la Mama.
Să te împaci cu femininul din tine pe care l-ai amputat ca să fii „băiatul lui tata” sau „prințesa lui tata”.
Să realizezi că nu ești în competiție cu nicio altă femeie pentru resurse limitate de iubire.
Suveranitatea începe când încetezi să mai fii o fiică care așteaptă aplauze și devii o Femeie care își cunoaște valoarea fără să aibă nevoie de un public masculin.
Coboară de pe piedestalul de gheață. E frig acolo sus și ești singură.
Vino jos, pe pământ, unde suntem noi, celelalte femei. Nu suntem rivalele tale. Suntem surorile tale.

Câte dintre voi ați obosit să performați pentru o privire care nu mai vine?

12/02/2026

Am vorbit despre lupta din inima bărbatului. Acum, să vorbim despre o forță pe care multe dintre noi, femeile, am evitat-o, am denaturat-o, am renegat-o din frica de a nu ne pierde propria putere: reverența.
Nu mă refer la "supunere" în sensul vechi, la anularea sinelui, la a-ți micșora lumina. O femeie suverană nu se micșorează, nici nu se prosternează. Ea a luptat prea mult pentru a-și revendica propria esență. Reverența de care vorbesc este un act conștient de putere, de o forță interioară atât de profundă încât e aproape alchimică. Este un gest de încredere, de onoare, un pod construit către inima lui, nu un zid.
O femeie care și-a făcut munca interioară, care a coborât de pe propriul "piedestal" și și-a dat jos armura supraviețuirii, înțelege asta. Ea știe că iubirea nu poate înflori sub presiune, sub critica constantă, sub testarea continuă. Iubirea crește într-un climat de pace, de acceptare, de respect profund.
•⁠ ⁠Nu o cerere, ci o oglindire: Reverența nu este o cerere pe care i-o faci bărbatului să te facă să te simți bine. Este o oglindire a propriei tale puteri, a propriei tale capacități de a vedea esența celuilalt. Tu alegi să-l vezi.
•⁠ ⁠Respectul profund, dincolo de roluri: Nu pentru ce face, ci pentru cine este. Pentru esența lui, pentru eforturile lui, pentru drumul lui. A-l vedea, cu adevărat, cu tot cu lumina și cu umbrele lui. Asta e un act de curaj al Sufletului.
•⁠ ⁠Aprecierea autentică, fără agendă: A-i arăta că munca lui, prezența lui, contribuția lui contează. Că e văzut și valorizat. Asta îi șoptește Sufletului: "Ești în siguranță aici, în adâncimea ta."
•⁠ ⁠Admirația sinceră, ca o invitație: A-i comunica că crezi în el, în capacitatea lui de a naviga prin viață, de a crește, de a fi un partener. Aceasta este o hrană vitală pentru inima lui, o invitație la expansiune.
Când un bărbat simte această reverență autentică – acest respect, această apreciere, această admirație venită dintr-un spațiu de forță, nu de nevoie – ceva profund se schimbă în interiorul său. Armura lui începe să se topească. Defensiva se reduce. Inima lui se înmoaie. Dorința lui naturală de a proteja, de a oferi, de a se dedica crește, nu din obligație, ci dintr-o conexiune profundă, din iubire.
Aceasta nu înseamnă să tolerezi un comportament toxic sau să-ți suprimi nevoile. Siguranța emoțională este mutuală, un dans conștient al ambilor parteneri. Adevărul trebuie rostit, dar cm îl rostim contează infinit mai mult. Corecția poate veni cu compasiune. Limitele pot fi setate fără cruzime. Dezacordurile pot exista fără a distruge demnitatea.
Când ambele inimi se simt în siguranță, iubirea încetează să mai fie o luptă pentru putere. Devine un parteneriat sacru. Nu mai este supraviețuire, ci ACASA. Două Suflete care se protejează reciproc creează o legătură nu doar romantică, ci profund vindecătoare, o forță alchimică ce poate transforma nu doar viețile lor, ci și lumea din jur.

11/02/2026

❗️❗️❗️
Am vorbit despre armură. Am vorbit despre costul micșorării. Acum, vreau să aruncăm o privire rece, dar profund empatică, într-un colț adesea ignorat al câmpului de luptă relațional: inima bărbatului. Nu este un secret că femeile tânjesc după siguranță emoțională. Este o nevoie fundamentală, o rană ancestrală. Dar am internalizat, sociologic, o minciună: că bărbații nu au nevoie de același port, de același refugiu. Că ei trebuie să fie stâlpii, neclintiții, eternii provideri și protectori, fără fisuri.
Un bărbat nu poate conduce cu inima, nu poate iubi profund, nu poate fi prezent dacă se simte, constant, sub asediu. Dacă fiecare deschidere, fiecare tentativă de a coborî garda, de a-și arăta un fragment din Suflet, este întâmpinată cu judecată, cu un atac subtil, cu o testare a puterii sau a loialității sale. Nu vorbesc aici de abuz, ci de acele dinamici insidioase, de acele cuvinte ascuțite, de acea retragere emoțională care transformă intimitatea într-o "zonă de moarte relațională".
Imaginați-vă corpul lui, sistemul lui nervos. Ca și al nostru (al femeilor), e cablat pentru supraviețuire. Când percepe pericol – fie el real sau unul creat de proiecțiile noastre, de rănile noastre – intră în modul "fight or flight". Se închide. Se blochează. Se armează. El nu se poate conecta, nu poate fi prezent, nu poate iubi pe deplin, dacă este mereu în defensivă, anticipând lovitura, protejându-și inima. Nu mai este despre a iubi, ci despre a supraviețui în relație.
Prețul izolării masculine:
- Liderul pe piedestal: Vrem un bărbat puternic, care să ia decizii, să ne ghideze. Dar dacă îl punem pe un "piedestal" atât de înalt încât nu mai poate coborî pentru a fi uman, îl condamnăm la "singurătatea liderului". Lui cine îi oferă o mână când alunecă? Cui îi mărturisește că și el se teme?
- Taxarea vulnerabilității: Noi, femeile, tânjim după un bărbat vulnerabil, deschis. Dar suntem pregătite să conținem ceea ce apare când își dă jos armura? Furia lui neprocesată? Tristețea lui ancestrală? Nesiguranțele lui? Sau, fără să vrem, taxăm această vulnerabilitate cu judecată, cu reproșuri, cu un "nu ești suficient de puternic"?
-Abisul neadresat: Un bărbat nu poate iubi din adâncime dacă propriul său abis interior – propriile răni, propriile temeri – nu a fost vreodată văzut sau conținut. El va continua să ofere armura, nu Sufletul.
Dacă vrem ca el să ne fie o ancoră, un spațiu de siguranță, trebuie să fim, la rândul nostru, un port pentru inima lui. Altfel, iubirea rămâne un câmp de luptă, o strategie de supraviețuire, și nu un ACASA unde ambele Suflete pot înflori. Un bărbat nu se poate deschide complet și nu poate iubi profund, dacă nu simte, visceral, că este în siguranță alături de tine.

09/02/2026

Despre inchisoarea de catifea a "Sfințeniei" și prețul Sufletului

"Mai bine să fiu judecată ca o B… decât să fiu pusă pe un piedestal ca o sfântă."

Nu e o preferință. E o declarație de război. O bătălie pentru Suflet.

Am auzit-o de mii de ori. "Fii bună. Fii blândă. Fii înțelegătoare. Fii cea care iartă. Fii sfântă." Acest mit, mai ales pentru femei, este o închisoare. O închisoare de catifea, frumos ornată cu așteptări sociale, cu iluzii de "iubire necondiționată", cu promisiuni false de pace.

Ca sociolog, văd mecanismul: societatea are nevoie de "sfinte". De arhetipul sacrificiului feminin. De femeia care se anulează, care înghite, care nu face valuri, care menține pacea (în detrimentul propriului Suflet). De femeia care își dă viața, bucățică cu bucățică, pentru binele celorlalți.

Acest "sacrificiu" nu este iubire. Este o strategie de supraviețuire învățată, o rană ancestrală de "viol original" care te-a învățat că valoarea ta stă în cât de mult poți îndura, în cât de puțin poți cere, în cât de invizibilă poți deveni. Tu ai fost expertă în asta. Eu am fost expertă în asta. Am fost "indispensabila" care a crezut că dacă devin suficient de "sfântă", nu voi mai fi abandonată.

Dar prețul acestui piedestal de "sfințenie" este brutal:
* Moartea lentă a Sufletului: Îți macini propria esență. Îți îngropi dorințele. Îți taci adevărul. Îți anesteziezi furia sacră. Devii o fantomă a ceea ce ai fi putut fi.
* Izolarea profundă: Ești admirată, da. Dar cine poate iubi o sfântă? Cine poate avea o relație autentică cu o iluzie? Ești singură pe acel piedestal rece, deconectată de propria ta umanitate.
* Iubire falsă: Atragi oameni care vor o sfântă, nu un om. Relații construite pe acest mit sunt "zone de moarte relațională", unde nu e loc pentru autenticitate, pentru conflicte sănătoase, pentru creștere reală.

Nu mai negocia cu propriul tău Suflet.
Nu mai plăti prețul "sfințeniei" cu propria ta vitalitate. Nu ești aici pentru a fi o iluzie. Ești aici pentru a fi reală. Să cobori de pe piedestal, chiar dacă lumea te va judeca, este un act de Suveranitate.

07/02/2026

Despre ușile închise și curajul de a rămâne pe prag

Telefonul meu arde. Și nu, nu e doar celebrare.

Citesc mesajele voastre – ale celor care ați ajuns la anunțul cu "Sold Out" la Return to Eden cu câteva ore sau zile prea târziu. Și simt.
Simt dezamăgirea.
Simt frustrarea aia specifică momentului în care, în sfârșit, te-ai decis să faci ceva pentru tine, să-ți dai jos armura... și găsești ușa închisă.
Știu ce gust are. Are gust de iar am rămas pe dinafară, de poate nu e pentru mine, de respingere veche.
Vreau să vă spun ceva, de la om la om:
Faptul că locurile s-au evaporat atât de repede nu e despre marketing. E despre o foame colectivă uriașă. E despre câți dintre noi am ajuns la capătul puterilor cu "supraviețuirea" și suntem disperați după “Suveranitate”. După aer curat. După adevăr.

Nu pot extinde grupul pentru Nepal acum. Ar însemna să diluez procesul, să rup siguranța spațiului pentru cei care au intrat. Și, cei care ma cunoasteti sau ați lucrat cu mine, știți că eu nu fac rabat la profunzime.

DAR... nimeni nu rămâne pe peron…..

Dacă rezonezi cu munca mea, dacă simți că ești gata să intri în "crevasă" și să ieși de acolo întreg/întreagă, am deschis două liste speciale chiar acum:

1. Lista de Așteptare Prioritară pentru RETREAT 2027: Da, sună departe. Dar timpul nu iartă, iar locurile se vor da primele către cei de aici. Dacă știi că Nepalul e chemarea ta, pune-ți intenția (și numele) acolo de acum.
2. Evenimentele in România: Nu trebuie să mergem mereu la 5000m altitudine ca să ne întâlnim cu noi înșine. Pregătesc experiențe imersive aici, acasă. Mai scurte, dar la fel de viscerale.

Nu ați pierdut trenul. Poate doar v-ați așezat pe peron pentru trenul care trebuie, de fapt, să vă ducă exact unde aveți nevoie.

Vă văd. Vă aud. Și sunt aici.

Cu onestitate,
Lore

06/02/2026

Sindromul "Regina Albină": Când supraviețuirea te face gardianul propriei tale celule

În termeni simpli, acest sindrom descrie femeia ajunsă într-o poziție de putere (lider, manager, autoritate) care, în loc să susțină alte femei să urce, le blochează, le critică mai aspru decât pe bărbați sau le subminează. Este femeia care "trage scara după ea".
Dar să nu ne grăbim să o judecăm ca fiind doar "rea". Ca sociolog și psihoterapeut, văd rana din spatele comportamentului.

1. Rădăcina Sociologică: Mitul penuriei ("Nu e loc decât pentru una")
Acest sindrom nu este un defect genetic feminin. Este un răspuns adaptativ la un sistem patriarhal. Generații întregi, femeilor li s-a spus (implicit sau explicit): "La masa bogaților, e loc doar pentru o singură femeie. Cea specială. Cea care gândește ca un bărbat."
Când crezi că resursele sunt limitate (penurie), orice altă femeie care apare nu e o "soră", e o amenințare la adresa statutului tău greu câștigat. "Regina Albină" se luptă să rămână singura excepție, pentru că așa a învățat că e în siguranță.

2. Rădăcina Psihologică: Identificarea cu agresorul și disocierea
Pentru a supraviețui și a urca ("Top Climber") într-o lume dominată de energie masculină dură, această femeie a trebuit adesea să-și renege propria vulnerabilitate și feminitate.
* Ea gândește: "Eu am suferit, am muncit triplu, am îndurat abuzuri ca să ajung aici. Tu de ce să primești totul ușor?"
* Ea se disociază de "celelalte femei" (pe care le percepe ca slabe, emoționale, neprofesioniste) pentru a se proteja. E un mecanism de apărare: "Eu nu sunt ca ele. Eu sunt puternică (adică masculină)."

Cum se manifestă:
* Standarde imposibile pentru subalternele femei, în timp ce bărbaților le tolerează mediocritatea.
* Refuzul de a mentora alte femei.
* Mândria de a fi "una dintre băieți".
* Singurătatea de pe piedestal: e respectată (de frică), dar nu e niciodată conectată real.

"Regina Albină" este, în esență, o femeie blocată în supraviețuire. E o femeie speriată că își va pierde locul.
Vindecarea (și trecerea la Suveranitate) apare când realizează că puterea nu este un tort finit. Că a ridica alte femei nu te coboară pe tine, ci construiește o rețea de siguranță reală.

Este trecerea de la "Eu împotriva lor" la "Noi împreună". De la a păzi poarta, la a deschide ușa.

05/02/2026

Metafora broaștei de lemn: Când trebuie să îngheți ca să supraviețuiești și să te dezgheți ca să trăiești. O poveste despre Alchimia Terapeutică.

Am vorbit despre armură. Despre gustul de sânge și rugină al fricii. Despre drumul de la supraviețuire la suveranitate. Astăzi, vreau să privim la una dintre cele mai uimitoare lecții de reziliență pe care ni le oferă natura: broasca de lemn.
Această micuță ființă din America de Nord, când vine iarna, nu se ascunde. Nu fuge. Nu luptă. Ea face ceva mult mai radical: îngheață. Inima ei se oprește. Respirația. Funcțiile vitale. Devine un bloc de gheață. Clinica o privește și spune: moartă. Dar nu e moartă. E într-o stare de suspendare.
Ce se întâmplă acolo? Corpul ei produce un "antigel" natural – o cantitate masivă de glucoză. Acest zahăr pătrunde în celule și le protejează. În spațiile extracelulare, apa îngheață, dar celulele rămân intacte. E o alchimie brută: se predă morții aparente pentru a evita distrugerea reală. E strategia supremă de supraviețuire.

Acum, priviți-va în oglinda asta 🙂 Câți dintre noi nu am făcut exact același lucru, la nivel psihic și emoțional?
Când abuzul copilăriei ne-a lovit, când abandonul a venit ca un ger năpraznic, când mâinile care trebuiau să țină au frânt – Sufletul nostru, sistemul nostru nervos, a spus: "Stop. Îngheață. Altfel vei muri."
Și am înghețat. Am produs propriul nostru "antigel": am disociat, am amortit emoțiile, am construit armura de "Top Climber", de "Indispensabilă", de "om puternic" care nu simte. Am devenit "mașini" de performanță, de control. Inima noastră emoțională s-a oprit. Respirația Sufletului s-a suspendat. Am supraviețuit. Am existat. Am fost, funcțional, niște blocuri de gheață.
Această strategie ne-a salvat. Ne-a permis să trecem peste "iarna" traumatică. Ne-a protejat celulele esențiale. Dar ne-a lăsat într-o stare de suspendare. Ne-a ținut în viață, dar nu ne-a lăsat să TRAIM.
Și apoi vine primăvara. Sau, în cazul nostru, chemarea la terapie. Chemarea la Suveranitate.

Procesul terapeutic este, în esență, un proces de dezghețare. Și este terifiant. Este cel mai curajos pas pe care îl vom face vreodată.

1. Frica de durere: Când corpul broaștei se dezgheață, inima începe să bată din nou, plămânii să respire. Când Sufletul nostru se dezgheață, începem să simțim. Toate emoțiile înghețate – furia sacră, tristețea ancestrală, frica primordială – ies la suprafață. E ca și cm ai simți gustul de sânge și rugină din nou, dar de data asta nu e din frică, ci din vindecare. E dureros, da. Dar durerea e dovada că ești viu.
2. Renunțarea la “antigel": Trebuie să dăm jos armura. Să renunțăm la strategiile de control, la disociere, la nevoia de a fi "indispensabil". Acele mecanisme care ne-au salvat, acum ne blochează. Sunt "antigelul" care ne împiedică să ne conectăm, să ne extindem, să ne predăm Vieții.
3. Încrederea în proces: Broasca nu știe când vine primăvara. Se predă ciclului. Noi alegem să ne predăm procesului. Să avem încredere că acest dezgheț, oricât de înspăimântător, duce spre o stare de vitalitate, de plenitudine, de trăire pe care am uitat-o.

Dezghețul nu e moartea. Este RENASTERE.
La fel ca broasca de lemn, care se dezgheață și își reia activitatea, ca și cm nimic nu s-ar fi întâmplat, și Sufletul nostru are această capacitate uimitoare de renaștere.
Nu e vorba de a uita iarna, de a șterge trauma. E vorba de a integra experiența, de a înțelege cm am înghețat, de a onora acea strategie de supraviețuire. Și apoi, de a alege conștient să ne dezghețăm, să simțim din nou, să bată inima Sufletului, să respirăm viața cu fiecare celulă.
Procesul terapeutic este curajul de a te dezgheța. De a te preda Vieții. De a te reconecta la propria ta esență, de a te transforma dintr-un bloc de gheață, într-o ființă vibrantă și libera.

04/02/2026

Crevasa dintre Martor și Abuzator: Cine cara povara adevărului?

Am vorbit despre ochii care văd și Sufletul care înghite tăcerea. Acum, vreau să punem lupa pe acea crevasă. Acea prăpastie adâncă care se deschide între cel care abuzează și cel care este abuzat, dar și între cel care vede abuzul și alege să nu intervină.
Am simțit pe pielea mea ce înseamnă să fii deasupra unei crevase, pe Manaslu, cu gustul metalic al fricii în gură. Aceea era o crevasă fizică, dar și o oglindă a golului interior, a abandonului. Când un adult vede un copil abuzat și tace, el construiește o crevasă energetică, o prăpastie de singurătate în Sufletul acelui copil. Un mesaj mut, dar devastator:

"Nu contezi. Nu meriți să fii salvat. Ești singur."

Greutatea tăcerii: O povară transgenerațională.
1. Responsabilitatea nevăzută: Ca sociolog, văd cm se perpetuează ciclurile abuzului. Nu doar prin acțiunea făptuitorului, ci prin pasivitatea, prin orbirea "acceptabilă" a martorilor. Fiecare act de non-intervenție este o cărămidă adăugată la zidul de izolare al victimei și la armura celui care abuzează. Este o validare socială tăcută a violenței. Când taci, devii parte a sistemului care permite rana.
2. Costul doliului neprocesat al martorului: Nu vorbesc doar despre victimă. Vorbesc despre Sufletul tău. Când ești martor la o nedreptate și nu acționezi, o parte din Sufletul tău moare. Acea furie, acea neputință, acea rușine, acea vinovăție – toate acestea se transformă în "țesut cicatricial" toxic, în armuri noi, în boli somatice. Corpul tău va ține scorul acestei complicități. Această tăcere va continua să îți umple gura cu gustul de sânge și rugină.
3. Crearea unui nou "Viol Original": Pentru copil, tăcerea martorilor este un abuz secundar. Învăță că lumea este un loc periculos, că oamenii nu sunt de încredere, că nu poți cere ajutor. Această rană va modela totul: relațiile, atașamentele, capacitatea de a iubi și de a se simți în siguranță.
Nu ne putem ascunde în spatele scuzei "nu e treaba mea". Nu mai e suficient să ne prefacem că nu vedem. Fiecare dintre noi are o responsabilitate. Nu ești obligat să fii un super-erou. Dar ești obligat să fii un om.
A interveni nu înseamnă întotdeauna să te arunci în foc. Poate însemna să faci un apel anonim. Să vorbești cu altcineva. Să oferi un spațiu de siguranță copilului. Să rupi tăcerea, măcar pentru tine.
Această acțiune, oricât de mică, este un act de Suveranitate. Este o reclamare a propriei tale integrități. Este o refuzare a complicității. Nu mai poți salva pe nimeni altcineva dacă nu îți salvezi propriul Suflet.

**

03/02/2026

Despre ochii care văd și Sufletul care inghite tăcerea: Anatomia complicității

Am văzut-o. Am auzit-o. Am simțit-o de nenumărate ori în cabinet, în ecoul rănilor adânci. Acea întrebare mută, sfâșietoare, din ochii unui Suflet rănit: "De ce nu m-a salvat nimeni?"
Astăzi, vreau să vorbim despre "salvatorii" noștri imaginari. Despre acei "alții" – vecini, rude, prieteni, profesori, preoți – care văd. Care știu. Care simt acea strângere în stomac, acel nod în gât, acea tensiune somatică atunci când un copil este abuzat, fizic, emoțional, verbal, sexual. Și care nu intervin.
De ce? Nu este o întrebare ușoară. Nu e o simplă "lipsă de caracter". Este o scufundare în abisurile fricii umane și ale programelor de supraviețuire.
1. "Nu e treaba mea": Mecanismul de disociere colectivă.
Ca sociolog, văd cm societatea ne-a învățat să ne închidem. Mitul "sfințeniei familiei" devine un zid de netrecut. "Ce se întâmplă în casa omului e treaba lui." Când un copil este rănit, întreaga matrice socială sângerează. Acest "nu e treaba mea" este o formă de auto-apărare, o disociere colectivă, o încercare disperată de a evita să simțim propria durere, propria neputință, propria rană ancestrală de "viol original" care este reactivată.
2. Frica de a plăti prețul: Gustul de sânge și rugină al intervenției.
Să intervii, să vorbești, să te pui de-a curmezișul, înseamnă să riști. Să riști un conflict, să riști să fii judecat, să riști să fii tu însuți ostracizat. Să riști să simți acea frică primordială de anihilare, acel gust de sânge și rugină în gură, pe care l-ai simțit și tu când ai fost vulnerabil. E mai ușor să rămâi în armură, să te ascunzi în tăcere, să te convingi că "nu e așa grav".
3. "Poate e mai bine să nu mă bag": Iluzia protejării.
Și, uneori, este o strategie de supraviețuire perversă, o raționalizare: "Poate dacă intervin, fac mai rău. Poate că e mai bine să nu mă bag." Această iluzie a non-intervenției ca "protecție" este un pact cu propria lașitate, cu propriul confort. Dar un copil abuzat simte exact asta: că nu e suficient de important pentru ca cineva să riște pentru el.
Costul acestei tăceri nu este doar pentru copil. Este și pentru Sufletul tău. De fiecare dată când vezi și taci, o parte din propria ta Suveranitate se macină. Gustul de sânge și rugină nu dispare. El se mută în interior.

Loredana Moșteanu - Psihoterapeut

20/02/2026

14/02/2026

13/02/2026

12/02/2026

11/02/2026

09/02/2026

07/02/2026

06/02/2026

05/02/2026

04/02/2026

03/02/2026

Address

Opening Hours

Telephone

Website

Alerts

Shortcuts

Share

Category

Monday	09:00 - 20:00
Tuesday	09:00 - 20:00
Wednesday	09:00 - 20:00
Thursday	09:00 - 20:00
Friday	09:00 - 17:00