Cabinet Individual de Psihologie Irina Lazăr

14/11/2025

RANĂ SAU IUBIRE

Ați văzut vreodată un film sau ați citit o carte în care personajele pozitive, luminoase, echilibrate, optimiste, curajoase au familii care le susțin, încurajează și sunt pline de iubire?

Sau în care personajele - ori sunt pline de ură, răutate și cruzime ori închise în sine, pesimiste, pline de frică, supuse, care cară pe umeri o tristețe copleșitoare - vin din lumi unde sunt criticate și certate în permanență de parcă orice respirație este o greșeală, sunt abuzate emoțional și fizic sau neglijate?

Arta imită realitatea. Iar realitatea ne arată că familiile pot fi, adesea, ambele lucruri: sprijin sau rană. În funcție de felul în care ni se spune că suntem așa ne crește sufletul ori ca un copac cu o coroană de ramuri dese care se îndreaptă spre cer ori cu crengile contorsionate și chircite care așteaptă următoarea lovitură.

În cele mai multe cazuri (pentru că la fel ca în orice situație există și excepții) atunci când un copil se naște este iubit și adorat. Fără să facă nimic. Bebelușul doar există! Nu trebuie să facă nimic pentru a fi iubit și atunci când plânge și când doarme și când gângurește.

Apoi, începe să crească și să descopere lumea, iar felul în care o face atrage din partea părinților mai multe răspunsuri pe care le așez doar în două categorii (deși ele sunt mai multe):

Ghidare plină de susținere, alternative, limite corespunzătoare vârstei, umor, joacă, susținere, afecțiune, blândețe și mai ales informații care să îl ajute să facă alegeri din ce în ce mai bune. În cazul acesta copilul crește cu privirea dreaptă și senină plină de încredere în el și în oameni, este optimist și curios, vrea să crească, să se joace și să învețe. Știe să ofere și să primească afecțiune, iar viața îi este mai senină pentru că știe să facă alegeri care îi aduc echilibru și afecțiune. Și mai ales știe să ofere afecțiune fără să îi fie teamă că asta îl face vulnerabil și va fi rănit

Când copilul primește, ca răspuns la acțiunile lui, restricții, pedepse, critici, indiferență, bătăi, dispreț, umilire sau abuz – nu toate odată și nu neapărat în același loc, alegeți voi – oricare dintre aceste răspunsuri îl ciuntesc și îl strivesc. Fiecare din cele enumerate îi spun copilului cm este: rău urât, stricat, prost, incapabil și mai ales că nu merită nimic bun și că este vina lui pentru tot. Rănile dintr-un copil care a avut parte de o astfel de copilărie sunt mereu sângerânde. Merge prin viață fără să știe cine este, ce poate (și poate foarte multe), într-o suferință surdă, omniprezentă, considerând că abuzul este o normalitate.

Și aici ar fi multe de spus și ar putea să încerce să contrazică cineva cele spuse cu argumentul (pe care l-am auzit de foarte multe ori): ”Da, a avut o copilărie grea și a pățit asta și asta, dar uite ce bine a ajuns, uite ce meserie are, ce casă, ce mașină, ce vacante... s-a realizat!”

Nu despre asta vorbesc, nu despre lucruri ci despre psihic, despre lumea interna, despre capacitatea de a primi, a dărui și a simți bucurie, entuziasm și iubire. Despre cm doare înăuntru și câte pansamente sunt peste rănile vii care pulsează.

Lumea în care trăim este plină de oameni răniți care la rândul lor rănesc iar singura speranță de vindecare este să conștientizăm asta, să ne oprim și să vindecăm în noi ce este de vindecat.

Fiecare om merită tot ce este mai bun, fiecare om merită iubire, indiferent de ce i s-a spus. Pentru ca dacă în mine este bucurie mă manifest cu bucurie, dacă în mine este furie, mă manifest cu furie.

Și, apropo de asta… v-ați dat vreodată seama cât de tare doare, de fapt, furia?

03/10/2025

Când blocajele par de netrecut, magia grupului și sprijinul exercițiilor creative deschid noi drumuri pentru copilul tău.

15/09/2025

15/09/2025

15/09/2025

Dragi părinți,

De multe ori ne dorim ca cei mici să aibă rezultate bune la școală și să se descurce cât mai bine în învățare. Însă adevărul este că aceste dorințe nu se rezumă doar la școală. Ele sunt legate de felul în care copilul crește, se formează și își trăiește viața de zi cu zi.

Un copil motivat, atent și curios nu doar că va învăța mai ușor la matematică sau la română, ci va ști să își ducă la capăt proiectele, să persevereze atunci când întâlnește obstacole și să găsească soluții creative. Toate acestea îl vor ajuta și când construiește un turn din cuburi, și când își face prieteni, și când încearcă un sport nou.

Atenția, memoria, gândirea și imaginația nu sunt utile doar pentru a lua note bune, ci și pentru a înțelege regulile unui joc, pentru a-și organiza timpul, pentru a-și rezolva conflictele cu alți copii sau pentru a descoperi cm funcționează lumea.

La fel, motivația nu este necesară doar pentru a deschide caietul de teme, ci și pentru a învăța să meargă pe bicicletă, pentru a deprinde un instrument muzical sau pentru a-și urma pasiunile. Ea este forța interioară care îl ajută să se ridice atunci când cade, să încerce din nou și să creadă în propriile abilități.

🔹 Din punct de vedere psihologic, aceste „motoare invizibile” se împart în două mari categorii:

👉 Procese cognitive – cele care îl ajută pe copil să cunoască și să înțeleagă lumea:

Senzația și percepția – prin care copilul simte, vede, aude și interpretează realitatea din jur;

Atenția – capacitatea de a se concentra pe ceea ce contează;

Memoria – abilitatea de a reține și de a reactualiza informații;

Gândirea – modul prin care analizează, compară și găsește soluții;

Imaginația – spațiul unde creează idei și scenarii noi.

👉 Procese afectiv-motivaționale – cele care dau energie și sens învățării:

Motivația – forța interioară care declanșează, susține și orientează toate celelalte procese.

Fără motivație, atenția se pierde repede, memoria nu se activează eficient, iar gândirea și imaginația nu dau roade. Dar atunci când motivația este prezentă, toate aceste procese lucrează împreună și îl ajută pe copil să crească armonios, nu doar ca elev, ci ca om în devenire.

🌱 De aceea, rolul părinților este esențial: să creeze un mediu cald, sigur și stimulativ, în care aceste procese să se dezvolte în cel mai plăcut mod posibil – prin joacă, prin curiozitate și prin experiențe care aduc bucurie.

31/07/2025

Când părinții sunt prezenți, copiii devin oameni întregi

Pentru mine, vara este anotimpul în care vacanța devine prioritară și sunt mai mereu în mișcare. Dar, ce să vezi, psihologul din mine nu își ia deloc concediu! Rămâne vigilent, analizează, filtrează, descoperă tipare și găsește soluții (în gând, desigur) pentru toate situațiile și în orice colț al mediului înconjurător.

Vara aceasta, mai mult ca niciodată, am observat mulți copii cu o copilărie autentică, echilibrați, inteligenți și plini de bun-simț, care mi-au adus zâmbete și bucurie. Aș vrea să vă povestesc o situație care m-a încântat și, în același timp, să ofer o explicație din perspectivă psihologică privind echilibrul copiilor și fundamentele comportamentelor lor sănătoase și adecvate.

Săptămânile trecute am avut ocazia să observ o familie cu două fetițe — una de aproximativ 9–10 ani, cealaltă de 5–6 ani. Am călătorit alături de ei cu vaporul, timp de aproximativ trei ore, și, fără să-mi propun în mod special, am fost martoră la interacțiunile dintre membrii familiei. Tatăl se ocupa de fetița cea mare, iar mama de cea mică, iar actul educațional continua într-un mod natural, firesc, integrat armonios în rutina zilnică.

După o perioadă normală de acomodare la condițiile de drum și o gustare luată împreună, tatăl a intrat cu discreție în „modul educativ” și a atras-o pe fetița mai mare într-o conversație ce a evoluat într-o sesiune de lectură. Mi-a plăcut enorm modul în care, scoțând cartea, a întrebat-o cu zâmbet: „Îți mai amintești cine a descoperit America?” Iar după ce fetița a răspuns, tot zâmbind, „Cristofor Columb”, tatăl a continuat firesc: „Hai să vedem împreună ce aventuri a mai avut după ce a descoperit-o.” Apoi s-au cufundat amândoi în lectură, cap la cap, iar după fiecare pasaj parcurs, tatăl adăuga explicații și informații suplimentare care nu se regăseau în carte.

Alături de ei, mama a scos o carte de colorat care, bănuiesc, avea și o componentă educativă, pentru că o auzeam punând întrebări și oferind explicații celei mici. M-am lăsat absorbită de cartea mea, iar când, după un timp, am ridicat privirea și am devenit din nou conștientă de ce se întâmpla în jur, am descoperit — cu adevărat uimită — că cele două fetițe, acum așezate una lângă cealaltă, se împrieteniseră cu alte două fete care stăteau pe rândul se scaune din fața lor și jucau împreună un joc cu cartonașe (nu am reușit să identific exact ce joc era).

Marea surpriză a fost că fetițele din față erau aproape adolescente. Modul în care interacționau, puritatea și seriozitatea cu care au reușit să se conecteze și să se joace cu cele două mai mici m-a impresionat profund.

Ce vreau să subliniez din toată această experiență este că ceea ce ar trebui să reprezinte normalitatea — părinți conectați emoțional la nevoile copiilor, absența ecranelor ca formă principală de divertisment, comportamente pline de bun-simț și decență, adecvate vârstei — ajunge să ne surprindă și să ne încânte atunci când o întâlnim. Lipsa țipetelor, mofturilor și crizelor de furie atunci când nu le sunt îndeplinite dorințele (în termeni psihologici: o toleranță scăzută la frustrare) completează tabloul unor copii echilibrați, crescuți într-un mediu sănătos.

Privind în jur, nu pot să nu remarc un contrast tot mai pregnant între comportamentele frecvente ale adolescenților din ziua de azi și ceea ce ar putea fi considerat firesc, sănătos și adecvat vârstei. De la machiajul excesiv purtat ca un soi de armură socială, până la telefonul care pare o extensie permanentă a mâinii și limbajul presărat cu injurii sau remarci arogante – toate par să contureze o realitate construită mai degrabă pentru aparențe decât pentru conexiuni autentice. Iar eu știu că sub toate aceste comportamente de apărare sunt tineri extraordinari. Într-un astfel de peisaj, întâlnirea cu adolescenți care încă au privirea senină, care se pot juca sincer cu un copil mai mic, fără să simtă nevoia să se impună sau să se disocieze de copilărie, este o gură de aer proaspăt. Ochii inocenți, lipsiți de cinism, comportamentele naturale și căldura simplă a unei interacțiuni sincere sunt, din păcate, rareori întâlnite și tocmai de aceea ne ating atât de profund. Pentru că normalitatea, în forma ei autentică, a devenit o surpriză.

Ca psiholog, dar mai ales ca om care a stat martor unor astfel de momente, nu pot să nu mă întorc mereu la ideea că prezența părinților este temelia pe care se clădește echilibrul emoțional al copilului. Nu vorbesc despre perfecțiune sau despre rețete ideale de parenting, ci despre acea disponibilitate autentică de a fi acolo — cu tot ce ești. Să-i vezi, să-i simți, să le răspunzi, să-i înveți nu doar cuvinte sau reguli, ci și emoții, sensuri și valori. Un părinte conectat emoțional oferă siguranță, direcție și un spațiu în care copilul poate crește fără frică. În acele familii în care cultura generală e transmisă firesc, în joacă, în conversații și în gesturi mici, dar constante, am văzut copii vii, curioși, echilibrați. Și mi-a fost clar, din nou, că totul începe acolo: în relația părinte–copil. Nu există instrument mai puternic pentru sănătatea emoțională a unui copil decât un părinte prezent, implicat și autentic.

Psiholog Irina Lazăr



🎯