14/01/2026
Un mesaj cu multa claritate si cu referiri la teorii sustinute stiintific (intr-o perioada cand e o avalansa de informatii si tehnici prezentate fara un temei psihologic).
Atașament versus limite
Limite versus atașament
În cabinet, mă întâlnesc adesea cu o formă de suferință parentală profundă, născută dintr-o neînțelegere a modului în care funcționează atașamentul uman, mulți părinți venind cu teama paralizantă că, prin impunerea unei/unor limite, vor frânge puntea fragilă de iubire construită cu copilul lor.
Această perspectivă vede limita/limitele ca pe o formă de agresiune sau de respingere, însă realitatea clinică și studiile din ultimele decenii ne arată un tablou complet diferit, demonstrând că atașamentul sigur nu este o stare de armonie perpetuă, ci un sistem biologic de reglare a fricii. Pentru ca acest sistem să funcționeze, copilul are nevoie de ceea ce Mary Ainsworth a numit o bază sigură, un reper care rămâne stabil indiferent de furtunile emoționale ale celui mic, deoarece o bază care se clatină sau, mai ales, care cedează de fiecare dată când copilul exercită presiune asupra ei încetează să mai ofere siguranță.
Problema majoră pe care o observ este că, în absența limitelor clare, atașamentul nu devine mai puternic, ci se fragilizează până la disoluție, fapt susținut de cercetările Dianei Baumrind asupra stilurilor parentale care au demonstrat că stilul permisiv produce copii cu o anxietate ridicată și o capacitate scăzută de autoreglare. Și sta văd și eu în cabinet tot mai des și mai mult, în ciuda faptului ca mamele au fost lângă copiii lor tot mai mult timp. Acest lucru se întâmplă deoarece, neurologic vorbind, un creier de copil nu este echipat să gestioneze libertatea absolută, iar fără granițele impuse de adult, copilul cade pradă unei omnipotențe infantile care este în realitate o sursă de teroare, nu de putere. Studiile clinice asupra parentificării confirmă că atunci când ierarhia familială este distrusă prin lipsa limitelor, copilul dezvoltă un atașament nesigur, deoarece simte că trebuie să preia el rolul de conducere pentru că adultul este incapabil să îi conțină emoțiile și să îl ghideze.
Această dinamică este explicată de Donald Winnicott (un autor tare drag mie) prin conceptul “obiectului supraviețuitor”, el argumentând că un copil are nevoie să-și exprime impulsurile agresive și să atace simbolic părintele prin refuzuri pentru a-și descoperi propriul Sine. Dacă părintele se retrage sau cedează în fața furiei copilului de teamă să nu piardă conexiunea, el eșuează în a fi acel obiect care supraviețuiește atacului, iar copilul învață că furia lui este atât de distructivă încât adultul nu o poate suporta.
Wilfred Bion a completat viziunea lui Winnicott prin conceptul de conținere, rolul părintelui fiind acela de a fi un container solid care primește emoțiile brute ale copilului, le prelucrează și le returnează într-o formă liniștitoare, o limită pusă cu calm fiind în realitate cea mai înaltă formă de conținere emoțională.
Din perspectivă neurobiologică, Daniel Siegel explică faptul că atașamentul sigur se construiește prin procesul de rupere și reparare, unde punerea unei limite reprezintă o ruptură necesară care forțează trecerea de la sistemul limbic reactiv la integrarea cortexului prefrontal. În acest proces, aplicarea teoriei polivagale a lui Stephen Porges ne arată că părintele care rămâne prezent și calm în timpul unei crize folosește propria sa reglare pentru a liniști sistemul nervos al copilului, o formă de co-reglare care este adevăratul adeziv al atașamentului sigur.
Totodată, conceptul de frustrare optimă al lui Heinz Kohut, psihiatru, ne reamintește că micile doze de dezamăgire cauzate de limitele zilnice sunt motoarele care dezvoltă reziliența, permițându-i copilului să treacă de la dependența totală la o autonomie sănătoasă. Ați citit bine, mici deoze de dezamăgire. Doze, nu doar doză! In alt topic, vom scrie ce reprezintă, aceste doze!
În viața de zi cu zi, acest “protocol” al conectării prin limite prinde viață în situații precum plecarea din parc sau oprirea tehnologiei, unde un părinte care dorește să mențină atașamentul nu va evita conflictul, ci va valida emoția copilului înainte de a afirma limita (și validarea emoțională ar necesita un articol). Părintele poate spune că înțelege cât de greu este să pleci de la joacă, rămânând însă ferm pe poziție și oferind prezența sa fizică ca pe un spațiu sigur în care plânsul copilului se poate revărsa. Această abordare demonstrează că părintele este mai mare, mai puternic și mai înțelept, oferind copilului certitudinea că există cineva la cârmă care poate gestiona situația chiar și atunci când el însuși își pierde controlul.
În situațiile extreme de agresiune, cm ar fi lovitul sau mușcatul, limita devine un act de protecție vital atât pentru părinte, cât și pentru copil, deoarece a permite atacul ar însemna să-l lași pe cel mic să trăiască o vinovăție inconștientă devastatoare. Dacă prinderea fermă a mâinilor nu funcționează și copilul continuă să atace, prioritară devine siguranța fizică, ceea ce poate necesita o separare protectoare prin care părintele se retrage într-o altă cameră, comunicând însă constant prin ușă că este acolo și că va reveni imediat ce siguranța este restabilită. Această retragere nu este o abandonare, ci o manevră de supraviețuire a relației, oferindu-i părintelui șansa de a-și recăpăta calmul necesar pentru a redeveni o ancoră de reglare pentru copil. Ajută să mai fie un adult în preajma copilului in asemenea situații!
În concluzie, trebuie să înțelegem că atașamentul sigur nu se deteriorează atunci când copilul suferă din cauza unui refuz, ci atunci când părintele devine imprevizibil sau dominat de frică în fața acelei suferințe. Limita/limitele este/sunt, în esență, gardul unei grădini care fără această barieră protectoare ar deveni un teren viran expus pericolelor, făcând copilul să se simtă abandonat în propriul haos.
Pe final aș vrea să rămâneți cu faptul că a pune o limită cu empatie și fermitate nu este un semn de lipsă de iubire, ci este dovada supremă că îi iubim prea mult pe copiii noștri pentru a-i lăsa să fie singuri în fața propriilor impulsuri pe care nu le pot încă gestiona.
🧩PREOCUPĂRI DE PĂRINTE
O întrebare care răsună frecvent în cabinet este legată de teama că un copil ar putea înceta să își iubească părintele dacă acesta devine brusc ferm și consecvent în aplicarea limitelor. Răspunsul oferit de psihologia atașamentului este unul liniștitor, deoarece ne arată că iubirea unui copil nu este o monedă de schimb fragilă, ci o nevoie biologică profundă care caută siguranță, nu doar satisfacție imediată. Atunci când un copil spune „te urăsc” în mijlocul unei crize provocate de o limită, el nu exprimă un adevăr relațional, ci o stare de activare intensă a amigdalei cerebrale, iar părintele care rămâne prezent și calm (nu e nevoie să țineți vreo prelegere despre iubire sau despre cm e ok să simtă asta) îi demonstrează tocmai contrariul: că relația este suficient de solidă pentru a supraviețui acestor explozii de moment.
O altă preocupare majoră a părinților vizează trecutul și momentele lungi de inconsecvență, mulți întrebându-se dacă mai pot repara atașamentul după ce au fost permisivi sau imprevizibili timp de ani de zile. Vestea bună vine din neuroplasticitatea creierului și din studiile despre „repararea relației”, care ne arată că niciodată nu este prea târziu pentru a introduce structura, consecvența și multă muncă, atâta timp cât schimbarea este comunicată cu onestitate și blândețe. Părintele poate alege un moment de liniște pentru a-i explica copilului că, din iubire, a decis să schimbe regulile casei pentru ca toată lumea să se simtă mai în siguranță, iar această asumare a autorității binevoitoare începe procesul de vindecare a atașamentului, transformând haosul într-o ordine previzibilă. Și adulții se ancorează în realitatea din prezent - copiii nu sunt de acord cu reguli si limite noi, mai ales dacă până atunci a fost totul cu multa libertate și lupte de putere!
De asemenea, părinții se întreabă adesea cm pot distinge între o limită sănătoasă și o atitudine autoritară care ar putea, într-adevăr, să rănească conexiunea. Distincția, așa cm a arătat Diana Baumrind, rezidă în prezența sau absența empatiei: în timp ce autoritarismul impune regula prin frică și tăcere, limita autoritativă (sănătoasă) vine însoțită de validarea sentimentelor copilului. O limită care rănește atașamentul este cea care umilește sau izolează copilul, pe când limita care construiește atașamentul este cea care oprește comportamentul, dar îmbrățișează emoția din spatele lui, părintele acționând ca un ghid, nu ca un tiran.
În final, o dilemă practică apasă pe umerii multor părinți: ce facem atunci când limita noastră provoacă o suferință care pare de neconsolat? În acele momente, este vital să ne amintim conceptul de „frustrare optimă” al lui Heinz Kohut și să înțelegem că rolul nostru nu este să fim arhitecții unei fericiri constante pentru copiii noștri, ci să fim martorii lor empatici în procesul de adaptare la realitate.
Suferința cauzată de o limită corectă nu traumatizează dacă părintele rămâne acolo, oferind mângâiere și acceptare, deoarece trauma nu apare din prezența „nu-ului”, ci din absența părintelui în timpul durerii pe care acest „nu” o provoacă. Astfel, prin fiecare răspuns și fiecare prezență asumată, părintele reconfirmă că este acea ancoră neclintită de care copilul are nevoie pentru a naviga apele tulburi ale propriei creșteri.
Pe finalul preocupărilor de părinte aș vrea sa las următorul mesaj: ești un părinte bun pentru că pui limite cu iubire și copilul tău are nevoie de puterea aceasta a ta sănătoasă. Copilul nu are nevoie de tine perfect și mereu în rol de Moș Crăciun care împlinește dorințe! Iar relația voastră nu se termină pentru că traversați un moment de furie pentru că l-ati pus în fața unui "nu"!
Pe curand,
Monica💚
photo: pinterest
