31/01/2026
💔🤍❤️
Doliu pentru familia pe care nu am avut-o așa cm am avut nevoie. Cel mai important lucru pentru mine a fost să „îmi fac eu familia mea așa cm am nevoie”.
Tatăl meu a divorțat de mama când aveam 5 ani. Îl iubeam foarte mult și nu am putut să-i înțeleg comportamentul. Am pus „zoom in” pe o perioadă scurtă (cred că aproximativ 6 luni) când a fost „obligat” de mama să se ocupe de mine, ea fiind însărcinată cu sora mea. S-a ocupat de mine într-un mod stângaci. Îmi plăcea că mă lua cu el peste tot. La muncă (era tâmplar la un spital din Ploiești) mă lăsa liberă să mă joc (nu mă sufoca precum mama), îmi făcea cunoștință cu oameni și era tare mândru când mă prezenta. Mă plimba cu motoreta, mă ducea la grădiniță și mă lua de la grădiniță.
Îmi plăcea asta. Mă făcea să mă simt puternică, importantă, specială, valoroasă și capabilă de aproape orice. Îmi oferea atenție. Ceea ce el nu făcea în mod normal. Multă vreme, până acum un an, am crezut și spuneam oricui cât de mult m-a iubit tata și cm mă lua cu el peste tot. La un moment dat am realizat că era vorba de atenție oferită și nu de iubire.
Mi-am amintit toate dățile în care am fost respinsă și invizibilă... chiar trecea pe lângă mine fără să spună un cuvânt, ca și când nu mă vedea, nu mă auzea și nu mă putea înțelege.
Cea mai dureroasă amintire legată de el și respingerea lui o am în jurul vârstei de 4 ani. Era o zi de duminică. Eram toți îmbrăcați frumos. Eu aveam codițe, o rochiță superbă și pantofi noi. Eram foarte fericită, mai ales că eram cu ei doi, cu mama și tata. Eram în parc. La un moment dat am văzut în jurul meu copii care erau în cârca taților. Am simțit nevoia de a fi luată în brațe, în cârcă și eu.
Mi-am făcut curaj și am mers către el să-i spun, fiind convinsă că se va bucura și mă va lua în cârcă. A sărit ca ars când i-am cerut asta. A devenit furios și mi-a spus că nu mă ia pentru că îi murdăresc cămașa. Eu am rămas mută și împietrită. Nici măcar rugămințile mamei nu l-au făcut să-și schimbe ideea. M-a durut mult și încă simt tristețea de atunci.
Tatăl meu a înșelat-o pe mama cu o colegă din spital, o asistentă. Culmea e că a făcut cunoștință cu ea când era cu mine. Îmi amintesc și acum că eram cu el în atelier când a sunat telefonul și a fost chemat pe secție să meargă să ia măsurători pentru o fereastră nouă. Am mers cu el pe secție, am intrat în cabinet unde era asistenta asta care pregătea cafeaua. L-a întrebat dacă vrea cafea, i-a turnat în ceașcă și au început flirtul de față cu mine. După a luat măsurătorile pentru care venise.
La o perioadă după acest eveniment, tot într-o duminică, când de-abia ajunsesem acasă cu mama (fusesem plecate pentru câteva zile la bunica, fără tata), în timp ce mama se pieptăna în baie și se privea în oglindă, iar eu mă jucam pe jos în dormitor, în apropierea patului matrimonial, am văzut ceva strălucitor și interesant sub pat.
M-am întins și am găsit o mărgică mai neobișnuită, cu o formă interesantă. Am fost fascinată de descoperirea mea și îmi doream tare mult să mă joc cu ea, să mă lase mama și să fie a mea. Am alergat spre mama, la baie, și am întrebat-o dacă îmi lasă mie mărgeaua aceea, să mă joc cu ea. Mama a fost șocată de descoperirea mea, a început să îmi pună o grămadă de întrebări, să țipe, să fie furioasă, iar eu nu înțelegeam ce am făcut și cu ce am greșit. Mama știa a cui era mărgeaua. A știut de cm a văzut-o.
De la acest eveniment au urmat o serie de certuri între mama și tata. Seri cu violențe, amenințări cu moartea, fugit din casă de frică pe la vecini (mama cu noi în brațe).
A urmat apoi „partajul”. Într-o zi, tata a venit cu mama lui și cu sor’-sa să ia tot din casă, fără să știm ce avea să facă. Am văzut cu mama că a parcat o mașină mare în fața blocului și că au coborât din ea. Imediat cm au ajuns în apartament au început să care aproape tot. Nu ne-au luat hainele și un birou din camera mea, din dormitor. Mi-a luat și patul. Nici nu am avut unde să îmi plâng pierderile, dorul, neputința, nedreptatea, greul și nevoile neîmplinite. Am rămas eu cu mama și cu sora mea care nu avea nici măcar un an împlinit, într-o casă goală, fără nicio speranță.
Când a plecat, a trecut pe lângă mine ca și când aș fi fost invizibilă.
Înainte de plecare, bunica a intrat în dormitorul meu și mi-a lăsat 10 eugenii cu lămâie... mi le adusese mie.
Nu am înțeles nici până astăzi ce a însemnat acel gest. Părea desprins dintr-un film de prost gust. După plecarea lor ne-am luat în brațe, am plâns și am mers la vecinii de deasupra. Ne-au dat ei doi saci de dormit. Ne-am întors acasă, ne-am aranjat sacii de dormit în sufragerie și ne-am pus la culcare. Nu știu cm am adormit în noaptea aceea. Eram convinsă că voi muri și că nu am să mă mai trezesc a doua zi.
Nu aveam cum... speranța o pierdusem. Îmi venea în minte imaginea celor doi pui jumuliți, cumpărați de mama în ziua aceea și lăsați în chiuvetă pentru a fi gătiți. Exact așa mă simțeam. Așa o vedeam și pe sora mea. Eram doi pui fără „viață”, jumuliți.
Mama nu mă lăsa să plâng. Îmi spunea să fiu tare, să-mi impun. Alteori îmi spunea că plâng ca proasta. Că eu îi duc dorul și îl aștept, iar el se distrează cu „aia”.Nu ne-a plătit nici pensie alimentară. A plătit o perioadă mama lui, de frică să nu îl dea în judecată mama. Apoi nu a mai plătit nici ea. Pe tata l-am mai văzut doar de câteva ori după. A mai venit de puține ori în vizită.
Ultima oară l-am văzut când aveam 21 de ani. Am oprit în drumul nostru spre Buzău puțin și la el, în Ploiești. Nu am intrat în casă. Am rămas în mașină și mi-am alăptat fiica. Nu împlinise nici măcar un an, Teodora. Și-a văzut nepoata pentru câteva minute. Pe ceilalți nu i-a cunoscut.A murit acum 7 ani. A murit de onomastica lui, de Sf. Petru și Pavel. A murit fiind singur. A făcut infarct.
Am învățat să fiu puternică, să muncesc pe rupte dacă vreau ceva, să nu cer, să construiesc singură și nici măcar să nu îmi cunosc multe dintre nevoi.
Am învățat să am grijă de toți cei din jur și de nevoile lor. Am învățat să mă descurc singură și am înțeles că pentru mine nu este cineva acolo. A fost obositor, greu și dureros. Am dus mult mai mult decât ar fi fost nevoie sau ar fi fost al meu de dus.
Până de curând nu puteam să văd asta, să simt. Aveam impresia că nu am făcut prea multe, că am nevoi mari și mai ales pentru că nu am avut ajutor trebuie să fac și mai mult și mai bine, să fiu și mai atentă la alegerile pe care le fac.Acum știu câte am făcut, câte am dus singură și mai ales știu că am nevoie de oameni în viața mea și de ajutor.
E proces de doliu legat și de relația de cuplu în care sunt. Mi-a fost și oglindă a ceea ce am trăit în trecut. Mi-a pus în față tot ce am respins, ce am considerat de neacceptat, ce am judecat, ce am încercat să controlez, să reprim, să suprim, tot ceea ce m-a durut și toate fricile de care am fugit. E un proces în care trăiesc și doliul legat de munca depusă în trecut, în relația de cuplu, cât pentru doi, de unele așteptări care s-au dovedit nerealiste, iar altele imposibil de împlinit.
Am fost în freeze, în fight, în flight, am fost mult în fawn și am fuzionat. Am stat mult în supraviețuire crezând că trăiesc.
Procesul de doliu s-a declanșat mai tare la o perioadă de câteva luni de când am reușit conștient să încep să ies din fuziunea cu soțul meu.În momentul în care am început să mă văd, să văd ce făceam, să mă separ de ce este al lui, să mă delimitez, am reușit să văd cine sunt, unde sunt, cm sunt, ce limite mi-am încălcat, ce nevoi mi-am încălcat, care sunt nevoile mele reale, ce vreau eu, unde m-am pierdut și de ce.Atunci am înțeles că am intrat fără voia mea conștientă pe un pattern pe care îl învățasem în relația cu mama.
Eu am fost partenerul mamei mele. Mama m-a tratat ca pe un adult, partener și a împărțit greutățile ei cu mine. Așa că, odată intrată în relația de cuplu, dând de greu, am „știut” cm să fac să fie bine, să ne descurcăm în echipă.După ce am văzut și simțit toate astea, mi-am dat seama că în mine există o loialitate față de mama mea, față de durerea ei. Că i-am dus prea multe, crezând-o pe cuvânt, luând totul de bun și integrând toate programele învățate de la ea ca și când ar fi fost ale mele, ca și când eu aș fi fost definită ca ființă, personalitate, de tot ce credea ea, de toate proiecțiile ei.
Marea provocare a fost să mă uit la nevoile mele. Pe mine nevoile mele, oricât de banale ar fi fost, mă dureau.În copilărie, mama spunea oamenilor care o întrebau despre situația ei că a rămas „cu necazurile” (adică eu și sora mea) și că pe tata nu îl interesează.
Erau momente în care era foarte obosită, furioasă și chiar ne spunea să ne mai ducem și la tata, că ea s-a săturat să îi tot cerem. Că ea nu mai poate.Când încheia câte o relație amoroasă (a încercat de câteva ori să formeze relație de cuplu și cu alți bărbați), spunea celor care o întrebau că relația s-a încheiat din cauza „greutăților”, că bărbații nu o vor cu copii (știam că nu e adevărat, dar mă durea să aud asta din gura ei).
Alteori îmi amintea mie, fiind cea mai mare, că dacă se întâmplă ceva cu ea rămânem pe stradă, ca proastele, singure.Mai erau și zile în care eram foarte supărată sau plângeam pentru că nu îmi puteam împlini anumite nevoi din motive financiare, iar atunci îmi spunea că nu am de ce să mă plâng pentru că sunt bine, iar alții o duc mult mai rău (dorm pe stradă, mănâncă din gunoaie etc.).
Nu am înțeles niciodată ce fel de motivație este asta, e oribilă (chiar mă gândeam dacă mama mea chiar asta își dorește pentru mine și dacă ea chiar m-ar vedea așa).
Cel mai greu lucru care mi s-a întâmplat în legătură cu aceste „nedreptăți”, lucruri grele puse pe umerii mei, lucruri care nu îmi aparțineau pentru că eram un copil și nu aveam resurse sau putințe să gestionez situații de oameni mari, s-a întâmplat într-o zi când de-abia intrasem pe ușă de la școală și am văzut-o pe mama îndoită de durere (la propriu), cotrobăind prin haine și făcându-și bagajul pentru spital. Chemase ambulanța pentru o criză de rinichi și urma să fie internată.
Nu am știut ce m-a lovit și de unde. Am auzit-o spunându-mi toate astea în timp ce își făcea bagajul pentru spital. Mi-a atras atenția că nu știe ce se va întâmpla cu ea, că mi-a lăsat ultimul salariu în dulap, că aceia sunt toți banii și că ține de mine cm îi cheltui și pe ce.A fost crunt pentru mine.
Cea mai mare frică îmi era să îi spun surioarei mele, care în câteva ore trebuia să ajungă acasă de la școală. Am fost foarte atentă cm îi transmit mesajul, am minimalizat tot cât am putut, am avut super grijă de ea să nu îi lipsească nimic, i-am oferit suport emoțional și i-am promis că mă voi ocupa eu de mama să se însănătoșească cât mai repede și să vină acasă.
Asta am și făcut. Am avut grijă de casă, de bani, de sora mea, de mine (am mers la școală, am făcut teme), am făcut mâncare pentru noi, am gătit și pentru mama supă strecurată și ceaiuri și am fost și la ea la spital cu ele (nu îmi mai amintesc dacă o dată sau de două ori).
A fost foarte greu, dar am simțit și susținerea vecinilor.
Mama ne ținea la curent cu starea ei printr-o vecină, o suna pe ea. În seara în care a plecat la spital, câțiva dintre vecini au venit la ușa noastră să se asigure că suntem în siguranță. Ne-au adus mâncare, desert, chiar și câteva plușuri.
Am reușit să ies din fuziunea cu soțul întrebându-mă cm am ajuns aici și lucrând terapeutic (în ședințele de psihanaliză, în cele de somatic experiencing și chiar în Imago) fuziunea cu mama.
Am simțit nevoia să îi scriu mamei o scrisoare în care să îi mulțumesc pentru viață, pentru tot ce mi-a oferit, pentru toate intențiile bune pe care le-a avut și să îi înapoiez simbolic tot ce nu mi-a aparținut, să mă delimitez de ea. Nu i-am trimis-o. Am făcut-o pentru mine.
După acest proces s-a accentuat mai tare procesul de doliu, în momentul în care mi-am dat seama că pe mine mă dor nevoile mele, oricât de banale ar fi, și că este timpul să mă uit acolo.
Mi-am dat seama că la mine nevoile mele sunt „amestecate”, haotice, „într-o cutie” pe care nu am avut curajul să o deschid vreodată. Că nu știu ce fel de nevoi sunt, de la cine aștept să mi se împlinească, că nu pot delimita nevoile sănătoase pe care le aștept împlinite de la soțul meu de nevoile pe care le aveam de la tata (el neîmplinindu-le și nefiind prezent în viața mea), că nu știu care nevoi mi se mai potrivesc și pe care trebuie să le pun în cutia „de aruncat”.
Mi-am dat seama că trebuie să fac curat, să le iau „la mână”, exact așa cm fac cu hainele din dulap. Să sortez ce este pentru mine, de ce, de unde, ce mi se potrivește și să „arunc” ce este al altora, ce nu mi se mai potrivește.Am intrat în ședința de psihanaliză spunând asta terapeutului meu. I-am spus că „drumul meu” trece pe aici, că am ocolit cât am putut ca să evit durerea, că sunt terifiată să fac asta și că eu acolo nu intru singură.
Am primit sprijinul de care aveam nevoie și îmi amintesc că mi-a spus că nu sunt singură în asta, că este lângă mine. Exact de atât aveam nevoie.Știam că vor rămâne goluri mari, înțelesesem că vor fi pierderi și îmi era frică să văd cm voi rămâne și cu ce. Știam în același timp că nu mai pot acoperi sau umple acele goluri, că a venit vremea să trec prin, dar nu singură. Știam că o să mă doară, dar de data asta va fi cineva acolo cu mine și voi fi în siguranță.
Am ajuns în acea ședință la concluzia că acele goluri vor deveni cratere dacă urmez procesul, iar eu voi putea construi lângă.Pe mine cel mai mult m-a ajutat procesul meu de psihanaliză. Fac de 5 ani și 5 luni, de două ori pe săptămână, exceptând concediile, cu un psihiatru care este și psihanalist, profi, cu care am trecut prin foarte multe. Având un atașament dezorganizat și frică inconștientă de „masculin”, au fost multe rezistențe și mecanisme de coping în parcursul ăsta.
Am trecut prin foarte multe în psihanaliză. Am descoperit că aveam o frică „inconștientă” de masculin. Cumva credeam că bărbații fie sunt prădători sau au nevoi sexuale de împlinit, fie sunt puternici, agresivi și că mă pot „învinge” fizic.Prima dată când am fost foarte vulnerabilă și și-a arătat empatia, mi s-a dat shut down. Efectiv nu știam ce s-a întâmplat în acea ședință. Parcă îmi dăduse cineva cu o piatră în cap.
Foloseam flirtul și seducția într-o cantitate subtilă (cel puțin eu credeam că e subtilă), inconștient, ca mecanisme de coping (să nu îmi facă „rău”, deși eram în online).După, m-am îndrăgostit de el (nu știu cum, alt mecanism de supraviețuire). Mă simțeam vinovată, mă criticam, mă simțeam rușinată. I-am spus asta imediat soțului și, la o perioadă mai lungă, i-am spus și terapeutului (ca să știe cm gestionează situația).
El a fost profesionist și a știut ce să facă și cm să gestioneze. Eu îmi doream doar să scap și să continui terapia.Cel mai bun lucru pe care l-am făcut a fost să rămân în terapie cu tot ce se arăta acolo. Așa știa sistemul meu nervos să reacționeze în preajma lui, bărbat fiind. Știu că la un moment dat i-am spus furioasă că vreau ca relația mea de cuplu să fie funcțională, iar el mi-a răspuns că și dacă vreau eu nu aș ști să recunosc ce înseamnă sănătos (se referea la sistemul meu nervos).
Apoi am început să observ că mă butonează atașamentul lui sigur, masculinitatea lui sigură și că nu pot sta fără „să fug” toată ședința. Că îmi este foarte greu.Sistemul meu nervos nu știa cm „trebuie” să se comporte într-un atașament sigur. Asta am învățat în 5 ani și 5 luni de psihanaliză: să rămân.
Am învățat că pot fi „oricum”: prea multă, prea furioasă, prea tristă, prea sensibilă, prea rușinată, prea vinovată, dar atâta timp cât sunt limite, respect, intenții bune de creștere, el nu pleacă.Am învățat să rămân, să repar, să pun limite, să mă simt în siguranță într-un atașament sigur, să recunosc ce înseamnă atașament sigur și să-mi doresc să trăiesc așa.
De câteva luni bune fac și somatic experiencing. Pentru mine funcționează de minune în combinație cu psihanaliza. Am o terapeută cu care rezonez, profi și empatică. În SE am dezghețat foarte mult, am eliberat și am procesat. Reușesc să integrez mult mai repede și îmi ușurez procesul, vizibil. Am învățat să mă autoreglez.
De 11 luni fac împreună cu soțul și terapie Imago. Și terapia Imago m-a ajutat foarte tare și mi s-a părut „cea mai grea”. Acolo văd, în timp real, adevărul nefiltrat, exact așa cm este el.Reușesc să văd mecanismele mele de coping, ale soțului și relația în timp real.
Nu îmi este ușor când privesc adevărul în față și nu îl mai pot ascunde. Și, bineînțeles, m-a ajutat foarte mult și Write the Truth. M-au ajutat enorm principiile din el, oamenii, grupul, întâlnirile, împărtășirile. Am simțit că aparțin, am testat, mi-am dat voie să mă exprim exact așa cm sunt și cât sunt. Mi-am „înfruntat” frici, rușini și mi-am făcut prieteni.
………………………………………………………………….
Acest text este scris de unul dintre participanții Write the Truth Program și este publicat sub anonimat. Write the Truth este un program de autocunoaștere și transformare profundă prin scris, alături de un grup de suport. Poți afla mai multe despre Write the Truth în primul comentariu.
Imaginea care însoțește această postare este creată de artista Ana Gurduza ARS ANA și a fost aleasă din atelierul Anei special pentru acest text. Genul lucrării: Ulei pe pânză. Titlul lucrării: Om privindu-se om. Poți arunca o privire în atelierul Anei pe Instagram:
Mulțumim că ai citit acest text. Și dacă simți că poate fi de folos și altcuiva și îl poți trimite mai departe unui prieten sau poți da un share îți mulțumim și apreciem. Contează și ajută!
