01/12/2025
LA BINE ȘI LA GREU
Nu, acest text nu este despre nuntă/căsătorie, ci despre faptul că avem nevoie (când suntem mici, iar apoi în terapie când ne reluăm creșterea) să fim însoțiți atât în emoțiile noastre dureroase, cât și în cele plăcute.
👉Dacă de obicei scriu despre cm e în regulă să fim furioși, să simțim uneori ură sau invidie, astăzi scriu despre cât de greu e să simțim în regulă a fi bine.
🥹Înțelegem mai ușor că avem nevoie de conținere atunci când ne e greu. Știm că totul se trăiește mai ușor când nu suntem singuri. Facem terapie pentru a putea fi conținuți in tristețile noastre profunde, în golurile emoționale, în furiile intense. Cautăm ajutor atunci când nu mai facem față cu greul/răul trăit interior.
❓Însă există oare o nevoie de conținere și în stările plăcute? Eu cred că da.
👉Cred că dacă nu învățăm de mici că bucuria, conexiunea și iubirea pot fi trăite în doi (și mai mulți), ne vom feri toată viața de ele.
🫤Cred că putem ajunge niște adulți care își sabotează bucuria, succesul, relațiile, dacă atunci când ne-am format personalitatea nu am fost însoțiți în ele sau ele nu au fost validate, ci au fost primite cu invidie sau chiar pedeapsă. Cred că ele pot fi teribil de greu de trăit, dacă adulții importanți care ne-au crescut nu le-au trăit la rândul lor.
👉Cu siguranță nu e ușor să fii părinte și nimeni nu se naște învățat. Oferim din ceea ce am primit sau din ceea ce am fi avut nevoie să primim și nu a venit, reparăm prin copiii noștri multe din lipsurile trăite de noi.
Cand am trăit singuri emoțiile noastre, TOATE au fost înfricoșătoare. Nu doar cele negative, ci și cele pozitive. Nu am știut ce e în regulă să simțim, am făcut față așa cm am putut, fiecare. Da, emoțiile de tot felul pot să sperie.
Ca părinți putem oferi mai multa însoțire emoțională, însă dacă nu am integrat propriile răni, emoțiile puternice ale copiilor ne pot propulsa direct în cele mai crunte experiențe timpurii ale noastre. Și dacă nu reușim să ne bucurăm de ei, alături de ei, împreună cu ei, nu vor reuși să se bucure atunci când ajung adulți.
Creștem din copii răniți în adulți irascibili, care trag de ei până la burn-out, care duc cu stoicism dureri nevăzute și când vine vorba de a primi....nu știm cm se face.
Dacă suntem experți în suferință, nu la fel putem spune și despre a primi iubire, a fi văzuți, admirați, a ne bucura. Uneori acestea pot fi mult mai greu de dus. Nu știm cm se trăiesc, fugim de ele. Fugim în confortul suferinței, pentru că e atât de cunoscut. Ne e frică de a fi judecați sau invidiați pentru zâmbetul nostru, ne ascundem satisfacțiile din frică, poate chiar ne temem să fim bine, dacă am învățat cândva că binele e atât de fragil. Uneori pur și simplu nu știm cm să conținem acel bine și îl sabotăm pentru că e prea greu de tolerat. Putem chiar somatiza din cauza conflictelor noastre inconștiente: conflictul între "datoria" de a suferi și dorința de a fi bine, de a ne bucura, de a avea, de a face ceea ce simțim.
De fapt, plătim datorii vechi de suferință, adunate de generații întregi.
❓Mai putem oare învăța bucuria la vârsta adultă? Sau, mai exact, o putem reînvăța? Căci poate am trait-o cu toții natural, când venea atât de simplu....dar a fost prea acoperită de durerile adulților din viața noastră. Am înăbușit-o pentru a nu "deranja". Am perpetuat durerea pentru a fi fideli părinților noștri. Vrem, dar nu vrem să îi "depășim". Vrem, dar nu vrem să fim mai fericiți decât ei.
Așa că astăzi mă gândesc... In terapie conținem atâtea emoții negative, suntem împreună cu pacientul la GREU, însă cred că el are nevoie să îi fim alături și LA BINE. 🥹 Are nevoie să îi validăm părțile sănătoase și bune din el ori din viața lui. Are nevoie să îl primim cu ele, să permitem să fie, să nu le bruscăm.
Cred că terapia nu e doar despre traumă și durere de pus în cuvinte, dar și despre A TE SIMȚI LIBER să te bucuri de tine, de viață și de ceilalți. Iar asta uneori vine mult mai greu decât a te simți înțeles și ajutat în greul tau.
