17/10/2025
De ce un copil cu autism plânge în prezența unui terapeut și este liniștit cu altul?
Astăzi, o mămică mi-a povestit că fetița ei plânge atunci când merge la un alt centru, cu un alt terapeut, dar că la mine vine cu bucurie și dorință de implicare.
Această diferență de reacție este una firească și des întâlnită în rândul copiilor, mai ales al celor cu tulburare de spectru autist. Nu este un semn că unul dintre terapeuți greșește sau că există o problemă majoră, ci reflectă o dinamică emoțională și relațională normală, legată de modul diferit în care copilul se adaptează la persoane, stiluri de lucru și contexte terapeutice diverse.
Ce se întâmplă de fapt?
Copiii cu autism au o sensibilitate crescută la schimbare — fie că este vorba de mediu, voce, gestică, rutină sau expresii faciale.
Fiecare terapeut aduce în relația cu copilul un stil propriu de interacțiune: tonul vocii, ritmul activităților, gradul de expresivitate emoțională, modul de stabilire a limitelor și stilul de joc.
Pentru un copil tipic, aceste diferențe sunt observabile, dar gestionabile.
Pentru un copil cu TSA, însă, ele pot fi resimțite ca diferențe majore de siguranță și predictibilitate, provocând reacții emoționale puternice – cm ar fi plânsul, refuzul, agitația sau retragerea.
Plânsul nu este un refuz, ci o formă de comunicare
Plânsul copilului nu înseamnă neapărat că „nu îl place” pe celălalt terapeut, ci este modul său de a comunica nesiguranța: “Nu știu încă dacă ești la fel de disponibil(ă) și sigur(ă) pentru mine ca cealaltă persoană.”
Copiii cu TSA procesează relațiile de atașament secundar (cu terapeuți, educatori, profesori) mai lent și au nevoie de consistență, repetiție și reacții previzibile pentru a se simți în siguranță.
De ce apar aceste diferențe?
1. Stilurile diferite de lucru – un terapeut poate fi mai expresiv și cald, altul mai calm și metodic. Copilul poate percepe aceste diferențe ca semne de apropiere sau distanță.
2. Ritmul și structura ședinței – schimbările în ordine, ton, materiale sau tip de tranziție (de la o activitate la alta) pot declanșa nesiguranță.
3. Gradul de familiaritate – copilul a avut mai mult timp să construiască o relație de încredere cu unul dintre terapeuți.
4. Sensibilitatea senzorială – tonul vocii, parfumul, lumina, sau chiar textura materialelor pot influența reacția copilului.
Cum putem sprijini copilul?
Pentru a ajuta copilul să se adapteze și să se simtă în siguranță cu ambii terapeuți, este esențială o abordare comună și empatică, bazată pe colaborare și coerență:
Pentru terapeuți:
🌼Comunicare și continuitate între terapeuți – menținerea unui stil similar de rutină, ton și reacție emoțională.
🌼Observarea atentă a momentelor-cheie – când apare plânsul, ce anume liniștește copilul, ce tip de interacțiune favorizează conectarea.
🌼Ritualuri de tranziție – un obiect familiar, o melodie sau o poveste scurtă care semnalează schimbarea de terapeut.
🌼Validarea emoțiilor – „Înțeleg că ți-e dor de [numele terapeutului preferat], dar și cu mine putem face lucruri frumoase împreună.”
Pentru părinți:
🥰Mesaje de siguranță și încredere – „Știu că îți e mai ușor cu doamna X, dar și doamna Y te ajută și are grijă de tine.”
🥰Evitarea comparațiilor negative între terapeuți în prezența copilului.
🥰Rutine stabile acasă – predictibilitatea în familie facilitează adaptarea și în alte medii.
Ce înseamnă acest comportament?
Această reacție nu este un semnal de alarmă, ci un indicator al unui proces emoțional în desfășurare.
Copilul își construiește treptat relații de încredere secundare, învață că este în siguranță indiferent de adultul prezent și își dezvoltă treptat reziliența emoțională și flexibilitatea relațională — abilități esențiale pentru viitoarea viață socială.
