09/03/2026
La 21 de ani, iubita de atunci cu care locuiam împreună s-a despărțit de mine pentru cel mai bun prieten al meu...
M-am simțit trădat, dezamăgit și cu inima frântă de două ori din două părți. Apoi încet, ușor, am început să schimb perspectiva și când oamenii mă întrebau cm fac față la așa o pierdere, am mutat direcția verbului:
"Eu? Păi eu nu am pierdut nimic, ei m-au pierdut pe mine"
O mică, mare diferență, nu?
Era atât de ușor să pic în capcana clasică "toate femeile îs nebune, toți prietenii sunt trădători, bla bla bla" însă m-am apucat de sală, am muncit la mine, m-am recuperat emoțional și după câțiva ani am găsit persoană potrivită pentru mine în forma dragostei adevărate pe care mulți nu o găsesc niciodată.
Azi, la aproape 36 de ani, nu pot să explic în cuvinte cât de mult m-a ajutat o simplă schimbare de perspectivă, principiu pe care l-am aplicat de fiecare dată și în tot ce ține de fitness.
Nu pot să explic nici cât de mult o iubesc pe femeia care a devenit și cât de bine se simte viața alături de ea, însă asta "pățești" dacă în loc să disperi, îți păstrezi speranța că toate piesele din puzzle se vor așeza fix unde le este locul. Asta evident cât timp le cauți și le încerci, nu stai să pice ele singur prin minune
You got me dancing right along to the sound of your heart, you are a face to call home 🥹
