Corina Oancea

02/11/2025

Astăzi vreau să vă vorbesc despre o carte și despre o femeie care mi-au schimbat viața.
Despre Psiholog dr.Sandra O'Connor cea care, în cartea mea Phoenix, apare sub numele de Andra. Un personaj real, un pilon vital al vindecării mele. O prezență luminoasă, profund empatică și sinceră, care mi-a ghidat pașii cu o blândețe rară și o înțelepciune caldă. Ne vom întâlni cu ea la lansarea de la București însă revin ulterior cu detalii.

Dar azi nu vreau să vă vorbesc despre Phoenix, ci despre cea mai nouă carte a ei: 𝐇𝐚𝐫𝐭𝐚 𝐞𝐦𝐨𝐭̦𝐢𝐢𝐥𝐨𝐫, pe care am citit-o și am comparat-o cu cea veche: 𝐂𝐮𝐫𝐚𝐣𝐮𝐥 𝐝𝐞 𝐚 𝐟𝐢 𝐮𝐧 𝐩𝐚̆𝐫𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐢𝐦𝐩𝐞𝐫𝐟𝐞𝐜𝐭.
Am fost curioasă dacă vine cu ceva nou, dacă adaugă o perspectivă diferită sau doar actualizează informațiile din prima.
Și... oh, boy, do I have to tell you.

Să începem cu începutul.
Curajul de a fi un părinte imperfect a fost o carte pe care am așteptat-o cu sufletul la gură. Număram minutele până să apară. O așteptam flămândă, cu acea curiozitate părintească disperată, născută din neputința de a fi „un părinte suficient de bun” și din dorința de a înțelege mai mult. Nu a dezamăgit. Cartea aceea pune bazele unei fundații solide de cunoștințe pe drumul pe care ne îmbarcăm ca părinți: un drum cu încercări, revelații și multe momente de îndoială.

Apoi a apărut Harta emoțiilor, și abia așteptam să o citesc, era deja best seller la librăria de unde am cumpărat-o. Această carte nu repetă informațiile din Curajul de a fi un părinte imperfect, ci adaugă un nou strat de înțelegere, o continuare firească, construită pe temelia deja pusă, însă poate fi citită și independent de prima.

Deschide ușa către o lume fascinantă a emoțiilor, explicând limpede cm funcționează creierul, care sunt rolurile neurotransmițătorilor, cm acționează neuroplasticitatea, și câte și mai câte, toate prezentate simplu, clar și cu un limbaj accesibil oricui, indiferent în ce punct se află pe drumul parentingului.

Mi-a plăcut mult începutul: curajos, asumat, plin de claritate. Sandra știe ce carte a scris. Știe că a creat o unealtă reală pentru toți cei interesați de subiect și chiar dacă nu ai avut exemple bune despre cm să fii un părinte conectat, această carte îți oferă, cm spune chiar ea, „instrucțiunile”. E ca și cm ai avea lângă tine un ghid cald, răbdător, care îți explică pe înțelesul tău cm funcționează lucrurile.

Îmi amintesc că, după ce am născut-o pe prima mea fiică, glumeam amar, dar era adevărul pur: „Unde sunt instrucțiunile?” Și nu mă refeream la scutece, ci la acel miriapod de experiențe prin care treci ca părinte, în care fiecare reacție de-a ta poate răni sau poate întări un copil.

Ei bine… acum, după ce am terminat cartea ei, pot să vă spun cu mâna pe inimă: aici sunt instrucțiunile. Am subliniat, am notat, am pus zeci de bilețele, pentru că eu așa citesc. Mi-am propus să aleg greu doar trei citate, ca să nu divulg prea mult dar nu am reușit, am ales cinci.
Dar vă spun sincer: fugiți la librării.
Fiți mai întâi părintele de care voi aveați nevoie, pentru copilul vostru interior și abia apoi, veți avea înțelegerea și compasiunea să fiți părintele de care au nevoie copiii voștri.

Simplu, nu? Nu e!
Dar dorința de a fi un părinte mai conștient, mai prezent, mai bun, este întotdeauna o victorie. 💛

1️⃣ „Atunci când părintele reușește totuși să se așeze în sine, să respire, să se conecteze dincolo de zgomotul din cap și din jur și să răspundă cu blândețe, cu empatie, poate cu o simplă frază rostită cu voce domoală sau cu o mângâiere blândă, copilul se liniștește. Nu trebuie să fim perfecți pentru a participa la coreglaj. Trebuie doar să fim prezenți și disponibili. Interacțiunile acestea mărunte și aparent banale sunt cele care construiesc o hartă internă emoțională din primele clipe de viață.”

2️⃣ „Atașamentul joacă un rol esențial nu doar în reglarea emoțională. Joacă un rol și în construirea identității copilului și în formarea unei stime de sine stabile.”

3️⃣ „Reziliența nu este doar o trăsătură născută, ci și o abilitate care poate fi cultivată prin sprijin social și prin învățarea unor strategii eficiente de autoreglare emoțională. Cu alte cuvinte, adolescenții care beneficiază de sprijin adecvat din partea familiei și a prietenilor au mai multe șanse să-și dezvolte reziliența emoțională.”

4️⃣ „A învăța să trăiești cu emoțiile tale, să le înțelegi, să le accepți, este poate cea mai mare victorie a adolescenței.”

5️⃣ „Un adolescent implicat într-o activitate pasionantă are mai puțin timp și interes pentru comparații nesănătoase în mediul online.”

30/10/2025

ATENȚIE: aceste retreat-uri vă pot schimba viața! ÎN BINE!!!

Dacă v-ați întrebat vreodată cm arată viața într-un retreat Călătorie spre sine, cm arată un proces de vindecare personal în cadrul unui grup, Corina a scris o carte minunată, iar rama ei este experiența ei cu noi în Bali. Cu mult respect față de procesul colegilor ei de grup, cu multă vulnerabilitate, povestea ei este o poveste care merită citită și simțită.

Se va lansa curînd, iar pînă atunci poate fi deja comandată de aici: https://shorturl.at/EE9R2

30/10/2025

Petronela Rotar personajul vital al cărții mele, o îndrumătoare plină de căldură, blândețe și compasiune ce mi-a ghidat pașii într-un retreat marca Călătorie spre Sine și nu numai, spre autenticitate și asumare ❤️🫂

Nu am fost niciodată personaj decît în cărțile mele. Pînă acum. Cartea asta a luat naștere sub ochii mei, într-un retreat din Bali. Corina a scris-o și apoi mi-a trimis-o - mai întîi în engleză. A fost o experiență foarte stranie să citesc o carte în care eram personaj - și încă unul așa de fain, iar rama poveștii ei foarte personale să fie chiar unul dintre retreaturile mele. E o carte care pune multă lumină pe ce înseamnă un proces de vindecare - și o simt tare apropiată de mine.

Se va lansa curînd, iar pînă atunci poate fi deja comandată de aici: https://shorturl.at/EE9R2

30/10/2025

„Îmi amintesc de când eram mică și mă plictiseam de moarte, jurându-mi să nu mă mai plictisesc niciodată când voi fi mare. Pe atunci, plictiseala mi se părea eșecul suprem. Mi-am promis că voi fi mereu ocupată, mereu ocupată. Și m-am ținut de această promisiune – prea bine. Probabil că asta m-a împins la primul meu burnout, la treizeci și trei de ani. Acum simt cm se apropie unul
nou. De data aceasta, în loc să mă îngrămădesc mai mult cu
obiective pentru a-mi distrage atenția, mi-am dat voie să simt greutatea acesteia. Sentimentul dominant? Pierdută. Ca o oaie neagră care rătăcește fără țintă, încercând să-și găsească propria turmă – sau poate să-și creeze una. Nu în sensul ad litteram, totuși. Nu am de gând să am zece copii doar pentru a-mi construi „poporul”. Am doi, și sunt destui. Fabrica de copii este închisă.”

Fragment din debutul meu în proză : Phoenix

Și de aici pornesc azi.

Când un copil nu se poate juca, când nu-și mai găsește bucuria în a explora, în a inventa, e adesea semnul că poartă în el prea multe griji care nu-i aparțin. Că a stat prea mult în spațiul fricilor adulților. Că a învățat prea devreme cm e să fii „responsabil”, dar a uitat cm e să fie liber. Un copil care nu se mai joacă e un copil care s-a închis. Iar joaca nu e doar un joc – e un mod de reglare emoțională, de procesare, de întoarcere la sine. Prin joacă, copilul își exersează puterea de a transforma realitatea, de a repara ce nu poate controla în viața reală.

Când pierdem legătura cu joaca, pierdem legătura cu spontaneitatea, cu curiozitatea, cu mirarea. Și, fără să ne dăm seama, devenim adulți care nu mai știu să se bucure, care confundă liniștea cu plictiseala, și plictiseala cu eșecul.

Pentru mine personal, această plictiseală era predictor al anxietații și depresiei cu care aveam să mă lupt mai toată viața. Mecanismul de protecție din fața acestor trăsături era să mă țin ocupată cumva, însă de multe ori doar mă disociam, visam cu ochii deschiși, pentru că nu mă puteam juca, eram prinsă între frici. Mi se spunea adesea că sunt cu capul în nori, însă nu era decât un mecanism de a face față realității prea dure pentru un copil.

Există speranță și după începuturi dificile, există unelte ca terapia sub diverse forme pentru reconfigurarea unor mecanisme ce poate au început cu rol protectiv dar în prezent nu mai ajută. A cere ajutor, a lucra conștient pentru asta este cea mai mare forma de superputere ce o poate avea un om. Iar copilul din mine ce își dorea o superputere să rezolve toată durerea, a găsit-o ca adult prim munca asiduă cu propriile părți spre autenticitate și reîntregire.

Link-ul de comandă al cărții e în primul comentariu!

27/10/2025

Există o formă de abuz despre care nu se vorbește aproape deloc: cel petrecut în terapie.
Eu am trăit-o și mult timp am crezut că e vina mea.

La treizeci de ani mă afundasem până la genunchi în terapie, dezgropând straturi din mine despre care nu știam că există. Redescopeream cine sunt, creșteam emoțional, mă vindecam, sau cel puțin așa credeam. A fost un roller coaster, palpitant, terifiant și implacabil, cu cât descopeream mai multe, cu atât era mai mult de săpat, însă m-am simțit trădată și cumva, am încetat să mai cred că cineva mă poate ajuta.

Nimeni nu mi-a spus ce înseamnă transfer și contratransfer, nici că există o deontologie, reguli care ar fi trebuit să mă țină în siguranță. Dar cm aș fi știut eu ce înseamnă siguranță, protecție când toată viața am trăit în alertă și frică?

M-a făcut să mă simt puternică, dorită, diferită. Mi-ai dat sarcini diverse, iar eu le-am dus la îndeplinire ca un soldățel care voia să îl facă mândru. Era tiparul vechi, programat în mine din relația disfuncțională a copilăriei mele, relație despre care știa prea bine, pentru că am vorbit despre ea în zeci de ședințe. Și, totuși, a permis, a facilitat, a deschis din nou aceeași rană ca o unealtă sublimă de manipulare. Când s-a terminat, a pironit totul în eternitate: că sunt „specială”, că suntem „conectați pe zeci de planuri”, că legătura noastră trebuie păstrată tainic.

Am crezut fiecare cuvânt. Am mulțumit chiar, ca o căprioară care plânge de fericire când leul mușcă încă o bucată din ea.

Prea naivă să înțeleg efectele ulterioare.
Prea rănită să văd vulnerabilitatea mea exploatată.
Prea singură să știu că nu eu eram vinovată.

Mi-am pierdut încrederea să mai merg la psiholog, să mai fiu vulnerabilă în fața unui bărbat. Mi-a luat ani să încep să mă iert, să-mi dau voie din nou să mă deschid, să nu mai asociez vindecarea cu rușinea. Ce s-a întâmplat n-a fost iubire, nici „chimie”, nici o legătură „dincolo de cuvinte”. A fost o încălcare profundă a eticii și a încrederii, un abuz emoțional.

Scriu despre această experiență pe larg în Phoenix, debutul meu în proză. Scriu despre frânturi din copilărie, relații complicate, abuzuri ascunse, dar și momente de libertate, senzualitate și forță interioară balansând ca un pendul regulat între Bali, Suedia și România în acest periplu neobosit de căutare a sinelui, fără rușine, cu compasiune și blândețe.

Phoenix este povestea mea, dar și a multora care au crezut că durerea și sacrificiul sunt prețul iubirii. Această carte e pentru oricine a simțit că a ajuns la limită și a trebuit să se reconstruiască din propria cenușă.

🔥 Phoenix — disponibilă acum la precomandă, link în primul comentariu!

21/10/2025

De ascultat, perspective noi despre consumul și dependența de alcool!

Pornim de la o realitate dură în care accidentele rutiere provocate de consumul de alcool încă fac victime. Vorbim despre consum responsabil, despre mituri ș...

19/10/2025

𝐏𝐡𝐨𝐞𝐧𝐢𝐱 – povestea unei renașteri

Anul trecut a fost unul dintre cei mai grei ani din viața mea. La finalul lui, împinsă de cei foarte apropiați, pentru că nu mai vedeam luminița de la capătul tunelului, am plecat în Bali, la un retreat marca Călătorie spre Sine , susținut de Petronela Rotar și Psiholog dr.Sandra O'Connor . Iar acolo, ceva s-a deschis în mine, nu metaforic, ci cu adevărat. Ca și cm cineva mi-ar fi dat aripi, nu ca să fug, ci ca să pot privi viața de sus, dintr-o altă perspectivă, cu multă compasiune.

La întoarcere, am simțit o nevoie compulsivă de a scrie. Nu era ceva nou, scrisul a fost mereu unul dintre cele vechi mecanisme ale mele de protecție. Dar de data asta a fost diferit, un fluviu de cuvinte care nu se mai oprea. În câteva săptămâni, fără să-mi dau seama, ajunsesem la peste 100.000 de cuvinte, o carte, fără dar și poate.

Dar am scris-o în engleză, fără să realizez atunci mecanismul, ca o formă de protecție: bariera limbii devenise o membrană care mă ținea departe de critici, de vocile interioare cu care mă lupt de ani de zile. O membrană atât de fină și de sigură, încât am putut așterne pe hârtie tot ce țineam îngropat în mine: emoții, dureri, bucăți din mine pe care le ascunsesem sub preș, poate-poate nu vor exploda. Dar corpul știe, și când nu mai poate, somatizează până îl asculți.

Scrisul a fost și este, pentru mine, vindecare. Pentru că nu doar am scos la lumină, ci am și lucrat acele lucruri, în cadrul retreatului, într-un mediu plin de compasiune și siguranță; un mediu după care, recunosc, am tânjit toată viața. Când am terminat cartea, m-am simțit vinovată cumva pentru că scrisesem despre tot: despre retreat, exerciții, emoții, lacrimi, revelații, și cu inima strânsă, i-am scris Petronelei.
I-am spus că am scris o carte, i-am cerut permisiunea să public despre ce a fost acolo, i-am trimis fișierul și am început să aștept. Pe ace — cm altfel? (vezi copilul interior care se teme mereu să nu deranjeze).

Nu trec două zile și primesc un mesaj. Petronela citise tot. O împărtășise și cu Sandra. Și, spre uimirea mea totală, mă felicită.
Îmi spune că e o carte care merită să vadă lumina tiparului, și că o va recomanda cu ambele mâini.

Am citit mesajul de mai multe ori. Nu-l puteam absorbi. Mă așteptam la orice, mai puțin la sprijin și la validare. A fost acel moment rar în care viața îți răstoarnă așteptările și îți dă înapoi credința în oameni și în viitor. Apoi am tradus cartea în română, am trimis-o la editură, și fără să apuc să respir prea mult, toată lumea a spus da. M-au susținut, m-au ajutat, m-au încurajat.

Iar eu… tremuram. Pentru că, de data asta, nu mai aveam membrana de protecție a limbii, această carte e vulnerabilitate pură.

De șapte luni am trăit între speranță și teamă, timp în care un fișier Word a devenit carte. Am așteptat ca ceva să se întâmple, ca cineva să se răzgândească, ca drobul de sare imaginar să cadă. Dar nu s-a întâmplat nimic din toate astea, iar cartea iese. Și nu oricum, ci ca o adevărată pasăre Phoenix.

Debutul meu în proză, 𝐏𝐡𝐨𝐞𝐧𝐢𝐱, publicat prin Editura Creator, poate fi acum precomandat online, cu livrare începând din 3 noiembrie. Ne vedem față în față la lansări, între 28 noiembrie și 5 decembrie, în Brașov, Sibiu, Cluj și București.

Voi reveni cu detalii despre fiecare eveniment, dar încep cu prima: lansarea de la Brașov, pe 27 noiembrie, ora 18.00, la Librăria Șt. O. Iosif.
Și da, v-am zis că Petronela nu doar că a fost extraordinară în tot acest proces, dar să vă zic că vine și ca invitată la lansare? Și Sandra la fel, la cea de la București. La fiecare lansare am alături o femeie plină de lumină, extraordinară.

Uneori, viața îți dă exact oamenii de care ai nevoie ca să-ți amintești cine ești. Și, dintr-un retreat care mi-a deschis aripile, s-a născut o carte care mă învață să zbor, fiindcă pentru mine 𝐏𝐡𝐨𝐞𝐧𝐢𝐱 nu e doar o carte, e o vindecare, e o parte din povestea mea, și poate, și a ta.

❤️Link-ul pentru precomandă este în primul comentariu! ❤️

Phoenix - Corina Oancea

16/10/2025

𝐓𝐡𝐞 𝐒𝐰𝐞𝐝𝐢𝐬𝐡 𝐏𝐫𝐞𝐬𝐜𝐫𝐢𝐩𝐭𝐢𝐨𝐧

Suedia este prima țară din lume „prescrisă” oficial de medici. Bine ați venit într-o destinație de o altă natură, la propriu și la figurat.

Am am râs cu lacrimi când am văzut campania asta. Nu doar pentru ideea strălucită de marketing, ci pentru cât de bine rezumă tot ce înseamnă pe de o parte această țară: liniște, echilibru, spațiu, aer curat și o doză sănătoasă de autoironie nordică. Într-o lume în care pastilele s-au transformat în răspunsuri rapide la orice, pentru stres, pentru somn, pentru oboseală, Suedia vine și spune:

„Prescrie-ți o pădure, o baie înlac în liniște, savurează o cafea fără telefon și bucură-te de o zi fără grabă.”

Și culmea e că funcționează. Pentru că aici, tăcerea e parte din peisaj. Aerul are gust de curat, lacurile par desenate cu rigla, iar oamenii… pur și simplu nu se grăbesc. „Fika” nu e doar o pauză de cafea, e o mini-terapie socială în fiecare zi: cafea bună, prăjituri și conversații. Totul în jur te invită să încetinești, să respiri și să-ți amintești că viața nu trebuie trăită pe repede-înainte.

Desigur, un strop de realitate nu strică. Nici aici nu zboară câinii cu covrigi în coadă. Sunt și locuri unde e loc de mai bine și sunt momente când frigul sau distanța socială te pot face să tânjești după un haos cald balcanic. Dar dacă privești Suedia cu ochiul acela liniștit, al omului care caută echilibru, cultură și respect reciproc, atunci da, e campioană. Spațiile verzi, peisajele de vis, ordinea și felul în care natura e îngrijită și respectată, toate sunt o lecție despre cm se poate trăi simplu, frumos și civilizat.

Ba mai mult, suedezii au adus și dovezi științifice: medici reali, studii, beneficii clinice la această rețetă medicală. Și, desigur, partea mea preferată, din această campanie, lista de efecte secundare.
Pentru că, spre deosebire de orice tratament din lume, acestea sunt… absolut delicioase.

𝐄𝐟𝐞𝐜𝐭𝐞 𝐬𝐞𝐜𝐮𝐧𝐝𝐚𝐫𝐞 𝐩𝐨𝐬𝐢𝐛𝐢𝐥𝐞:

– o apreciere bruscă pentru pini și chiar o dorință spontană de a-i îmbrățișa;
– supradoză de endorfine provenite din afine;
– un somn atât de profund încât te trezești alt om, cu chef să mergi cu bicicleta chiar și la deal;
– expunere copleșitoare la aer curat;
– dependență de apa de la robinet, limpede și gustoasă;
– dezorientare la întâlnirea cu transportul public care chiar funcționează;
– mindfulness neintenționat provocat de păduri, lacuri și peisaje;
– privitul în gol către orizont ore întregi, uitând complet să-ți verifici telefonul;
– senzația persistentă că nu mai vrei să te întorci acasă;
– simptome cronice de respect pentru spațiul personal;
– întâlniri repetate cu „fika”, acele pauze cu cafea și conversații reale, care pot deveni obicei;
– poftă bruscă de chifteluțe suedeze la cină și de citit cărți ca în ani 1800;
– dacă dezvolți o pasiune necontrolată pentru hering și minimalism, consultă-ți imediat agentul de turism;
– posibile episoade de dat din cap la concerte de death metal;
– avertisment: o călătorie în Suedia poate duce la șoc cultural invers la întoarcerea acasă.

În reclama originală, doctorița care prescrie „tratamentul” își dă ochii peste cap, plictisită teribil în timp ce citește aceste efecte secundare, reflectând acea autoironie nordică, pe care o iubesc nespus.

Glumă-glumă, dar vă spun eu: e pe bune.

💬 Dacă ți-ar prescrie medicul o vizită în Suedia, ai urma tratamentul?

Aveți în comentarii și link-ul reclamei!

15/10/2025

Jurnal de vacanță – turist în București

E interesant sentimentul de a fi plecat din țară și de a reveni, din când în când, într-un loc care îți e și familiar, și străin. De fiecare dată când mă întorc, am impresia că sunt și turistă, și de-a locului, dar de data asta am venit în București cu o intenție clară: să-l descopăr cu ochi de turistă.

Mi-am propus să-l privesc altfel, cu curiozitate, cu răbdare, cu acel tip de atenție proaspătă pe care o ai doar când te afli într-un loc necunoscut. Să fac poze, să observ detaliile, să ascult orașul, chiar și atunci când vântul și furtunile din ultimele zile l-au făcut să pară mai cenușiu.

Am simțit însă forfota continuă, un oraș care nu se oprește niciodată. Ziua și noaptea se schimbă doar publicul, dar spectacolul e același: Bucureștiul respiră, claxonează, tresare, râde, aleargă, visează.

Am întâlnit și mulți imigranți care lucrează acolo. Am încercat să schimb câteva cuvinte cu unii dintre ei, oameni veniți din alte țări, care și-au lăsat familiile acasă pentru o viață mai bună. Și mi-am dat seama că, într-un fel, mă asemăn mai mult cu ei decât cu localnicii.
Și eu sunt, în Suedia, o imigrantă care încearcă să-și construiască un drum, o viață, o formă de stabilitate. M-a impresionat cât de mulți dintre ei vorbeau româna și cât de cald zâmbeau.

Dacă ar fi să descriu Bucureștiul într-un singur cuvânt, ar fi contraste. Clădiri istorice superbe, dar neîngrijite, lângă blocuri noi și moderne. Blocuri vechi și gri, în umbra unei biserici albe, strălucitoare. Pe străzi, cerșetori care vorbesc trei-patru limbi străine și spun povești, căci, vorba celebră dintr-un film bun românesc, mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește.

Am văzut străzi gălăgioase, pline de claxoane și șoferi nerăbdători, dar și localuri unde timpul parcă se dilată: oamenii vorbesc încet, zâmbesc cald, se bucură de o cafea. Am văzut discrepanțe uriașe la prețuri, am văzut lux și rafinament, dar și sărăcie și dorințe neîmplinite. Bucureștiul e un oraș al forței urbane, al grabei și al viselor neterminate.

Am fost plăcut surprinsă să descopăr magazine cu suveniruri românești, ceva ce mi s-a părut nou. Cât am trăit în România, nu le-am acordat nicio atenție. Acum m-am uitat cu nesaț la ele, cu acea curiozitate a unui străin care redescoperă propria cultură. Am văzut ceramică tradițională, motive populare, traiste, ștergare, chiar și căsuțe în miniatură, inspirate din arhitectura veche românească.
Poate că nu toate erau lucrate de mână, dar erau suficient de aproape de autentic încât să-ți ofere o bucățică din sufletul locului.

Mi-a plăcut să văd că România e prezentată mai mult decât prin poveștile despre Dracula, că începe să-și arate identitatea și frumusețea în forme simple, colorate, vii.

Am văzut și multe lucruri care necesită schimbare, evoluție, timp.
Dar am văzut și altele care se transformă, care cresc și se adaptează.
Nu vreau să le enumăr, nu e despre polemici, ci despre observație și înțelegere.

Pentru că nu cred că e vorba despre a nu ne mai plăcea locul de unde am plecat. Dorul rămâne constant, e o parte din tine oriunde am fi. Cred doar că, odată cu noi, se schimbă și felul în care vedem locurile. Așa cm devenim mai flexibili în gândire și ieșim din extremele de alb și negru, putem deveni mai fluizi și în privința spațiilor în care trăim. Rădăcinile rămân mereu acolo, dar putem învăța să ne mutăm acolo unde ne e mai bine, în acel moment al vieții noastre.

Cam atât am putut cuprinde în acest mic rezumat, emoția întoarcerii și privirea dublă, a omului care aparține și, totodată, observă de la distanță, preț de câteva zile pline de evenimente.

12/10/2025

Așa cm am promis, revin cu detalii. După prima parte a evenimentului ROOTS, în care s-a vorbit despre umanitate și relaționare, sala aștepta cu emoție momentul următor: Esther Perel.

De când a venit pe scenă, energia s-a schimbat. Are o prezență magnetică, vie, jucăușă, înțeleaptă și ancorată în prezent.
A vorbit direct, sincer, ca într-o terapie colectivă. În câteva minute, între necunoscuți s-a creat o vibrație comună, o senzație de apartenență. Ca și cm ne-ar fi reamintit că nu suntem singuri în căutările noastre, că toți dansăm, cumva, în același ritm al umanității.

A vorbit despre paradoxul lumii moderne: trăim într-o eră a libertății, dar ne simțim tot mai singuri. Avem posibilitatea să alegem orice, dar pierdem ușor sensul și legătura.

Pentru ea, bunăstarea nu e despre confort, ci despre sens și conexiune, acel sentiment că exiști în interiorul altor oameni, că ești printre gândurile lor și simțit chiar și atunci când nu ești acolo. Iar inidividualismul deși în creștere nu aduce nimic bun.

A vorbit și despre intimitate, cuvânt pe care ea l-a transformat într-un joc de cuvinte: Intimacy - into me see, și nu îl definește ca apropiere fizică, ci ca puterea de a fi văzut cu adevărat. E acel spațiu în care te simți conectat, înțeles, văzut.

Unul dintre cele mai puternice momente a fost atunci când o femeie din public a întrebat: „După 15 ani de căsnicie în care nu mi-a fost groaznic, dar nici extraordinar, cm știu dacă e timpul să plec?”

Esther a răspuns simplu, dar profund: uneori e mai sănătos să pleci nu atunci când nu mai e nimic, ci când încă mai e ceva, când știi că încă mai sunt lucuri la care le vei duce dorul. Pentru că distanța poate aduce claritate. Despărțirea nu trebuie să fie un final, ci o pauză care te ajută să respiri, să te regăsești, să vezi relația dintr-un alt unghi. Atâta vreme cât nu pleci din reproș sau furie, ci din dorința de înțelegere, există mereu o posibilitate de a reveni, fie la celălalt, fie la tine.

Mi-a plăcut mult ideea asta de gri. Într-o lume în care, mai ales în România, suntem învățați că totul e alb sau negru, ea ne amintește că viața se trăiește între nuanțe. Relațiile nu trebuie să se termine, ci pot fi rescrise. Pot lua alte forme, pot crește odată cu noi.

A fost un curs de viață condensat în mai puțin de două ore, un spectacol de inteligență emoțională, de umor și profunzime. Am plecat de acolo cu o senzație de recunoștință și claritate.

ROOTS Event nu a fost doar un eveniment, ci un spațiu de conectare și creștere. Și abia aștept să văd, anul viitor, ce invitați va aduce mai departe această poveste despre sens, relații și apartenență.